Continuăm periplul provocat de Ideile au consecințe – Richard M. Weaver (Anacronic, 2020, traducere din limba engleză de Monica Stinghe). Cartea este atât de fertilă pentru reflecții pe seama temelor de actualitate, încât nu propun aici o prezentare, ci mai mult o scoatere la lumină a unor idei și raționamente pe care le pun în contextul zilelor noastre.
În „Introducere”, autorul face un tablou general al destrămării Occidentului: briciul lui Occam, prin care, odată cu negarea universaliilor este negat tot ce transcende experiența omului, ceea ce înseamnă negarea adevărului obiectiv; omul (adică simțurile și rațiunea sa) este măsura adevărului. Negând realitatea universaliilor, ajungem la ideea că rațiunile naturii nu se mai află în afara ei, ci în ea însăși, iar dacă natura fizică este totul și omul o parte a ei, el nu mai poate fi responsabil de niciun păcat, pentru că omul este un rezultat al mediului. Noua perspectivă asupra realității face mai puțin importantă întrebarea despre apariția lumii, ea fiind înlocuită cu interesul pentru explicațiile privind funcționarea ei. În contextul noului mod de a valida cunoașterea – empirism, raționalism, știință –, creștinismul vestic pică în capcana de a prelua instrumente ce nu se pretează decât limitat la preocupările sale. Iar prima formă a adaptării (întâiul „aggiornamento”) a fost deismul, o religie teoretică, raționalistă, rezultat al unei atotcuprinzătoare viziuni carteziene; religia teoretică, sărăcită de relația personală vie și constantă cu Dumnezeu, este sursa ateismului de mai târziu, pentru că, se înțelege, ce fel de Dumnezeu este acela care își abandonează copiii (creați după chipul Său) legilor impersonale ale naturii? În această religie teoretică, divinitatea retrasă nu intervine deloc, încât este impropriu să fie numită divinitate, ci mai degrabă o „forță” ce se confundă aproape cu natura, lăsându-l pe fiecare să înțeleagă ce poate și cum poate din realitatea fizică și metafizică.
Nu este astfel de mirare că materialismul și-a făcut apariția, omul fiind „explicat”, în teoria lui Darwin, prin mediul său. Materialismul urma în logica mișcării inițiate de nominalism. Așa înțelegem un aspect interesant, puțin cunoscut, anume faptul că „mai mulți cercetători ajunseseră la explicații similare atunci când Darwin și-a publicat concluziile în 1859” (p. 11). Următorul pas a fost extrapolarea materialismului la nivel social, iar prin aceasta s-a considerat în mod a priori că motivația acțiunii umane constă invariabil în dorința de a-i domina economic pe semeni, pentru că doar așa cresc șansele supraviețuirii celui mai puternic. Filosofii sociali pozitiviști și-au fundamentat operele pe ideile darwiniste, punând liberul arbitru între paranteze: „Mărețul alai al istoriei a devenit așadar reductibil la ocupațiile economice ale indivizilor și ale claselor; s-au construit prognoze elaborate pe teoria rezolvării conflictelor economice. Omul creat după chipul divin, protagonistul unei mărețe drame în care miza era sufletul său, a fost înlocuit cu un animal căutător și consumator de bunuri” (p. 12).
