Richard M. Weaver (Ideile au consecințe, Anacronic, 2020) susține că aportul fiecărei persoane la o cultură se poate desfășura pe trei etaje: al ideilor, al convingerilor și al viziunii metafizice asupra lumii. La primul nivel se află gândurile despre tot ce intră în sfera preocupărilor cotidiene; al doilea nivel conține convingerile moștenite sau formate, regăsite în alegerile personale; iar pe ultimul nivel se află ceea ce este mai important: „visul metafizic”, intuiția despre esența și fundamentul realității. Al treilea nivel este cel superior, pentru că dă consistență atât ideilor cât și convingerilor, aducând adevărata contribuție la stabilitatea unei culturi; o cultură se stinge prin cufundarea în prea mult mundan.
Viziunea metafizică ține de accesarea stratului de profunzime a naturii umane și reprezintă criteriul (asumat sau nu conștient) după care se pune în lucru rațiunea, aceasta având doar rolul de a justifica ceea ce simțim în adâncul sufletului. Visul metafizic poate fi comparat cu lentila care ne mijlocește realitatea; lumina rațiunii trece prin această lentilă, însă ea ne arată lumea după cum este lentila: curată ori prăfuită, colorată sau nu, zgâriată, murdară etc. Din această enumerare deducem că nu toate lentilele sunt valoroase. De pildă, opera unui nihilist va fi un ansamblu de raționamente răsucite după același cod conform căruia totul, pe orice plan, trebuie să piară. Pe când opera unui platonician, să zicem, va trimite către ierarhie în lumea fizică morală și metafizică, deasupra aflându-se Ideea de Bine care impregnează întreaga realitate, pentru care este un principiu de unitate. Se înțelege că nu aceeași va fi situația celor care își construiesc viața după opera nihilistului ori a platonicianului. De aceea trebuie să fim atenți ce fel de lentilă avem și numai după ce suntem încredințați de calitatea ei putem lansa afirmații și proiecte social-politice, adică „numai după ce am fixat în mod categoric că viața și lumea sunt prețioase și trebuie cultivate ca atare” (p. 24).
Weaver arată raportul dintre rațiune și intuiția/sentimentul metafizic despre lume referindu-se la cunoscuta afirmație că filosofia începe cu starea de uimire: prin aceasta susținem că sentimentul este anterior rațiunii, pentru că „nu începem să raționăm despre ceva decât atunci când ne-a fost trezit un interes de natură afectivă. (…) Dacă spiritul e rău, rațiunea va amplifica răutatea; dacă e bun, rațiunea va ordona și va cultiva ce este bine” (ibidem). Îndemnul filosofului american este să nu reducem acest sentiment metafizic la sentimentalism. Sentimentul metafizic este matricea care duce (conform lui Aristotel) la mit și filosofie, este o poetică a reprezentării ce definește o lume ideală, având o mare forță de coeziune. Filosofia autentică (în sensul generic al preocupării umane pentru marile întrebări) are ca resort dragostea de viață, privind în același timp spre ce ar trebui să devină omul. În acest context înțelegem ce picioare de lut produc, pentru o civilizație, filosofiile care fac din deconstrucție apanajul celor mai înalte cuceriri pe terenul gândirii.
Expresia viziunii metafizice în cultură o reprezintă forma care intermediază între subiect și lucrul ce ni se face cunoscut întâi prin senzație; deși ne este dat să întâlnim realitatea întâi prin senzație, drumul vieții noastre nu trebuie să se încheie la nivelul senzorialului. Această idee, afirmă Weaver, explică de ce perioadele pre-culturale sunt caracterizate de o lipsă de formă, pe când în cele post-culturale domină ciocnirea intensă între forme. Fie că „visul metafizic” ține de matca religiei sau de aceea a filosofiei înalte (preocupată de transcendență), la amândouă regăsim puterea de a integra, deci ele sunt centre de în-formare în absența cărora s-ar ajunge la spectacolul trist al destrămării până acolo unde nu va mai rămâne nimic ce ar merita numele de cultură. În lipsa acestor forme culturale umanitatea unei epoci se confruntă cu o cădere în gol, la nivelul primar al senzațiilor în numele „emancipării”, „eliberării”, „sincerității” și „autenticității”, dând titluri de noblețe unor atitudini ce nu au nimic nobil; noblețea însăși este marcă a însușirii unor forme ce îmbracă aspectele banale ale vieții în haine bune de purtat într-o lume civilizată, de nobili. Cultura înseamnă cizelare, autocontrol (o izbândă a transcendentului), capacitate de a nu ceda primitivismului ascuns din noi, iar cultura ca ethos (mod de viață) devine a doua noastră natură, după modelul virtuților în opera lui Aristotel. Fără aceste forme culturale, omul pierde simțul oricărei ierarhii, deci și bunul simț al discernerii, și cade fie în sentimentalism, adică emoții risipite în trivial și absurd, fie în brutalitate.
