Cu gândul la argumentele prezentate de Richard M. Weaver (Ideile au consecințe, Anacronic, 2020) în ultimul capitol al cărții sale, un motto la fel de potrivit pentru acest text ar fi putut să facă trimitere la „spectatorii lui Kierkegaard, care aplaudă la auzul anunțului că teatrul a luat foc și apoi, la repetarea anunțului, aplaudă din nou” (p. 172). Capitolul 9, intitulat „Evlavie și dreptate”, pornește de la constatarea că omul modern și-a pierdut pietatea care este semnul recunoașterii unei ordini misterioase în creație, în existența altor persoane și, de asemenea, este semnul reverenței pe care o datorăm martirilor și eroilor, trecutului ce trebuie cunoscut și înțeles. Omul este chemat să coopereze cu divinitatea în ordinea pe care ea a instituit-o; această cooperare, presupunând smerenie și răbdare, este numită de Platon evlavie (în dialogul Euthyphron), iar evlavia se încadrează în conceptul mai larg al dreptății ca supralege universală ce cuprinde lumea văzută și pe cea nevăzută.
Lipsa evlaviei deschide ușa paricidului, pentru că egoismul individualistului nu lasă drept de existență ordinii ce se poate opune cumva dorinței sale divinizate, iar paricidul se îndreaptă împotriva naturii, a semenilor și a trecutului, în forma încercării disperate de a ne separa de istorie („tindem către o condiție a amneziei colective”, p. 164) sau în demonizarea ei, punând semnul egalității între trecut și malign. Așadar, avem de-a face cu analizarea evlaviei și a impietății în raport cu aceste trei lucruri. Fiecare formă de evlavie presupune cunoaștere ca înțelegere și situare adecvată, înțelepciune, nu ca simplă „informare” (sora geamănă a dezinformării în epoca Big Data), tot așa cum fiecare formă de impietate este așezată pe o profundă ignoranță, în pofida anumitor validări instituționale mai mult sau mai puțin prestigioase.
Prin natură, Weaver are în vedere substanța lumii față de care trebuie să avem o atitudine echilibrată: nu trebuie să o divinizăm, însă nu trebuie nici să uităm că ea reflectă voința Creatorului privind mediul potrivit unde omul își poate exersa cel mai bine virtuțile. Natura ca substanță a lumii este în-formată, reflectă ordine, legitate și de aceea experimentarea nesăbuită, mânată de curiozitate luciferică, este semnul impietății față de o moștenire care nu ne datorează nimic pentru existența sa, însă ne obligă înaintea generațiilor viitoare să o păstrăm nealterată. Merită atenție acest paradox: războiul continuu cu natura pentru o totală stăpânire asupra ei nu este un semn de superioritate, cum lăsau impresia iluminiștii, ci dovadă a unei preocupări obsesive, confirmând un prizonierat, o captivitate în fascinația nefirească față de ea. Iată cum extremele se întâlnesc: atât idolatrizarea naturii cât și captivitatea în visul descifrării întregului ei mister îi răpesc omului libertatea și demnitatea unui statut unic în univers: coroană a creației, situat în mijlocul ei. Ascetica „moarte față de lume”, amintește Weaver, îl ajuta pe om să își păstreze libertatea și curajul în acțiune, pentru că distanțarea necesară în raport cu natura îi oferea o bună orientare. Ulterior pierderii acestei perspective, pământenii nu mai fac distincțiile minimale pentru a-și onora statutul de persoane: confundă Creatorul și creația, întorcându-se la forme păgâne de venerare a „zeităților” Pământ, Soare, Natură, Univers etc.; pun cu nonșalanță semnul egalității între om și celelalte viețuitoare ale regnului animal sau merg chiar mai departe, unii spunând că pot iubi mai degrabă un copac decât un om.
Prin urmare, impietatea față de natură este sursa unor rătăciri de neignorat. Una dintre aceste debusolări, spune Weaver, se referă la egalitatea dintre femeie și bărbat, debusolare care în ultimii aproape două sute de ani a făcut din multe familii tabere de război, cu foarte triste consecințe pentru sănătatea sufletească, morală și socială a noilor generații. Analiza lucidă a lui Weaver pune în ecuație aceste forme de impietate (efecte în cascadă ale nominalismului) cu modernizarea ce devine un nume general pentru amestecul de confuzie și fanatism; în această cheie trebuie înțeles și următorul citat: „Fiind mai aproape de natură, dispunând de un realism intuitiv și o abilitate neștirbită de a detecta sofismul în divagațiile intelectuale, cum a putut femeia să fie atrasă în greșeala de a se moderniza? Poate că de vină a fost decăderea spiritului cavalaresc al bărbaților. După ce a dispărut figura gentilomului, a trebuit să dispară și doamna. (…) [În vechiul regim, femeile] știau că puterea stă în loialitatea față de ce erau ele și nu în imitație, exhibiționism și trucuri ieftine pentru atragerea atenției. (…) Femeile au fost păcălite de filosofia activismului să uite că pentru ele, în calitate de custozi ai valorilor, este mai bine să «fie» decât să «facă»” (p. 167).
