A doua soluție spre care Richard M. Weaver (Ideile au consecințe, Anacronic, 2020) își îndreaptă atenția, după ce a fost asigurat locul din care poate fi dusă lupta (proprietatea privată ca „drept metafizic”), este o educație adecvată pentru una dintre emblemele umanității, anume limba. Cum bine se știe, prin limbă omul are acces la interioritatea sa, la comuniunea cu semenii, la tezaurul milenar al istoriei. De aceea, atacul asupra limbii se desfășoară pe multe dimensiuni și toți cei care înțeleg acest lucru trebuie să opună o rezistență prin formarea noilor generații în spiritul respectării cuvântului. Diagnosticul este redat succint: „la fel cum sufletul se deteriorează, tot așa și limba arată simptome de boală, iar relativismul de azi, cu neîncrederea sa în adevăr, a făcut breșele în comunicare” (p. 152).
Dacă se urmărește etnocidul, stricarea limbii este unul dintre obiective; dacă se vizează afectarea identității psiho-somatice, inocularea ideilor despre genul fluid și alte scamatorii de acest fel se dovedesc eficiente. Mai sintetic spus, toate relele („ismele”) pot fi încurajate prin intermediul limbii și le putem grupa în funcție de valorile cardinale: în loc de Bine să se cultive amoralismul; în loc de Frumos – lipsa oricărui criteriu sau orice criteriu; în loc de Adevăr, scepticismul extrem. Încă un pas mai departe ne duce către rădăcina problemelelor: relativismul, cel mai teribil dintre „isme”. Iar Weaver susține că poate fi înțeles acest rău în raport cu limba doar înțelegând mecanismul ascuns ce își continuă mișcarea până în prezent. Nu doar o continuă, ci o accelerează. Este vorba despre același nominalism ce a făcut din cuvinte simple instrumente, vehicule care poartă doar sensuri în locul esențelor realității. Această turnură filosofică este matca din care au crescut relativismul moral, cultural, estetic, gnoseologic. Așadar, un fir roșu malign unește nominalismul ca „lentilă” filosofică; acesta, prin limbă transmite relativismul spre marile domenii, de unde este reluat în discipline de studiu și de activitate.
În domeniul moralității, o amploare deosebită o are utilitarismul, un soi de aplicare a democrației în tărâmul Binelui. În domeniul cunoașterii, empirismul și excrescența sa, pozitivismul, au încercat să aducă adevărul la nivelul faptei, al experienței și experimentului. Semantica inspirată de empirism „Se străduiește să găsească adevărul despre realitate într-o aglomerare de înțelesuri periferice, după cum se poate vedea când susținătorii ei insistă pe coborârea nivelului de abstracție. Aceasta e doar o încercare de a substitui cuvintele lucrurilor. (…) Atacul pozitiviștilor asupra operațiunilor simbolice ale limbajului e doar o parte din atacul general împotriva simbolismului, [atac] aflat în plină desfășurare încă de când s-a acceptat în majoritate că există doar o singură lume, aceea ce se dezvăluie simțurilor” (p. 149).
Frumosul a fost dizolvat în multitudinea de gusturi subiective, dându-le credit chiar și celor mai scabroase, pe principiul că deformarea este una dintre… formele valide estetic. În științele sociale a fost adoptat constructivismul care este pus în aplicare mai mult pentru a deconstrui firescul și a ridica pe ruina lui variante de oameni hibrizi, după ideologiile de serviciu. Constructivismul spune totuși ceva adevărat: mediul are un rol major în construirea realității sociale, însă absolutizează această teză, face din instrument un țel în sine (acela de a construi), uitând că realitatea socială se bazează pe ontologie, pe antrolopologie, deci pe forme deja existente și înainte de orice construcție trebuie să ținem cont de ele.