Din păcate, „experiența brută” este noua țintă a celor mai progresiste abordări în cunoaștere, în exprimarea artistică sau cotidiană. Ceea ce secole de-a rândul a constituit o provocare și o preocupare demnă de ființe superioare, adică manifestarea capacității de a înnobila toate cele ale vieții, acum este aruncat ca ceva demodat sau chiar nociv. Însă ce aduce acest vițel de aur al experienței brute? O glorificare a senzorialului, deci o înstrăinare de menirea omului, de însăși demnitatea sa unică, roadele acestei idolatrii fiind, într-un termen cuprinzător, obscenitatea; în sens etimologic, ob-scene se referă la ceea ce trebuie jucat în afara scenei. Vechii greci, animați de înțelepciunea bunului simț și de omenie, știau că există lucruri nepotrivite pentru a fi expuse publicului și nu aveau în vedere doar reacțiile animalice brute, ci și suferința intensă și umilirea; de aceea le interziceau în teatrul lor. Și așa făceau toți cei care înțelegeau diferența dintre barbarie și cultură.
Weaver afirmă că secolul al XVIII-lea (până la borna istorică 1789) a fost ultima perioadă când simțirea și rațiunea s-au aflat în echilibru, iar Edmund Burke a fost exponentul de seamă al acestei înțelegeri, dar și martorul degringoladei inițiate de Revoluția Franceză, prin care s-a declarat război nu doar regalității și Vechiului Regim, ci unei grații firești a vieții, adică a formelor ce spiritualizează realitatea brută: „Toate ideile adăugate de bogăția imaginației noastre morale, pe care le adăpostim în sufletul nostru și pe care intelectul le aprobă, toate aceste idei de care avem nevoie pentru a acoperi defectele bietei noastre naturi neprelucrate și pentru a-i conferi demnitate în ochii noștri, trebuie date la o parte [în numele Revoluției, n.n.] ca o modă desuetă, ridicolă și absurdă” (p. 31). Înțelegerea cea mai elementară, bazată pe abilitatea de face distincții, presupune un grad de abstractizare, o distanță necesară pe care trebuie să o luăm în raport cu lucrurile. De aceea, orice educație (în sens general) ce dorește anularea distanței respective eșuează în capacitatea de a înțelege lumea; contopirea cu realitatea exterioară nu este progres al cunoașterii, ci înseamnă „a capitula în fața nesfârșitelor inducții ale empirismului” (ibidem).
A te raporta cultural nu înseamnă a fi un burduf ambulant de date brute despre realitate; înseamnă însă a fi pregătit să vezi lucrurile prin acea lentilă metafizică, deci să privești viața sub aspectul eternității, iar forma este mijlocul adecvat omului ca ființă meditativă, pentru că omul vede în formă ceea ce este durabil. Or, forma a ajuns – încă de la finalul secolului al XVIII-lea – să fie văzută ca limitare în Europa, iar Lumea Nouă a făcut o bravadă din această atitudine. În călătoria sa în America, De Tocqueville a sesizat cu multă luciditate dorința de imediat, patima „eliberaților” de a dezbrăca de convenții orice lucru și de a-l expune în lumina zilei, considerând că astfel au dat la o parte vălul incomod dintre ei și adevăr. Mentalitatea americană s-a remarcat și auto-identificat printr-o „neîncredere plebeiană în forme, care și-a găsit manifestarea ideală în elogiile aduse banalului” (p. 29). Căderea în capcana realității dezgolite de forme, susține Weaver, a dat roadele cele mai vizibile odată cu ridicarea instituției gazetăriei în secolul al XIX-lea, ajungând să facă din desacralizare o virtute. Printre bunurile culturale acumulate anterior și considerate a fi piedici ale progresului se află însăși buna cuviință, forma de bază a unei civilizații sănătoase. Astfel, tăcerea decenței a fost dată la o parte pentru a face loc nerușinării, prezentată ca semn al sincerității. Un apărător al culturii precum Matthew Arnold, după un tur în SUA anului 1888, a scris că cea mai eficientă cale de a ucide, într-o națiune, disciplina respectului de sine și cultivarea simțămintelor înalte, este să citească ziarele americane. Iar cu două sute de ani înainte, în mod profetic, un guvernator al Virginiei îi mulțumea lui Dumnezeu că în colonie nu exista niciun ziar. Dacă așa stăteau lucrurile în 1888, ce putem spune cei din prezent, când de multe zeci de ani există publicații specializate în cea mai respingătoare obscenitate, dezvoltându-se o industrie extrem de prosperă, cu asentimentul statelor „civilizate”, care nu mai vor să cântărească între libertatea de exprimare și obligația de a preveni autodistrugerea.