În psihologie, susține Weaver, behaviorismul a mers mai departe, negând nu doar liberul arbitru, ci și instinctul, mijlocul elementar de orientare. Consecința acestor reacții în lanț este o spirală descendentă, omul afundându-se în lumea experienței în timp ce însetează tot mai mult după adevăr. În lipsa punctului transcendent de sprijin, omul se pierde în abisul detaliilor empirice pe măsură ce încearcă să afle răspunsuri la întrebările majore acolo unde nu se găsesc, sau s-a obișnuit mai degrabă să ignore aproape complet marile întrebări, adâncindu-se într-un mic segment al realității. Un efect al acestei zbateri neîncetate este diminuarea autorității sale tocmai atunci când vrea să dovedească puterea de care dispune. În timp ce ar trebui să se bucure de prețuire în calitate de chip al lui Dumnezeu, i se spune constant că nimeni nu este de neînlocuit și, mai grav, că omul poate fi „înlocuit” mai bine de creația sa. Pământenii postmoderni se întrec în a depăși două dintre miturile ce stau la baza viziunii romantice despre om: dacă Prometeu vrea să înșele divinitatea, contemporanii cred că pot jongla lejer între nihilism și autoîndumnezeire, fără să își asume ce mai cred și fac; dacă prototipul artistului de geniu din antichitate, Pygmalion, dă drepturi egale de existență creației sale, „integrând-o” (că tot e la modă termenul) pe Galateea printre persoane, cu ajutorul intervenției divine, omul de azi abdică de la statutul conferit de unicitatea sa în univers și cedează locul artefactului, punându-l chiar pe tronul agentului moral, pentru că „se descurcă” mai bine decât oamenii. Așadar, o realitate ideatică antiscripturistică impregnează societățile, iar ea va fi temelia unui nou Leviathan, dacă oamenii se vor lăsa hipnotizați de sloganurile pe care le preiau și le recită. Însă ieșirea din transă este foarte dificilă atâta vreme cât consimțământul general este că suntem în trenul progresului care „știe” el unde duce, deci între timp ne putem delecta răsfoind ziarele în compartiment: „oamenii care au străbătut acest coborâș [declinul cultural din ultimele două secole, n.n.] au dezvoltat o insensibilitate direct proporțională cu gradul lor de degradare. Pierderea se simte mai limpede atunci când începe; după ce se instalează obișnuința, se instalează starea anormală de apatie, care crește pe măsură ce se adâncește criza morală […]. Ne apropiem de o condiție în care vom deveni amorali, lipsiți chiar de capacitatea de a ne da seama de asta, degradați fără a avea mijloacele prin care să ne măsurăm căderea” (p. 15).
Cea mai sigură consecință a trenului progresului aflat în accelerare continuă este dezintegrarea călătorilor, golirea de ei înșiși, dar nu în sensul (de dorit al) pierderii egoismului, ci al denaturării omenescului din ei. Pentru că și-au pus toate capacitățile în instrumente care să îi servească, aceste instrumente au devenit avataruri ce au înrobit originalul, iar în lipsa propriilor avataruri „smart”, oamenii nu mai simt că au substanță, identitatea cu puterile ei le este împărțită între smart-lucrurile ce îi „reprezintă”, le țin locul. Nu se mai poate face drumul înapoi, se spune. De acord. Mai ales că pe acest drum nu totul e risc de a cădea în prăpastie. Nu ai cum să faci abstracție de tot acest iureș, e adevărat. Dar Weaver ne avertizează, ca atâția alții, că iureșul nu are totuși puterea absolută de a ne împiedica să ridicăm privirea spre Cer și apoi să ne uităm în noi înșine pentru a vedea ce am mai păstrat din cerescul ce ne constituie ființa, ce operații pe suflet ne mai pot ține în noi, pentru că ne-am cam „externalizat”. Vinovăția pentru amânarea acestei atitudini ne aparține doar nouă, celor căzuți pradă „optimismului isteric” într-un context cultural-spiritual ce ar îndreptăți alte sentimente, din moment ce „omul modern și-a cam risipit averea moștenită” (ibidem).
Încetarea optimismului isteric, continuă Weaver, se va produce când oamenii vor recunoaște existența tragediei, însă aceasta depinde de redobândirea capacității lor de a distinge între bine și rău. Discernământul moral depinde la rândul său de regăsirea acelei „ceremonii a inocenței” (p. 16) ce revigorează instinctul moral cu privire la ceea ce este distructiv. Așadar, un drum înapoi marcat prin toți acești „re…”, o invitație la o călătorie absolut necesară a regăsirii omului pierdut în secole de minciună, adică dezrădăcinare din transcendent și sădire în solul arid al pozitivismului, scientismului, al specializării și al diverselor artificii culturale.