În întregul univers uman, personal și social, limba este țesătura care face posibil accesul la formele (esențele) vieții, prin accesul la memoria umanității, a nației, a familiei, începând – în procesul educației – dinspre familie spre umanitate. Deci limba este liantul pe orizontală și pe verticală dintre oameni, iar acest lucru este posibil pentru că oamenii nu își comunică doar sensuri, ci esențe ale realității, forme recognoscibile de mințile noastre. Dacă am reduce limba la semantică, atunci am putea accepta consecințele teoriei unui deconstructivist precum Derrida, care dărâmă orice fundament al sensului și însuși sensul pentru a nu pune nimic în loc. În acest sens, limba devine o țară pustie și a pustiirii, pe unde fiecare trece după cum îl taie capul, fără absolut niciun reper. Relativism în formă pură. Pentru un atent observator al istoriei ideilor precum Weaver, o degradare în cunoaștere, gândire și comunicare este de netăgăduit (iar el nu a trăit în lumea internetului și a AI-ului!). Fiind totodată și un spirit cu mare putere de înțelegere, filosoful american a urmat pașii logici care au declanșat această degradare. Iar dacă în cartea analizată face, în fiecare capitol, referiri la nominalism, nu este dintr-o fixație sau obsesie teoretică, ci tratează modul cum nominalismul s-a manifestat progresiv în diversele registre social-culturale, așa cum o boală atacă întregul organism, de la interiorul celulelor până la epidermă.
Faptul că prin Occam „referenții ontologici au fost abandonați în favoarea semnificațiilor pragmatice, descrie în mare schimbarea în filosofie care continuă până în vremurile noastre. De la Occam la Bacon, de la Bacon la Hobbes și de la Hobbes la semanticienii contemporani, progresia e clară: ideile devin fantezii psihologice, cuvintele transformându-se în semne pentru folosință” (p. 141). Efectele sunt: atomizarea limbajului în acord cu perspectiva empiristă „alergică” la transcendent, de unde predilecția pentru limbajele formalizate și tendința de a epura vorbirea de figuri de stil; încercarea de a face din limba naturală una „neutră”, înlăturând orice „tendință”, „înclinație” sau „intenție” pe care o au cuvintele, însă acest lucru nu se poate produce decât prin distrugerea limbii, pentru că este în natura ei să fie teleologică. Și este teleologică tocmai pentru că prin cuvinte se redau esențe, forme ale realității. Desigur că ideea unei limbi neutre reprezintă dezideratul ideologiei egalitarist-progresiste care vede în multe cuvinte un potențial afront la adresa grupurilor „defavorizate” ce formează noul proletariat. Numai că acest deziderat este fantezist în cel mai distopic sens. Din nou, Weaver parcă a prevăzut lupta contemporană împotriva cuvintelor „mamă”, „tată”, „soț”, „soție”, „femeie”, „bărbat” etc.
Cum ne dăm seama, la nivelul bunului simț, că limba este deosebit de importantă? Numele purtat, cuvintele ce ne identifică unui neam printre altele, cuvântul dat prin care ne legitimăm caracterial dacă îl onorăm, cuvântul ca binecuvântare sau blestem, ca rugăciune sau hulă, ca interdicție sau permisiune, ca jurământ, acord sau dezacord, ca stabilire a ordinii în lume (interioară și exterioară). În cartea Genezei, Dumnezeu i-a dat omului posibilitatea și, putem spune, puterea de a numi toate viețuitoarele. Știința începe prin denumirea lumii, iar mare parte din științele naturii, spune Weaver, este un catalog de clasificări ale denumirii viețuitoarelor. Ușa de intrare în tărâmul cunoașterii este descoperirea numelui unui lucru, iar educația înseamnă a învăța să denumești corect. Opusul este Turnul Babel, când alterarea comunicării a dus la alterarea unității, a comuniunii. Restaurarea o reprezintă Cincizecimea, când intervenția divină a înlăturat distorsiunea babeliană și i-a făcut pe oameni capabili să acceadă la aceeași realitate, dincolo de diferențele cultural-lingvistice native. Prin cuvânt omul exprimă totdeauna ceva ce transcende clipa și locul: „cunoașterea realității primare vine la om prin cuvânt; cuvântul e un soi de eliberare din lumea schimbătoare a aparențelor. (…) Se pare că omul, cu excepția perioadelor în care își pierde încrederea, atunci când scepticismul distruge chiar posibilitatea cunoașterii, manifestă o dispoziție incurabilă de a privi cuvântul ca pe un mijloc de introspecție în lumea numenală. Faptul că limba e suprapersonală, unind nenumărate minți care stau cumva în relație cu o divinitate supremă, se află la rădăcina acestui concept” (pp. 140-141).
