Nobilii

Nobilii

– Spuneți-le să vină aici!, se adresă Ionuț chelnerului care întâmpina un grup de tineri pe care îi vedea intrând pentru prima dată în localul său.

– Sănătate, băieți, bine ați venit! Așezați-vă care cum doriți, am rezervat masa asta de câteva ore, pentru că este ceva mai retrasă și putem discuta liniștiți.

Dacă cineva ar fi observat gesturile acestor patru tineri aflați fiecare la vârsta de treizeci și ceva de ani, ar fi crezut că se întâlnesc pentru a sărbători un eveniment special, precum ziua de naștere a unuia dintre ei. Însă nu era vorba despre ceva de acest gen, ci de bucuria revederii unor prieteni de liceu și colegi în camera de cămin, care nu se mai văzuseră față în față de peste zece ani, deși ținuseră legătura prin telefon sau prin noile mijloace de comunicare. Se vedea că sunt extrem de fericiți să se întâlnească, mai ales că aveau multe în comun: erau toți de la sat, se acomodaseră în aceeași perioadă cu provocările vieții într-un oraș aflat la zeci de kilometri de casă, încheiaseră studiile superioare și erau angajați – în domenii diferite, ce-i drept. În perioada liceului au fost destul de uniți, au învățat unii de la alții în timpul discuțiilor prelungite până noaptea târziu în camera de cămin, unde mâncau împreună, își pregăteau conștiincios temele, se relaxau cu jocuri de șah, de cărți, se întreceau la tenis de masă improvizat în condițiile spațiului modest, ieșeau împreună în oraș la film, la biliard, mergeau deseori pe terenul de sport al liceului. Între cei care petrecuseră laolaltă mare parte din timpul celor patru ani de liceu, aflați continuu într-o frumoasă și prietenească întrecere, se construise o relație durabilă, în pofida faptului că locuia fiecare în altă localitate și se vedeau rar, iar în formulă completă nu se văzuseră de peste zece ani. Ca atare, entuziasmul lor era acum la cote maxime, dându-le pe chipuri acea lumină pe care o au copiii atunci când își întâmpină părinții spre finalul zilei, sau atunci când visează cu ochii deschiși în seara de Moș Nicolae. Fiecare dintre cei patru era împlinit profesional, toți erau căsătoriți, doi dintre ei având și copii.

– În sfârșit, reușim și noi să ne întâlnim, zise Marius.

– Era și timpul, că am tot amânat, a răspuns George.

După ce au depănat sute de amintiri, au schimbat păreri despre starea actuală de lucruri, destul de îngrijorătoare în ochii lor, după ce și-au arătat poze de prin drumețiile cu familia și l-au cam obosit pe chelner cu diverse cerințe, așa cum fac oamenii care încearcă să prelungească momentele de bucurie, au început să devină neașteptat de serioși, pornind o mică dezbatere cu privire la ce înseamnă „boieria”, aproape imediat după ce Florin zisese că în sfârșit se simte și el ca un boier:

– Așa zic și eu viață, să stai și să fii servit non-stop. Acum înțeleg cum se simțeau boierii.

– Da, numai că de la prea multă obișnuință cu faptul de a fi serviți, unii ajungeau să își piardă capul. La propriu. Adăugă Ionuț care fusese întotdeauna pasionat de istorie.

– Nici eu nu cred că viața lor era atât de ușoară, spuse George.

– Te pomenești că o duceau mai greu ca iobagii, îl ironiză Florin.

– Eee, nici chiar așa, dar nu poți spune că era un trai fără obligații, fără griji sau stres, chiar dacă aveau alte condiții decât țăranii de pe pământurile lor.

– Ce mare stres aveau boierii noștri atunci, în afară de acela de a se îmbogăți pe seama altora? Interveni Marius.

– Lăsându-i de-o parte pe cei care aveau drept unic scop îmbogățirea prin orice mijloace, incluzând deci trădarea și călcarea peste cadavre, boierii de calitate s-au remarcat prin calități deosebite. Unii erau mari cărturari, ctitori, oșteni de nădejde, diplomați trimiși în misiuni periculoase atunci când reprezinți un principat vasal sau în luptă pentru autonomie; deși autoritari, aveau și omenie pentru țăranii din satele care le aparțineau; erau deseori în alertă din cauza trădătorilor care încercau să aducă la domnie voievozi pe care să-i manipuleze după cum le dictau interesele. Nu era deloc o viață ușoară, ci aproape în continuă nesiguranță, fiind obligați nu de puține ori să aleagă între tabere opuse, iar dacă se dovedea că au ales partea perdantă, îi aștepta exilul cu întreaga familie, în cel mai bun caz; din păcate, scena uciderii boierilor ademeniți la ospăț de către Lăpușneanu este reală și nu este singulară în istoria noastră. Eu unul aș sta serios pe gânduri dacă, prin absurd, aș avea ocazia să mă întorc în timp și să fiu boier în urmă cu patru sute de ani, să zicem.

