Ideile au consecințe (4)
IV. „Nu ți-e rușine, fiule, să cânți atât de bine?”

Subtitlul celui de-al patrulea text prilejuit de cartea lui Richard M. Weaver (Ideile au consecințe, Anacronic, 2020) este o dojană adresată de regele Filip al II-lea fiului său Alexandru, care ajunsese să exceleze în cântatul la fluier. Această dojană a primit-o nu pentru că ar fi fost ceva negativ în mod deosebit cu privire la meșteșugul deprins de tânărul Alexandru, ci ar fi fost valabilă pentru orice tip de îndeletnicire căreia i s-ar fi acordat prea multă atenție. De unde această atitudine? Pentru că mentalitatea moștenită de la Platon, în primul rând, era că persoana care va conduce o cetate trebuie să aibă o perspectivă de ansamblu asupra întregii realități, iar orice insistență asupra unei părți din ea nu va face decât să-i îngusteze orizontul și să îl facă nedemn de rolul cel mai important într-o societate. Important nu prin strălucirea asociată regalității, ci prin greutatea responsabilității.

Ideea despre regele-filosof (în Antichitate) și doctorul filosof (În Evul Mediu) are o relevanță ce depășește domeniul politic și chiar pe cel educațional, aducând în prim plan antropologia filosofică: ce este omul în esența sa, ce poate fi și ce ar trebui să devină? Replica lui Filip al II-lea este amintită de Aristotel în Metafizica și va fi explicată de Plutarh: „acela care se ostenește cu ocupații mărunte, în chiar străduințele lui cu lucruri de prea puțin folos dă dovadă împotriva sa însuși de cât de neglijent și indiferent este cu privire la ceea ce e cu adevărat de folos” (apud Weaver, p. 59). Acest comentariu iese din sfera strict politică și vizează un standard, un mod general uman de raportare la viață. Indiferent că vei fi sau nu conducător, ai obligația de a nu te lăsa biruit de un fragment de realitate până într-acolo încât să devii nevăzător în raport cu întregul. Nu pentru că ar fi rău să fii priceput în profesia ta, nu asta trebuie înțeles, ci pentru că nicio profesie nu trebuie să devină obsesie, ancorare patologică în detaliu. O astfel de ancorare l-ar mutila pe om, l-ar lipsi de integritatea vocației sale umane. Desigur, conducătorii trebuie cu atât mai mult să iasă din carapacea specializării (aviz tehnocraților!), pentru că în sarcina lor intră obligația de a realiza sinteza generală a lucrurilor, pentru a reconcilia interese multiple.

Hiper-specializarea mult dorită și trâmbițată în ultimul secol reprezintă calea amputării sufletești a celor care îi răspund, picând în capcana de a crede că excelența în educație se reduce la excelarea în detaliu. Pentru a ilustra această afirmație, Richard Weaver aduce multe comparații și date istorice interesante în capitolul „Fragmentare și obsesie”. Reperul unei educații sănătoase pentru om este formarea sa ca ființă capabilă să gândească asupra propriei persoane în raport cu un centru reprezentat metafizic sau teologic, de unde va fi capabil să înțeleagă relațiile adecvate pe care trebuie să le aibă cu toți semenii săi. Premisa subînțeleasă pentru această abordare a educației este că adevărul despre „realitatea supremă” nu este relativ. Dimpotrivă, susține autorul american, relativismul se fundamentează pe un primat al timpului și materiei. Cele două mari perspective contradictorii duc la consecințe foarte diferite, după cum ne arată istoria veche, recentă, prezentă. Dincolo de numeroase criterii de a clasifica oamenii, un criteriu esențial este raportarea la un centru, la un miez al lucrurilor, nu în sensul unei adânciri în materie, ci al privirii dincolo de ea. Persoanele care au în vedere totdeauna un astfel de centru al realității (axis mundi) nu se vor lăsa ademeniți prea mult de periferie. Ceilalți, însă, ducându-se constant spre margine, adică spre detalii, vor fi atrași într-un impuls centrifug ce îi va înstrăina de ei înșiși, de semenii lor și chiar de înțelegerea detaliilor de care sunt absorbiți.