Istoria culturii arată că oamenii care aveau cea mai mare subtilitate în exprimare au manifestat și cea mai mare putere de a înțelege, aspect confirmat, scrie Weaver, și de statisticile realizate de universitățile americane: studenții cu cele mai bune rezultate școlare, indiferent de domeniul de studiu, s-au dovedit a fi cei care, în urma testelor de vocabular și a exercițiilor de scriere, aveau abilități superioare în folosirea cuvintelor. Explicația ar fi că „Ușurința mânuirii cuvintelor mărturisește despre o capacitate de a învăța relații și a pricepe concepte; e un mijloc de accesare a unei realități complexe” (p. 151). Iar de-a lungul secolelor, dintre maeștrii cuvintelor s-au distins marii poeți (în special cei dramatici) de la care oamenii au învățat despre ei înșiși mai mult decât de la reprezentații domeniilor consacrate de cunoaștere. În prezent, susține filosoful american, principala sarcină a educației ar trebui să fie „reabilitarea cuvântului (…), să-i restaurăm limbii puterea și stabilitatea” (p. 154). Soluția propusă este în perfect acord cu temeiurile cunoașterii și reface legătura cu marea pedagogie: „De vreme ce omul folosește în mod necesar atât resursele poetice, cât și pe cele logice, el va avea nevoie de o pregătire pe două planuri. Prima parte trebuie devotată literaturii și retoricii, a doua, logicii și dialecticii” (ibidem).
În continuare, autorul american insistă asupra rolului pe care îl are marea poezie pentru a combate cele două vicii ce distrug civilizațiile – sentimentalismul și brutalitatea, analizate în primul capitol. Aducând exemple de învățăminte ce pot fi desprinse din analiza unor texte valoroase, Weaver nu își asumă rolul unui „puritan bibliografic”, nu oferă liste fixe de lectură, nici nu pune bariere absolute în alegerea lecturilor. Însă, asemănător Sfântului Vasile cel Mare în sfaturile sale către tineri, el îndeamnă la extragerea a ceea ce este valabil (în funcție de criteriul peren al echilibrului între Bine, Frumos, Adevăr) din literatură și punerea „la locul lor” a scrierilor care pot fi trâmbițate în anumite epoci, fără a se ridica la nivelul marilor opere. „Disciplina poeziei” îi poate învăța pe elevi puterea de evocare a cuvintelor, forța simbolului în comunicare, racordează cititorii la alte moduri de a se raporta la realitate, dincolo de limita propriului spațiu și timp, poezia „oferă cea mai autentică speranță de restaurare a unității pierdute a gândului” (p. 155).
Educația în direcția restaurării limbii ar trebui să mai includă dialectica socratică, limbile străine și limbile clasice, ținând cont de rolul traducerii pentru a antrena mintea să se concentreze asupra sensurilor adânci. În legătură cu aceste forme sănătoase de învățare, reformele distructive în numele pragmatismului au început mult mai devreme în Vest: „există o corelație strânsă între evoluția materialismului și expulzarea limbilor din programa școlară, ceea ce e o nouă demonstrație a faptului că acolo unde lucrurile sunt preamărite, cuvintele vor fi coborâte” (pp. 155-156).
Astăzi, pragmatismul îi face pe mulți să spună că nu mai are rost să învețe o limbă străină atâta timp cât au aplicații mobile ce le traduc rapid orice text. Din nou, externalizăm capacități; ne externalizăm…
Comentarii