În drum spre spitalul județean, unde mergea de două săptămâni în vizită la bunicul său, Andrei a observat cum, pe cealaltă parte a străzii, o doamnă de o eleganță aparte s-a oprit puțin la marginea trotuarului unde se vedeau câteva flori și, cu mare delicatețe, a ridicat ușor în palma dreaptă cupa unui bujor, ca și când ar fi mângâiat obrajii unui prunc. Acest gest de tandrețe l-a făcut să zâmbească involuntar și s-a simțit privilegiat ca martor al faptului de o simplitate și frumusețe ce l-au înfiorat.
Și-a continuat mai liniștit drumul, având în minte această imagine și gândul că gesturi similare pot salva măcar vreun colț de univers, fiind pentru cei care le fac și le înțeleg asemenea pulsarilor cu lumina lor intermitentă și deosebit de puternică. Ajuns la destinație, a mers spre intrarea pentru vizitatori. Mai erau aproape 15 minute până să se permită accesul în spital și cele nouă, zece persoane care așteptau aveau în priviri un amestec de îngrijorare, teamă și tristețe; chiar și cei doi adolescenți gălăgioși care păreau foarte preocupați de niște clipuri de pe smartphone zâmbeau forțat și din gesturile lor răzbătea o anumită nesiguranță.
La un moment dat, Andrei a zărit un chip cunoscut; un tânăr stătea rezemat de perete, chiar lângă balamalele ușii. Înalt, slab, cu mâinile în buzunare și cu privirea fixată asupra unui punct de pe zidul din fața sa, părea că vrea pur și simplu să se piardă în peisaj. Era omul invizibil. Andrei s-a mirat că nu l-a observat imediat ce a ajuns și acum s-a dus țintă la el; era o rudă mai îndepărtată, un fel de nepot prin alianță pe care îl întâlnise de două sau trei ori în satul natal, la un botez și la o nuntă, unde schimbaseră câteva vorbe. Deși cu aproape zece ani mai tânăr decât el, Lucian avea figura brăzdată de riduri destul de adânci și părul era aproape grizonat, ceea ce atrăgea atenția în cazul unei persoane de numai 34 de ani. Cunoscuții îl apreciau pentru că era săritor, ajuta pe oricine când era nevoie. Era un om retras, liniștit în aparență, care vorbea în general puțin; doar momentele de revoltă îl făceau să se exprime și atunci devenea foarte direct și chiar certăreț, părând că are ceva de reproșat oricui îi iese în cale. De aceea Andrei a avut o mică reținere în a-l aborda. Totuși, nu se putea face că nu l-a văzut și nici nu îi stătea în fire acest lucru.
– Ce mai faci, Lucian? Hristos a înviat!
– Salut, Andrei! Ce să fac? Bine. Într-o vizită la unchiul meu.
– Ce a pățit?
– A căzut de pe o schelă și acum e operat la bazin. A fost destul de grav. Putea să își piardă viața din cauza hemoragiei.
– Îmi pare rău să aud asta. Despre care unchi este vorba?
– Despre fratele mai mare al tatălui meu. M-am apropiat mult de el în ultimii ani, după ce i-a murit soția. De atunci mă vede ca pe copilul său.
– Înțeleg… Sper să își revină cât mai repede.
– Nu știu ce să mai zic. Parcă în ultimul timp necazurile se țin scai de capul lui.
– De…, viața. Uneori chiar nu știi ce să mai zici.
– Viață, viață, dar pentru unii pare să fie prea bună, pentru alții deloc. Cum vine asta?
– Numai Dumnezeu știe tot ce a făcut, a gândit, a zis, cum a trăit și trăiește un om. Unii sunt mai încercați, ca binecunoscutul Iov, alții se jertfesc pentru semeni, alții suportă efectele faptelor lor, iar pe alții îi ferește Dumnezeu de un rău mai mare printr-o anume suferință. Sigur, într-o viață de om se pot întâlni toate aceste situații de mai multe ori.
– Dar Dumnezeu nu îi iubește pe toți la fel? De ce unora le dă necazuri și boli, iar altora pare să le meargă toate strună?