Modernitatea a găsit, la începutul ei, versiunea secularizată a standardelor anterioare de educație înaltă, anume gentilomul, care a luat locul filosofului din societatea religioasă. Tânărul conducător trebuia să fie educat pe tipar aristotelic, un interes aparte fiind acordat disciplinelor umaniste și artelor. Deși gentilomului îi lipsea „fundamentul cel mai profund”, originea spirituală a autodisciplinei, totuși el „era crescut într-un cod al autocontrolului, care îl învăța cum să reziste tentațiilor de ordin pragmatic” (p. 57), probabil mai mult din inerție, urmând unui mod de comportament valorizat secole de-a rândul. În societatea umanist secularizată, gentilomul a fost modelul liderului capabil să cultive o viziune generală asupra societății și să se raporteze la idealuri. Însă treptat, odată cu avansul materialismului – o molimă mentalitară ce a pătruns în toate sferele sociale –, gentilomul a devenit o figură excentrică, idealistul neînțeles în lumea care valorizează preponderent avuția și cantitatea. În cele din urmă, ca rezultat al colapsului valorilor și al dominației specializării, după Primul Război Mondial, Europa s-a orientat spre tipul total opus de lider, gangsterul, care poate dovedi bune calități antreprenoriale, ceea ce nu poate ține loc de caracter.

După cea de-a doua conflagrație mondială, interesul pentru specializare a crescut, știința a devenit reperul absolut al cunoașterii, iar cercetarea extrem de minuțioasă a lumii fizice a devenit etalonul abordării realității. Pentru Nietzsche, neajunsul specializării ca model educațional este redat prin imaginea savantului care își dedică întreaga viață studierii structurii creierului la lipitori. În dialogul Phaidros, Socrate arăta limitele evidente ale adâncirii în tainele lumii fizice, spunând că învățătura lui nu venea de la copacii din natură, ci de la oamenii cetății. O analogie sugestivă compară cunoscătorul modern (și contemporan) cu un bețiv care, în efortul de a-și menține echilibrul, se agață cu disperare de anumite detalii, de obiectele ce-i cad sub simțuri și îi pot fi sprijin pentru a salva aparența verticalității. Însă oricât ar mima luciditatea, beatul tot beat rămâne. Particularitățile factuale nu pot ține loc de înțelepciune, precum nici faptele nu pot înlocui adevărul. Cu toate astea, auzim ca sentință finală a certitudinii că ceva anume „este un fapt” și astfel se consideră că disputa este încheiată pentru totdeauna. Însă de câte ori faptele nu au fost/sunt decât „steaguri false”, adică aparențe (cu sau fără reaua intenție a cuiva)? Dacă faptele ar fi echivalentul adevărului, atunci rațiunea ar fi fost de prisos: ce rost ar mai avea să analizezi, să compari, să deslușești faptele?

Problema cea mai gravă, susține Richard Weaver, este că omul actual (de aproape un secol) căutător de cunoaștere nu mai este capabil de filosofare, însă el are în continuare un rol foarte important, în pofida incapacității de a avea „vederi largi” pe care i le-ar fi oferit studiul relației cu Dumnezeu (în cazul filosofului) sau al relației interumane (în cazul gentilomului). Acest rol important provine din axioma nefastă: cunoașterea înseamnă putere, iar puterea este lucrul cel mai de preț. Urmează axioma cunoașterea înseamnă științele. Și iată structura ideatică prin care a luat naștere un sistem mentalitar ipocrit: omul de știință este ridicat la nivelul modelului de cunoaștere, doar pentru a ajunge să fie folosit de aceia interesați în esență doar de putere. „Curând, a ajuns o banalitate faptul că înțeleptul contribuie la civilizație crescându-și stăpânirea asupra naturii. E ca și când filosoful lui Platon ar fi părăsit orașul ca să admire copacii, părăsind apoi îndeletnicirea filosofiei pentru dendrologie. Faptele periferice, ar zice ei, sunt întrucâtva mai sigure” (p. 60).