În cele din urmă, de unde provine lupta împotriva formelor, a unui tipar al lucrurilor, deci împotriva viziunii metafizice? De la acea idee nominalistă (occamiană) ce face din termenii universali doar niște „vorbe goale”. Acolo se găsește sursa loviturilor ulterioare la adresa metafizicii. Firele desfășurate din acest ghem au ramificații până în prezent și fiecare traversează (și face) istoria ideilor politice, sociale, culturale. De pildă, unul dintre ele, plecând din mosorul nominalismului, duce la tema revoluționară că ierarhia este nocivă și că se impune – pentru fericirea personală și generală – o „eliberare”; eliberarea va aduce egalitatea și aceasta va fi calea către democrația pură, iar cele două se vor susține reciproc. Egalitatea nu se referă doar la aceea întemeiată, în fața legii, ci la un egalitarism nedefinit, în numele căruia se poate dărâma oricând ierarhia și libertatea, dușmanii săi de moarte. De aici rezultă însă un amalgam de contradicții, iar prima dintre ele este fundamentală: egalitatea contravine realității pe orice plan, sincronic dar și diacronic – pentru că orice scop vizat trimite către ierarhie. Astfel stând lucrurile, înseamnă că egalitatea este matca despotismului, pentru că în numele egalității se vor topi concepte și ierarhii, de câte ori o impune gelozia pentru cel mai bun, mai priceput, mai capabil etc.
La o privire superficială, lupta pentru egalitate poate să pară nobilă și este adesea confundată cu dreptatea, însă ea ascunde dorința egoistă ca celălalt să nu fie mai presus. Într-o societate guvernată de ideea egalitarismului, fiecare e la fel de bun ca oricine altcineva și de aceea foarte mulți sunt resentimentari (întemeiat sau nu), având impresia că nu primesc atât cât merită. Sentimentul fraternității, bazat pe ierarhie, pe respect (pentru frații mai mari) și responsabilitate (pentru frații mai mici) este subminat eficient de sentimentalismul egalității. Egalitatea face din comunități mase, este individualistă și nedreaptă în raport cu însăși structura ierarhică pe care o presupune viața și sensul oricărei educații. Însă și educația este înțeleasă de egalitariști într-un mod pervertit, ca „eliberare din” (ierarhia cum altfel decât rea), pe modelul materialist-naturalist al seminței care nu trebuie să fie împiedicată în procesul determinist ce va produce dezvoltarea potențialului, înflorirea. Totuși, educația înseamnă nu un parcurs al fatalității, ci formare, disciplinare în favoarea „libertății de a”. În prezent, ideologia incluziunii descinde din această perspectivă, iar problema nu constă în a dori ca fiecare să aibă un loc în societate, ci apare pentru că vrea să oficieze impostura, oferind avantaje pe seama înlăturării celor care nu se încadrează în patul lui Procust, un calapod unde calitatea este înlocuită de cantitate, iar atributele normalității sunt considerate mărci ale unui statut superior nemeritat ce trebuie sancționat prin marginalizare. „Democrații intuiesc foarte bine că, dacă vor da voie oamenilor să se diferențieze în funcție de abilități și preferințe, curând această structură se va impune în fața majorității. De aici, adularea omului comun, seducția politică a omului de rând” (p. 49). „Concepția predominantă este că educația trebuie să echipeze omul ca să poată acumula suficientă bunăstare pentru a trăi la nivelul burgheziei. Acest soi de educație nu dezvoltă virtuți aristocratice, nu încurajează la reflecție și nici nu inspiră reverența în fața binelui” (p. 52). Textul continuă, prezentând consecințele (în realitatea anului 1948!): s-au creat școli dotate cu echipamente din belșug, însă unde dascălii nu îndrăznesc să impună disciplina școlară, pentru că așa ceva contravine scării de valori majoritar acceptate; s-au construit, de asemenea, numeroase universități – transformate în „locuri de joacă pentru copiii mari” sau au fost reduse la statutul unor centre de învățat meserii; clasele au devenit forumuri democratice unde profesorul are în esență rolul de moderator, iar autocenzura funcționează automat ca mecanism de apărare, în raport cu nivelul acceptat de înțelegere.
Comentarii