Fraza selectată din cartea lui Richard M. Weaver (Ideile au consecințe, Anacronic, 2020) este de mai mare actualitate decât credem, mai ales pentru români, care, dinspre olimpul UE-ist, sunt atacabili și „dubioși” pentru încă un motiv: sunt cei mai mulți proprietari – peste nouăzeci de procente – în țara lor, comparativ cu ceilalți cetățeni europeni, care se mândresc a fi chiriași în țările lor. (Poate ar trebui să punem în ghilimele sintagma „țara lor” cu referire la români, însă de dragul speranței că nu s-a ajuns chiar acolo, lăsăm așa). Așadar, să fii proprietar a devenit o problemă a cărei rezolvare se pare că nu mai suportă amânare. Un drept justificat din toate punctele de vedere (înainte de orice perorație despre drepturi) este ironizat chiar sub pretextul că ar fi o pornire irațională de „a apuca ceva”, moștenită din vremea comunismului. Despre această temă, necomunistul Weaver, în urmă cu aproape o sută de ani spunea: „E de reținut că proprietatea se bazează pe sentimentele pre-raționale potrivit cărora o dorim nu doar pentru că «susține poziția omului» – aceasta ar reduce-o la utilitarism –, ci pentru că, într-un fel, îi este necesară pentru a-și exprima ființarea, ființa sa adevărată și rațională” (pp. 127-128).
După ce în capitolele anterioare a descris cauza primă (nominalismul) ce a pus în mișcare mecanismele degradării civilizației occidentale, Weaver încearcă în cel de-al șaptelea capitol să propună și soluțiile care pot frâna acest proces nefast. Prima dintre soluții este fundamentală, atât de… consubstanțială omului și atât de cunoscută, încât șansele de a înțelege și accepta rolul ei ar trebuie să nu fie puse la îndoială de nicio persoană cu bun-simț rațional: proprietatea privată. Însă ceea ce atrage atenția în formularea filosofului american și în toată argumentarea sa este insistența asupra dreptului metafizic la proprietatea privată, „ultimul drept” de acest fel care ne-a rămas, ținând cont de atacurile (empiriste, pozitiviste, pragmatiste și de alte feluri) la adresa credinței și a simbolurilor ce trimit la transcendent, la ierarhie socială, clericală, militară.
Proprietatea privată nu este doar un bun deținut, o avuție ce își schimbă periodic posesorul, nici cantitatea de materie care i s-ar cuveni cuiva în cazul unei distribuiri în funcție de criteriul nevoii. „Spunem că dreptul la proprietate privată e metafizic pentru că el nu depinde de un test al utilității sociale. Proprietatea se sprijină pe ideea său-lui: proprietas, Eigentum, înseși aceste cuvinte afirmă identificarea între posesor și obiectul posedat. (…) Relativiștii științelor sociale, care ar vrea să-i aducă pe toți sub controlul secular de grup, găsesc în aceasta un impediment sâcâitor. (…) Dreptul de a folosi proprietatea ca pe ceva privat este, după cum voi arăta pe larg mai încolo, un sanctuar. E un drept autojustificat, care până nu de mult era invocat în forum pentru a se arăta felul în care «serviciile» sale justificau menținerea lui într-un stat dedicat binelui colectiv” (p. 126).