Iar pentru că „faptele sunt mai sigure”, generalizările sunt de evitat, cu atât mai mult dacă sunt despre grupuri etnice, religioase, rasiale, sexuale. Este unul dintre efectele urii pentru generalizare, ură ale cărei rădăcini se află în nominalism. Un alt efect este cultivarea obsesiei pentru fragment, detaliu, „fapt”, iar obsesia este deseori marca egocentricului care încearcă să evite confruntarea cu adevărul aflat ceva mai departe de vârful nasului. Obsesia absolvă de responsabilitate, ținându-te la distanță de centrul responsabilității – „centrul de gravitație al ființei” (p. 63). Evitarea responsabilității se manifestă în cercetare prin dorința de a prezerva un anume confort: „Empiricul pedant, îngropat în mica lui provincie a fenomenului, își imaginează că fidelitatea față de ea îl exonerează de bătaia de cap cu lucrurile mari ale vieții – în cazul științei, de la bătaia de cap cu privire la întrebarea dacă mai există și o altă realitate în afara materiei. (…) Obsesia, totuși, e o sursă de mare alinare pentru cel obsedat, e o amânare a confruntării cu adevăratul chin. Să nu punem la îndoială autenticitatea acelui oftat de ușurare care se aude atunci când oamenii se pot întoarce la eprubetele și la faptele lor” (p. 62).

Continuând cu enumerarea consecințelor îngustării orizontului de cunoaștere, Weaver afirmă că obsesia pentru fragmente are urmări grave pentru psihologia individului, fanatismul și defetismul fiind unele demne de luat în seamă. Fanatismul este zgomotul acțional ce rămâne atunci când finalitatea a fost uitată, adică o absorbire a omului de către mijloace în detrimentul scopului. Mijloacele ajung să dicteze ritmul acțiunii, dacă omul nu face efortul moral și reflexiv de a se pune pe sine deasupra lor. Altfel, se va spune că un lucru trebuie făcut doar pentru că poate fi făcut, pentru că avem mijloace de a gestiona procesele corespunzătoare. Un traseu marcat de fapte și instrumente sădește defetismul, pentru că oamenii se văd prinși într-o spirală. Însă aceasta este ascendentă tehnologic și descendentă moral: cu cât mai multe mijloace cărora trebuie să ne adaptăm pentru a fi „actuali”, cu atât mai puțin timp pentru noi înșine; cu cât mai mare dezvoltarea mașinilor, cu atât mai mic devine omul. Situație descrisă informal astfel: „telefonul e smart, frigiderul e smart, imprimanta, aspiratorul, cafetiera sunt toate smart; se pare că am rămas singurul prost din casă”. „Interesul psihopat” (p. 62) pentru proprietățile materiei presupune evadare din lumea morală, substituire a finalității cu mijloacele și neliniște produsă de intuiția că totuși lucrurile se mișcă în lipsa unui scop autentic.