– Aproape m-ai convins, zise Florin la fel de voios ca înainte, nedorind să recunoască în totalitate adevărul din spusele prietenului său George.

– Interesantă discuția, dar să știți că oricare dintre noi poate fi boier dacă vrea, a spus Ionuț jovial și cu o siguranță pe care toți ceilalți au remarcat-o.

– Să-mi zici asta când mă bagă șeful la proiectele lui din firmă, în linia întâi, de ajung acasă noaptea zile la rând și când trebuie să întâlnesc privirea aprigă a neveste-mii, de parcă tocmai aș fi comis o crimă. Numai boier nu mă simt eu atunci! Replică Florin destul de revoltat, simțind că acum i s-a ridicat mingea la fileu și că nu poate pierde prilejul să puncteze.

– Știu ce zici, Florin, n-am cum să te contrazic și nu cred că o poate face cineva în astfel de situații. Dar, în timp ce tu și George erați prinși în discuție, mi-a venit altceva în minte despre faptul de a fi boier, ceva care iese din cadrul datelor istorice.

– Te ascultăm, Johnny, m-ai făcut curios.

– Într-o vară, în anii de facultate, am citit vreo zece cărți scrise de Sfântul Nicolae Velimirovici, adică tot ce am găsit atunci în librărie, pentru că mi s-a părut una mai interesantă decât alta. Acest sfânt sârb din secolul douăzeci, cu două doctorate și cu mare talent oratoric, cu o limpezime rar întâlnită în exprimare, a fost pe bună dreptate numit „noul Gură de Aur”. Fără să fi știut atunci prea multe despre realizările sale, despre smerenia, jertfele, curajul demn de mucenici, despre vasta cultură teologică, istorică, filosofică (un doctorat fiind în filosofie, pregătit la Oxford și susținut la Geneva, în limba franceză), literară, muzicală, folclorică, mi-a atras atenția încă de la primele pagini ale cărții pe care o cumpărasem mai ales pentru titlul incitant: „Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi”, o lucrare în două volume. Acolo răspunde la numeroase scrisori primite de la credincioșii (majoritatea sârbi) din toată lumea, de la muncitori și oameni simpli, până la preoți, intelectuali, afaceriști și persoane care au deținut funcții administrative. Unul dintre răspunsuri definește noblețea, pornind, din câte rețin, de la sentimentul de inferioritate exprimat de un corespondent fără o poziție socială avantajoasă și care din această cauză se simțea nerespectat. Sfântul Nicolae Velimirovici îl lămurește și îl îmbărbătează ca pe un copil exclus din jocurile celorlalți. Refac din memorie spusele sale: Ce înseamnă noblețea?, întreabă el. Înseamnă să fii nobil. Și ce este acela un nobil? Este persoana care se află în preajma unui rege sau împărat, face parte dintre curtenii, dintre apropiații săi, pentru că i s-a acordat cinstea de a-l sluji, iar pentru aceasta el stă chiar la masa regelui. Dar tu, dragul meu, continuă Sf. Velimirovici, nu trebuie să pierzi din vedere că ai fost chemat la o cinste mult mai mare decât a oricărui nobil: ești chemat zi de zi să te afli în preajma Împăratului Hristos, vorbindu-I, slujindu-I, ascultându-L și ești mereu invitat să cinezi cu El. Câți dintre regii sau dregătorii lumii ți-au mai acordat această cinste? Și ce ar însemna cinstea oferită de ei în comparație cu aceea oferită de Hristos? Și răspunsul continuă cu alte idei ce pun în lumină adevărata semnificație a nobleței, care, odată cu invitația lui Iisus de a-L urma, de a fi nobil și prieten al Său, ridică noblețea dincolo de avantajele sociale moștenite ori cumpărate. Iar această noblețe este o pecete sufletească veșnică, pe când noblețea în vechiul sens lumesc, legată de ranguri și măriri trecătoare, este asemenea unui blazon pe care până la urmă îl mănâncă rugina.

– Să ne reîntâlnim cu toții bucuroși în preajma Împăratului!, spuse Florin, cu un ușor tremur în glas.

– Așa să fie!, au răspuns ceilalți, ridicând paharele cu vin.

Comentarii

comments powered by Disqus