Pentru a delimita mai bine sfera noțiunii de proprietate privată ca drept metafizic, Richard Weaver susține că ea nu este în niciun caz tipul de proprietate apărută prin cumpărare cu mijloacele capitalismului financiar. Dimpotrivă, aceasta reprezintă chiar o violare a noțiunii de proprietas, pentru că o reduce la un simplu element tranzacțional, desprins de implicarea personală care presupune sacrificiu, exersare a virtuții în zeci de ani, reazem al libertății economice și de aici al celei politice, demnitate conferită celui care trăiește nu din mila societății sau a statului, ci din efortul constant. Pentru omul care deține o fermă, ca și pentru cel care trăiește din meșteșugul practicat, responsabilitatea pentru calitatea produselor și a serviciilor este totală, acesta fiind unul dintre motivele ce îl făceau pe fabricantul din trecut să-și împrumute numele său produsului, iar onoarea familiei era legată de păstrarea calității. Prin opoziție, noile mărci sunt fie cumpărate și apoi produsele sunt alterate în numele profitului, fie sunt denumiri fără legătură cu omul: „General”, „Standard”, „Internațional”, „American” etc. Proprietarul autentic, spre deosebire de cel care se ascunde sub masca anonimatului, nu este vânătorul corporatist de confort și bani, ci persoana care își practică meseria ca pe un cod de onoare, în acord cu acea chemare sacră (vocație) ce îl obligă să dea răspuns pentru modul cum lucrează nu doar în fața societății, ci chiar în fața lui Dumnezeu.
Această concepție privind profesia nu este o reiterare a ideilor lui Max Weber din cunoscuta lucrare Etica protestantă și spiritul capitalismului, ci ea merge dincolo de creștinism, în perspectiva antică pre-platoniciană despre noțiunea de „virtute” ca manifestare conform propriei naturi. De unde rezultă că ne-virtutea era anomalia de a te comporta în afara naturii, a rostului sau locului în societate. Iar locul în societate este identificabil prin proprietas, prin ce anume oferim societății. A nu se înțelege că acest „loc” este ceva static sau o situare unidirecțională, adică doar dinspre cetățean spre cetate care îi așteaptă periodic tributul. Fiind în societate prin ceea ce face, omul primește și deține recunoaștere, nume, statut, memoria comunității îl poate reține dincolo de generații. Așadar, legătura indisolubilă dintre proprietas și activitate ca meșteșug, profesie, ne ajută să înțelegem cât de important era pentru un fermier, rotar, zidar, brutar, medic etc. să își onoreze statutul, să fie conform rostului său în lume. Onorarea statutului poartă în sine un aspect metafizic, un element de sacralitate, dincolo de utilitate și pragmatism, și înseamnă cu adevărat proprietas, sursă a ceea ce deții. Deci proprietatea privată în acest sens este ceva care nu se reduce la tranzacțiile dintr-o piață financiară, unde aproape fiecare corporație încearcă să fie singurul actor ce dictează regulile, să fie „Corporația”.
În lumina acestor informații dezvăluite de sub straturile istoriei înțelegem de ce este extrem de importantă mica proprietate, de ce Weaver, în contextul tendinței statului de a fi omniprezent și omnipotent, o numește „ultimul drept metafizic care ne-a mai rămas”, „sanctuar”, „ultimul domeniu al intimității de orice fel”. Prin ultima expresie, autorul american nu are în niciun caz în vedere barbaria imoralității scandate în parade și deghizate în prezent sub umbrela „vieții private”, ci cu totul altceva: proprietatea privată rămâne garanția libertății în raport cu o societate ce vrea să îți controleze orice pas, ea rămâne o fortăreață ce poate crește considerabil șansele – în cazuri disperate – pentru formarea unei opoziții spirituale, morale, ideatice. Pentru că această fortăreață absolut necesară (fundamentată pe realitatea că suntem nu doar spirite, ci spirite întrupate) oferă răgazul reflecției și al revenirii la valori, în intimitatea căminului care îți aparține; căminul nu este spațiul închiriat sau împrumutat condiționat de stat prin serviciile de asistență socială.