Richard Weaver întâmpină cu o remarcă originală și întemeiată enumerarea realizărilor modernității, spunând că aceasta este doar o scufundare în particulari. Este o reușită comparabilă cu satisfacția celui care și-a dat casa pe mărunțiș, iar apoi săptămâni întregi se îmbată cu plăcerea de a număra ceea ce înseamnă incomparabil mai puțin decât căminul pierdut. Dobândirea particularilor nu face din om unul cu adevărat cultivat și nu-i va oferi cunoaștere adevărată: „Așadar, tranziția de la gândirea cercetătoare la investigarea experienței l-a lăsat pe omul modern atât de asaltat de multiplicități, încât nu mai e capabil să distingă pe ce drum merge. Prin aceasta înțelegem ceva în sensul dictonului lui Goethe, prin care se poate spune despre cineva că știe multe, dar cunoaște prea puțin. […] Cantitatea înfricoșătoare de fapte la care are acces astăzi omul servește doar ca să-l smulgă din meditația asupra principiilor primare, astfel încât atenția îi devine periferică. Și deasupra tuturora, ca o reamintire a acestei fatalități, plutește tragedia Germaniei moderne, singura națiune totalmente alfabetizată” (pp. 17-18). Acumularea de informație în lipsa forței morale care să o pondereze reprezintă acumulare a puterii de distrugere, iar minusul moral ce se adâncește poate coexista doar până la un punct cu surplusul de informații și mijloace. Dincolo de o anumită limită, dezechilibrul dă naștere la cataclism. Până la urmă, la ce bun toate cuceririle dacă la capătul lor nu ai reușit să fii măcar puțin mai bun decât la începutul drumului, sau, mai grav, dacă ai pierdut și dramul de bunătate?
În același orizont explicativ legat de pierderea sau diluarea busolei morale se încadrează, afirmă Weaver, una dintre cele mai ciudate discrepanțe ale istoriei, aceea dintre sentimentul abundenței resimțit de societățile simple din trecut și sentimentul de insuficiență ce marchează societățile îmbelșugate din prezent. Pare că pe ADN-ul societăților moderne s-a altoit o genă ce nu poate fi numită simplu „lăcomie”, ci mai degrabă orbire cu privire la raportul dintre sațietate și bunurile necesare în acest scop. A acumula, a consuma și a asimila rapid cele mai noi produse nu este altceva decât manie travestită în „datoria” de a ține pasul cu ritmul producției, pentru a primi astfel validarea unei false normalități. Ne putem imagina că până și cei din nomenclatura socialistă mai aveau un simț al ridicolului și, în spatele cortinei, tratau cu un anumit sarcasm ideea planului cincinal. Populația oricum nu prea lua așa ceva în serios, pentru că avea alte probleme, însă, desigur, trebuia să se complacă în a juca rolul participanților la o uriașă punere în scenă. În lumea pieței libere, însă, prosperitatea a devenit religie, unde zeul suprem este progresul, iar ceremonia celebrării sale este gestul cotidian reprezentat de investirea grăbită a capitalului în bunuri de consum sclipitoare, așa cum un copil trece rapid de la o jucărie la alta și de aceea devine din ce în ce mai nerăbdător, mai frustrat de răgazul dintre aceste acte, mai distras și mai nefericit.
Reflexul abundenței a devenit invers proporțional cu dorința de a munci pentru lucrurile dorite. Idealul major al celor mai mulți este să câștige cât mai mult lucrând cât mai puțin. Acest lucru nu este doar o problemă asociată cu sedativul confortului, ci și un efect al desacralizării meseriilor, care este la rândul său un efect al înlăturării divinității din societățile și viețile noastre. Axis mundi nu mai este biserica, ci creditul, banul – mijlocul direct către bunuri. Acest nou centru existențial îi atrage pe cei care au destul, sau pot avea destul în țara lor, către spații unde se expun la tot felul de riscuri, seduși de mirajul lui „mai mult” și „mai bine” (în sensul confortului material). Nu e de mirare că într-o astfel de arenă, libertatea și integritatea, pilonii morali ai fericirii, au devenit un lux.
Comentarii