A doua formă de evlavie presupune acceptare realității altor euri, fiind reprezentativă tradiției cavalerești ce manifesta dreptul la existență nu doar al celor inferiori, ci și al dușmanilor, tradiție bazată pe înțelegerea că fiecare persoană și fiecare comunitate este parte a Creației binevoitoare. Această înțelegere formează chiar fundamentul comunității, al frăției elementare între oameni. În schimb, impietatea privind existența altora nu concepe această generozitate. De aceea, barbarul ar distruge tot ce e altfel decât el doar pe motivul diferenței. De asemenea, nevroticul vrea mereu să-i controleze pe alții; și unul și celălalt cer dușmanilor capitulare necondiționată, adică dreptul de a dispune de oameni ca de obiecte. „Numai admițând că personalitatea, aidoma naturii, are o origine pe care noi nu o putem controla, vom putea să încetăm a mai comite paricidul și fratricidul” (p. 164). Forma generală a impietății față de oameni, scrie Weaver, este pierderea respectului pentru personalitate. El preferă acest termen în locul celui de „individualitate”, pentru că prima este teomorfă, recunoaște caracterul unic al fiecărei persoane și totodată recunoaște comunitatea. În opoziție, individualitatea exprimă „individualismul”, cu deschiderea directă spre egoism, din cauza unei doze considerabile de iresponsabilitate ce a produs capriciile copilului răsfățat, pentru care drepturile trebuie să vină fără obligații. Împotriva personalității se ridică în modernitate raționalismul (nu rațiunea), neîncrezător în originea ei transcendentă, și mașinăria care încearcă să includă în mecanisme ceea ce este ireductibil și misterios în sensul de a fi purtător de sacru. A include în mecanism, afirmă autorul american, înseamnă a încerca să faci toate lucrurile uniforme și publice, iar pentru că personalitatea este citadela intimității, început al diferenței și opoziției în raport cu nivelarea mecanismului, ea devine ținta mobocrațiilor (în care decad democrațiile), a birocrațiilor și a dictaturilor. Emisiunile de radio și televiziune desfășoară zilnic pentru masele de ascultători ritualuri de uniformizare, de integrare a personalității invitaților în malaxorul egalizării: „Devierile de la norma proletară au toate șansele să devină erezia viitorului, iar acestei erezii nu i se vor mai putea găsi circumstanțe atenuante” (p. 169). Sună cel puțin parțial a profeție împlinită…
A treia formă de evlavie se îndreaptă spre trecut, spre fondul memoriei speciei, pe a cărei vastă paletă sunt expuse generos scopurile nobile și ignobile, mijloacele de a împlini țelurile bune, probele, încercările, ispitele, dar și armele adecvate de luptă; pe scurt, memoria colectivă, indisolubil legată de faptul de a gândi, ne prezintă măsurile prin care, în termeni aristotelici, putem să aducem în actualitate umanitatea potențială înnăscută, să dovedim că merităm numele de om. Din păcate, afirmă R. Weaver, modernismul încurajează impietatea față de istorie, adică răzvrătirea, ale cărei resorturi sunt mândria și nerăbdarea, iar cele două fac echipă bună cu necunoașterea. Aici este adusă în discuție tema socratică despre raportul dintre atitudinile rele și ignoranță, Socrate susținând că omul este rău pentru că este ignorant. Desigur, ne putem da seama că Socrate nu scăpa din vedere ideea de voință rea chiar în condițiile cunoașterii scopurilor nobile. Totuși, el insista asupra faptului că omul „rău” devine astfel doar pentru că nu știe „cu adevărat” ce este bine și ce nu. Oricum, dacă rămânem în această dinamică de sistem închis, nu găsim vreo ieșire, ci pendulăm între (sau ne învârtim în) diadele: ignoranța cauzează mândria și mândria duce la ignoranță. Însă, părăsind logica sistemului închis, putem găsi o înțelegere superioară: doar Adevărul transcendent și totodată revelat libertății umane este reperul ce poate înlătura mândria și ignoranța. Revelarea nu înseamnă impunere, pentru că libertatea persoanei nu este anulată; omul poate închide ochii și își poate imaginea realități paralele, într-o frenezie solipsistică spre care îl îndreaptă deificarea propriei voințe. Dar prețul acestei atitudini va fi nihilismul:
„Reformiștii de azi combat diluarea prin mai multă diluare, dispersarea, printr-o dispersare mai viguroasă. (…) Se pot detecta semne ale unor impulsuri suicidale; pare în răstimpuri că lumea modernă vrea muzică și mai nebună și un vin și mai tare, că râvnește la un delir care s-o scoată complet din realitate. (…) Se poate arăta în fiecare situație că pierderea credinței aduce cu sine o formă de amărăciune. (…) Iar amărăciunea e întotdeauna un stimulent spre autodistrugere. Atunci când devine evident că răsplățile lumii nu sunt comensurabile cu durerile ei și când e negată posibilitatea altor recompense, un calcul simplu ar determina omul să dorească sfârșitul tuturor lucrurilor” (pp. 171-172).
Ultimele fraze ale cărții lui Richard Weaver, fără a emana iluzia unui viitor luminos, lasă totuși deschisă posibilitatea conștientizării realității răului, adică baza unei treziri ce poate inspira „reacții pasionate” precum cavalerismul și spiritualitatea Evului Mediu, „în aceste zile ale declinului Occidentului” (p. 173).
Comentarii