La polul opus perspectivei lui Richard Weaver se află „constatarea” din viitor a unei distopice „Agende 2030”, scrisă nu ca simplă literatură, ci ca predicție social-politică ce se dorește autoîmplinită: „nu vei deține nimic și vei fi fericit”. Într-adevăr, predicția-plan-de-lucru se va împlini dacă autentica proprietate privată va fi desconsiderată, fiind redusă la „proprietatea abstractă asupra acțiunilor și obligațiunilor, posesiunea legală asupra unor afaceri niciodată văzute direct în realitate” (p. 126), o proprietate ce în acest sens „devine ficțiune, numai bună de folosit în exploatare, făcând imposibilă sanctificarea muncii” (ibidem). Un mod perfid de a-i duce pe oameni în confuzie este utilizarea unor termeni ce par a indica spre aceeași direcție. De pildă, „inițiativa privată” nu este automat favorabilă proprietății private; ea a devenit mai degrabă una dintre expresiile preferate chiar de organizațiile corporatiste, care, în numele acestei inițiative private luptă pentru ca proprietatea să renunțe tocmai la dimensiunea ei privată, lucru ce în bună măsură le-a reușit, dacă vrem să observăm câte resurse naturale, afaceri, terenuri și imobile sunt deținute de corporații. Pentru a-și atinge scopul de a deveni singurii proprietari, corporațiile au cumpărat cel puțin parțial puterea politică și aproape total puterea de convingere, nivelând ideile despre viața liberă și bună, prin vectori de transmitere a informației. Imaginea „vieții fericite” este livrată la fiecare minut: insul satisfăcut în fața televizorului, așezat picior peste picior, cu bolul de chipsuri în brațe și cu băutura prin preajmă. Această imagine spune totul despre orizontul omului nou, un element indiscernabil într-o masă uriașă ce confundă unitatea cu uniformitatea, împlinirea cu luxul, pacea cu a fi lăsat în pace, profesia cu ternul „job”, afacerea cu eficiența și câte multe altele nu mai confundă!? Ce idealuri de onoare, libertate, loialitate, educație ca formare solidă, demnitate, virtute pot răzbate dinspre confortul asigurat?
Proprietatea privată devine ceva superfluu atâta timp cât bolul din brațe se umple rapid și peretele cu umbre mișcătoare rămâne aprins. Sentința privind perpetuarea unui trai redus la imperativul dorinței prezente, rupt de trecut și nepăsător față de viitor, este dură: „E corect să spunem că opusul caracterului privat este prostituția” (p. 130); „Privind spre influența morală a proprietății imobiliare, să mai observăm și că ea este cea mai sigură protecție a individului în fața acelei forme de dezonoare numită adulterare, sau corupere” (p. 132).
Weaver insistă asupra ideii de ultim refugiu al proprietății private în fața etatismului fățiș sau mascat în formule utilitariste precum „binele general al societății”, „siguranță publică”, „sănătate publică” ș.a.m.d. De aceea, el apelează la analogii grăitoare: colapsul social poate fi combătut printr-o formă de rezistență care poate lua naștere într-un „sanctuar ridicat împotriva etatismului păgân” (p. 128); oamenilor care își mai onorează în prezent însușirea de ființe gânditoare, care „văd în mentalitatea de masă suicidul și care resping în mod individual crimele comise de partide și de state, trebuie să li se respecte o zonă privată, precum aveau creștinii din vechime catacombele drept adăpost” (pp. 128-129). E de reținut următorul avertisment, bazat pe realități istorice vechi și mai puțin vechi: „E posibil (…) ca societatea umană să nu poată exista fără o sursă de sacru. Acele state care au căutat în mod explicit să o înlăture au ajuns în cele din urmă să pretindă atributul divinității pentru ele însele” (p. 138).
Iar dacă sunt totuși nelămuriri privitoare la aplicarea acestei prime soluții a proprietății private, propusă de R. Weaver, cred că le vor înlătura chiar cuvintele sale: „Soluția morală ar fi posesiunea distributivă asupra unor mici proprietăți. Acestea pot lua forma unor ferme independente, afaceri locale, case deținute în proprietate de ocupanții lor, unde responsabilitatea individuală oferă semnificație prerogativelor asupra acelei proprietăți. O asemenea posesie oferă spațiul de voință prin care omul poate fi o persoană completă. Tocmai amputarea acestei voințe este motivul pentru care capitalismul monopolist trebuie să fie condamnat alături de comunism” (p. 127).
Comentarii