– Îi iubește pe toți la fel, dar nu toți oamenii sunt la fel, au vieți diferite, vin din familii diferite, au mai ales libertate și nu o folosesc toți în același mod; de obicei nu o folosim în avantajul nostru real. Nu se poate da un răspuns exact privind suferința cuiva anume, pentru că numai Dumnezeu știe totul despre el și aplică în cazul fiecăruia o pedagogie în funcție de felul său de a fi, încercând să îi îndrepte și să îi vindece pe toți.
– Să îi vindece cu… boli, necazuri?!
– Crezi că toate medicamentele sunt dulci, crezi că operațiile necesare pentru a scoate tumori reprezintă vreo plăcere pentru cineva? Și cu toate astea sunt necesare atunci când nu se mai poate face altceva. Oricum, eu nu știu ce anume s-a întâmplat în cazul unchiului tău, de ce trece prin asta. Pot doar să mă rog să fie bine, ceea ce și tu poți face, pe lângă sprijinul concret care este, fără îndoială, foarte important.
– Îmi pare rău de el, pentru că este om bun și s-a comportat frumos cu mine, m-a învățat câteva meserii și mai ales datorită lui îmi câștig pâinea.
– Recunoștința ta este cel mai de preț dar pe care i-l poți face și poate cel mai frumos lucru la un om. Eu cred că un om recunoscător celorlalți și lui Dumnezeu trăiește încă de aici în rai.
– Eee, raiul. Mai e până acolo. Deocamdată ne zbatem pe-aici… Uite, suntem la spital și tu îmi vorbești despre rai. Așteptând aici mi se pare mai degrabă că mă aflu în pragul celuilalt loc… Și până la urmă, ce ne mai batem capul cu asta, că numai Dumnezeu, vorba ta, știe unde ajunge fiecare.
– Știe, desigur, dar nu El îi duce pe oameni cu forța într-o parte sau alta.
– Dar cine?
– Cum cine? Ei înșiși își creează prin viața lor raiul sau iadul și încep să îl guste chiar de pe lumea asta, pentru că dincolo de încercări, de necazuri și suferințe, ei aleg ce atitudine să aibă față de toate.
– Ai zis că Dumnezeu îi iubește pe toți la fel. Atunci de ce nu îi duce pe toți în rai?
– Pentru că unii nu doresc raiul, adică nu doresc să trăiască în pacea, bucuria și lumina care vin din iubirea lui Dumnezeu. Ai văzut vreodată icoana ortodoxă a Judecății de Apoi?
– Cred că da, însă nu îmi este clară acum în minte. De ce mă întrebi?
– Pentru că acolo există răspunsul la întrebarea „De ce Dumnezeu nu îi duce pe toți în rai?”.
– Cum așa?
– Iconografia în general reprezintă teologie prin imagini și îți pot da multe exemple în acest sens, privitor la diferite momente din viața pe pământ a Mântuitorului, din modul în care este zugrăvit în diverse icoane, sau din modul în care apare Fecioara Maria. Însă nu este acum timp pentru astfel de exemple, de aceea mă voi referi direct la icoana Judecății de Apoi.
– Te ascult.
– În această icoană apare tronul lui Dumnezeu de sub care iese un foc. Este focul iubirii dumnezeiești care pentru cei din dreapta, care au dorit prezența Sa, înseamnă lumină binefăcătoare, bucurie deplină, deci rai. Iar pentru cei din stânga, care au respins în viața lor iubirea lui Dumnezeu, care s-au separat de El prin păcat, adică prin forme ale morții spirituale, același foc devine chinuitor, devine întuneric arzător.
– Dar de ce este așa dacă spui că vorbim despre același foc al iubirii lui Dumnezeu?
– Tocmai pentru că omul a ales cum să se raporteze la această iubire, așa cum fiecare alege ce să facă atunci când lumina soarelui pătrunde prin fereastra casei sale: se poate bucura de această lumină, punându-și lucrurile în rânduială, sau poate trage jaluzelele, ascunzându-se întreaga zi de lumina soarelui. Această ascundere aduce însă întuneric, ce aduce la rândul său tristețe, însingurare și poate în cele din urmă să ducă la orbire. Ce vină are soarele pentru toate stările în care ajunge cel care oprește intrarea luminii în casa sa?