Așadar, micul regat al fenomenului devine un fel de mormânt al cunoașterii, predispunându-și victimele unei ignoranțe „care face din cetățean un eunuc etic” (p. 66). Weaver nu apelează la aceste expresii doar de dragul efectului retoric. De pildă, el are în vedere rolul diviziunii muncii care ajunge atât de amănunțită încât indivizilor le este imposibil să înțeleagă implicațiile etice ale acțiunii lor. Exemplul cel mai bun: pentru a fi pus în practică proiectul bombei atomice, la Oak Ridge, în statul Tennessee, au lucrat șaptezeci de mii de oameni care nu știau nimic despre efectele sarcinilor de lucru ce le erau repartizate. Ei știau doar că fac bine cooperând cu guvernul aflat în război, dar nu aveau habar de faptul că eforturile lor vor fi folosite pentru distrugerea necombatanților. Statul, cu fragmentarea excesivă a muncii, la care se adaugă birocrația și propaganda, a făcut din acești cetățeni simple instrumente, delincvenți ce se făleau cu ignoranța lor morală, afișând-o pe post de medalie de onoare. Exercițiul responsabilității este în directă legătură nu doar cu sănătatea morală, ci și cu sănătatea gândirii, pentru că omul care simte că răspunde pentru rezultatele activităților profesionale, se va raporta la tot ce face cu echilibru, cumpănind mijloacele și scopurile. În sens contrar, ca simplu executant, profesionistul devine o ființă emasculată moral și un „provincial temporal”, blocat în hedonismul prezentului, cu memoria invalidată și alergic la gândul incomod că ar putea exista adevăruri eterne.

Putem spune că astăzi ne aflăm într-o etapă mai perfidă, aceea a utilizării eticii ca paravan pentru toate țelurile care convin unei autoinstalate elite. Exemplu: dacă sunt dorite depopularea și controlul (și cât de mult sunt dorite!), atunci se stabilesc traseele și se găsesc justificările pentru fiecare traseu (obiectiv specific) în parte. Una dintre căile pentru atingerea obiectivului general este eutanasierea vârstnicilor, a persoanelor cu handicap și a oricui dorește, apelându-se la principiul respectului pentru demnitatea persoanei, pentru voința sa autonomă, predicându-se ideea că orice suferință ne dezumanizează și ne golește de respectul de sine, plus multe alte… minusuri. Și putem continua cu scopurile intermediare: războiul, epidemiile, sărăcirea etc. Pentru fiecare dintre ele se vor găsi formule etice care să le susțină: drepturile omului, sănătatea publică, ecologia și binele general, siguranța în spațiul public real sau virtual (pentru dobândirea controlului) și o întreagă paletă de sintagme ce ajung un nou limbaj de lemn în fața realității – ce aduce însă mărturii contrare celor predicate. Totuși, susținerea diverselor scopuri nelalocul lor ajunge plauzibilă când deții mijloacele de a spune de milioane de ori aceleași lucruri: ce este bine și rău, permis și interzis, cine ne sunt prietenii și dușmanii, în cine trebuie să aruncăm cu pietre începând de mâine dimineață. Iar noul cetățean emasculat moral și cognitiv, închis de obicei în biroul și în ecranul său, are nevoie să-și manifeste frustrările acumulate și agresivitatea latentă. Diversele reprimări își găsesc ușor supapă în obsesiile servite cu generozitate cotidiană de vectorii de transmisie aflați în stăpânirea celor care stabilesc agenda discuției. Instabilitatea omului contemporan este în general bine mascată cât timp se află sub cupola corporatistă ce îl stoarce de energie, dar această mască nu înseamnă nici pe departe înțelepciune și autocontrol. Pentru întregirea tabloului, las cuvântul autorului:

„Muncitorii constrânși în spațiile lor fixe, îndeletnicindu-se cu operațiuni punctuale, au dovedit tendințe către instabilitate emoțională; oriunde în populațiile urbane se poate vedea o anume volatilitate a stării de spirit care contrastează cu natura constantă a omului trăitor în natură. Starea aceasta se manifestă prin izbucniri de capricioasă admirație, excitabilitatea în fața unor cauze mărunte, tendința de a fi ușor influențabili și înclinația spre panică (…). (…) aici judecățile se fac în lipsa elementelor de referință. [Un observator neutru] Va întâlni poate argumente care într-o arie limitată vor părea strălucite, dar care, dacă sunt împinse mai mult în direcția principiilor primare, se vor prăbuși din lipsă de relevanță elementară. Va găsi mișcări propagate cu toată deșteptăciunea tehnicilor sofisticate, care însă vor părea ca absurde imediat ce se dezvăluie premisele lor asupra naturii umane și destinului omului” (pp. 62-63).