– Nu are, așa este. Dar Dumnezeu de ce nu intervine mai mult pentru ca omul să nu se întunece?
– Dumnezeu intervine cu siguranță de mii și mii de ori în viața fiecăruia, dându-i de înțeles în fel și chip că trebuie să se trezească din nepăsare, din acel „Merge și așa, merge oricum, viața nu stă pe loc”. Merge viața, nu zic nu, însă omul nu este un buștean într-un vagon ca să se lase dus încotro a pornit locomotiva. Omul se poate lăsa dus doar dacă vrea el, ceea ce este urmare tot a unui act liber și atunci nu poate învinovăți pe nimeni.
– Dar acest Dumnezeu iubitor de câte ori nu spune în diverse pilde că pedepsește sau bate pe sluga rea, vicleană, necredincioasă?
– Lucian, tu crezi că Dumnezeu își schimbă firea în funcție de felul de a fi al oamenilor? Îl vezi capricios ca pe noi? El nu „are” iubire, ci este Iubire, adică un foc spiritual necreat. Exprimările întâlnite referitor la atitudinea lui Dumnezeu față de anumiți oameni trebuie înțelese în armonie cu tot ce aflăm din Evanghelii despre El. Ori chiar Hristos, în Predica de pe munte, îi îndeamnă pe oameni să îi ierte și să îi iubească pe cei care i-au prigonit, adică îi îndeamnă să fie asemănători cu Dumnezeu, pentru a fi numiți fii ai Lui și pentru a se împărtăși de lumina Sa: „ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți”. Crezi că soarele se schimbă dacă cineva trage draperiile în fața luminii sale ori dacă cineva este orb? Toate acele exprimări, spun Părinții Bisericii – precum Vasile cel Mare, Isaac Sirul și alții – sunt pentru urechea omenească, sunt modalități limitate pentru a spune în limbaj omenesc ceea ce nu poate fi înțeles de cei mai mulți dintre oameni; iar unele taine fiind cu totul dincolo de limbaj. De aceea toate de aici sunt întrezăriri, umbre ale celor ce vor fi, sunt pregustări ale stărilor în care ne vom afla în funcție de relația pe care o avem cu Dumnezeu. Tot așa când se vorbește despre rai și iad.
– Adică ele nu există?
– Ba sunt cât se poate de reale, însă nu trebuie înțelese ca mod de recompensare ori pedepsire, la inițiativa Creatorului, ci ca rezultat al modului de situare, pe parcursul vieții, a noastră în relația cu Dumnezeu. El nu devine răzbunător fiindcă păcătuim, însă noi – fără îndoială! – ne schimbăm prin păcat, ne întunecăm treptat. Drept dovadă că Dumnezeu nu se schimbă în iubirea pentru toți oamenii, oricât de păcătoși ar fi ei, este că Hristos nu respinge pe niciunul dintre cei care vin și îi cer iertare, binecuvântare, viață în lumină (de fapt, în întuneric e mai degrabă o moarte trăită, nu viață). Dimpotrivă, îi îndeamnă pe toți să vină la El pentru vindecare și este mereu dispus să îi ofere omului ce îi este de folos. Altfel cum pot fi înțelese cuvintele „Cereți şi vi se va da; căutați şi veți afla; bateți şi vi se va deschide”. Și atâtea altele ce arată câtă prețuire are pentru om.
– Vrei să spui că nu Dumnezeu a creat iadul?
– Sigur că nu El l-a creat. Dumnezeu este făcătorul cerului și al pământului, al celor ce sunt văzute și al celor nevăzute, adică al întregului univers, al îngerilor, nu al căderii lor, precum nici al căderii omului, nici al iadului. Sfântul Vasile cel Mare, în „Omilii la facerea omului”, scrie că suferințele din iad nu îl au pe Dumnezeu ca autor al lor, ci noi suntem cauza lor.
– Și ce este acest iad? În ce constă suferința de acolo?
– Este regretul amar, spune Sfântul Isaac Sirul în „Cuvinte ascetice”, regretul pierderii iubirii lui Dumnezeu, regretul absenței Sale, care devine chin. Gândește-te că, de exemplu, într-o seară de mare sărbătoare, tu stai undeva în afara casei unde se află unii dintre cei dragi și nu poți ajunge la ei. Îi zărești bucurându-se de cinstea ce le este oferită ca invitați la cina unei persoane de rang înalt, și tu ești separat de bucuria lor, ai conștiința faptului că ei sunt absorbiți de acea bucurie nespusă și ca atare aceste persoane nu știu în ce stare te afli, nu pot face nimic pentru tine, cel care stai (fără nădejdea de a mai fi poftit înăuntru) în întuneric, frig și singurătate. Nu este aceasta o stare chinuitoare, un adevărat iad?
– Cu siguranță este. Dar de ce spui că nu mai există nădejdea de a mai fi invitat înăuntru, la cina respectivă?
– Pentru că în timpul vieții invitațiile au fost nenumărate și nu li s-a dat curs, din diverse motive: sunt prea ocupat, am multe pe cap, vin mâine, vin altădată, dar nu pot acum, pentru că m-au copleșit tot felul de griji. Pentru cei care, în diverse moduri și sub diferite scuze, în viața lor au vrut să scape, să fugă de prezența lui Dumnezeu, de lumina Sa, focul iubirii necreate le devine iad, neputând să fugă de la fața Lui. Atunci regretul amar le roade sufletul precum un vierme neadormit, apropo de exprimări adaptate înțelegerii omenești.
– Și raiul ce este?
– Același Isaac Sirul spune că iubirea dumnezeiască pătrunde sufletele fiilor cerului prin dulceața sa. Și este totuși aceeași iubire pentru toți în timpul vieții și după această viață, în cea veșnică. Numai că unii o primesc, alții o resping. De aceea, repetă marele ascet, ar fi o mare greșeală să credem că răzbunarea ar avea cumva de-a face cu firea dumnezeiască, că ar putea fi vreodată aflată în Fântâna dragostei și în Oceanul ce strălucește de bunătate.
– Și cu toate astea, sunt unele episoade biblice când pare că Dumnezeu face astfel încât lucrurile să iasă așa cum dorește, trecând peste libertatea oamenilor. De exemplu, atunci când se spune că El a învârtoșat inima lui Faraon înainte de ieșirea evreilor, nelăsându-i să plece din Egipt. De ce în cazul respectiv Faraon mai este învinovățit?
– Este aceeași situație ce ține de exprimarea limitată. Dumnezeu nu trece peste voința nimănui, nu este un păpușar, așa cum cred unii pentru a da vina pe El. Cândva și eu m-am întrebat cu privire la ceea ce se spune despre Faraon, însă am intuit că ceva îmi scapă și rămâne să mă lămuresc. Din fericire, am găsit explicația în volumele Filocaliei, la Sfinții Maxim Mărturisitorul și Petru Damaschin, apoi și la alții.
– Care este?
– Aceștia vorbesc despre existența „inimilor de ceară” și a „inimilor de lut”. Inimile de ceară se înmoaie sub razele dumnezeiești ale „Soarelui dreptății” și primesc formele, întipăririle dumnezeiești, se fac lăcaș al lui Dumnezeu; ele acceptă focul iubirii care este un foc binefăcător, curățitor. În schimb, inimile de lut se întăresc, „se învârtoșează” în fața acestui foc, precum vasele de lut în cuptor. Cu alte cuvinte, sufletul iubitor devine primitor de Dumnezeu, iar sufletul aspru, mereu răzvrătit, se înăsprește și mai mult din propria voință atunci când asupra lui vine căldura iubirii divine.
– Mă bucur mult pentru cele pe care mi le-ai spus, a zis Lucian care ieșise între timp din starea lui de apatie și apoi de înverșunare. Iată, continuă el, acum s-a deschis și ușa. Merg să văd ce mai face unchiul meu.
– Și eu mă bucur mult pentru întâlnire și discuție. Multă sănătate și salutări unchiului tău! Transmite-i tot binele din partea mea și Hristos a înviat!
– Adevărat a înviat!
Comentarii