SAU DESPRE ISTORICUL FORMĂRII CETELOR DE LUPTĂTORI ROMÂNI PENTRU EMANCIPAREA POLITICĂ A ROMÂNIMII DIN MACEDONIA
partea a II-a
Este drept, conștiința națională la români, bulgari și albanezi nu e încă pe deplin formată, de aceea mulți dintre ei devin grecomani și luptă pentru o cauză străină de neamul lor.
– Tocmai de aceea ne grăbim și noi să căutăm să înăbușim în fașă acțiunea de formare a conștiinței naționale la popoarele alogene.
– Conștiința națională a început să se trezească. Suntem mulți și nu ne veți putea ucide pe toți. Noi îndurăm jugul turcesc. Vrem să-l scuturăm, proclamând autonomia Macedoniei, alcătuind un stat multinațional, unde însuși poporul grec din Macedonia să facă parte din acest stat. Veniți voi, tocmai din Creta, dintr-un teritoriu care el însuși este sub stăpânire turcească, ca să ne impuneți jugul grecesc? Cu ce drept? Când a aparținut vreodată Macedonia la Grecia? Dimpotrivă, Macedonia a fost cuceritoarea Greciei. Numai grație statelor elenistice, odraslele Macedoniei, limba și cultura greacă a cucerit Orientul apropiat. Noi ne socotim urmașii tracilor macedoneni contopiți cu romanii. Vă suntem superiori ca obârșie. De altfel, [grecii] de azi au foarte puțin [în] comun cu grecii vechi. În cea mai mare parte sunteți români, slavi și albanezi grecizați. Se poate demonstra aceasta prin nomenclatura topică, de origine slavă, românească și albaneză, antroponomia; nume ca Chitos, Mitros, Flesas, Nacos, Nasios, sunt românești.
– Am vrea să știm, câți antarți aveți în subordine?
– Vreo două sute, împărțiți în mai multe cete și care acționează între Salonic și Ostrov.
– De unde sunt de fel?
– Cei mai mulți sunt din Creta, câțiva din Grecia și foarte puțini din Macedonia, pe care îi folosim ca curieri.
– De ce voi, cretanii, nu luptați pentru eliberarea insulei voastre?
– Căpitane Gheorghe (pentru prima dată a pronunțat acest nume), când am plecat din Grecia, nu cunoșteam realitățile din Macedonia. Ni se spunea că autonomiștii sunt puțini la număr, că populația ne așteaptă cu brațele deschise. Cei câțiva vlahi și bulgari rătăciți vor ceda imediat, îndată. Imediat însă ce am trecut râul Bistrița (anticul Alikmon), mi-am dat seama că situația e cu totul alta. Populația din aceste locuri nu e grecească. Cei mai mulți sunt bulgari, apoi români. Greci sunt puțini și numai pe la orașe și în câteva sate de clăcași pe la beii turci. Tineretul bulgar mai rupe ceva grecește, bătrânii însă nu cunosc greaca. Ei bine, mitropoliții noștri ne-au dat curieri din rândul acestor oameni, și deși sunt plătiți bine, cu șase lire pe lună, cred că ei m-au atras în această cursă. Nu știu ce soartă mă așteaptă, dar dacă îmi dați drumul, cum ați făcut cu ceilalți trei, îmi iau cretanii mei și mă duc în Grecia, îndemnând pe orice cretan să nu se mai înroleze ca antart.
– Ceata lui Mitra Vlahu a capturat la Leaova patru antarți greci originari din Creta. Fiindu-i milă de ei, că erau tineri, i-a pus să jure pe Sfânta Evanghelie că se vor întoarce în Grecia. După ce le-a dat drumul, în răstimp de vreo două luni i-a capturat din nou, într-o luptă dată în apropiere de satul Luminița și, desigur, de data aceasta i-a omorât.
– Cred că erau niște fanatici. Scopul nostru este să desființăm mai întâi elita românească. Să silim pe fruntașii români să-și retragă fiii de la școlile românești; poporul de jos, desigur, se va alătura acestora. Agras era acum abătut. A pronunțat un cuvânt: „Eritalcala”. Mai târziu am aflat că, în dialectul cretan, eritalcala înseamnă s-au înecat corăbiile.
După ce am terminat cu Agras, l-am luat la interogator pe Done Minga. Întrebările le punea tot Mucitani.
– De unde ești? Ce meserie ai?
– Sunt bulgar din Neaguște. Sunt revizor școlar la școlile cu limba de predare greacă. Minga începu să plângă, se văita și ne ruga să-i dăm drumul, el nefiind cretan, [ci] macedonean. După ce i-am colindat timp de șapte-opt zile prin satele românești și bulgărești, în cele din urmă ne-am dus în pădurea Beladova de lângă Paticina, unde a avut loc condamnarea. Sentința am citit-o eu. Am expus atunci pe larg crimele [pe] care le-au comis bandele grecești. La acuzația că românii sunt măcelăriți pentru că sunt în cârdășie cu bulgarii, am demonstrat că în Epir nu există picior de bulgar, așijderea în Samarina, Perivole, Avdela, Ianina, Caterina, totuși românii sunt masacrați oriunde nu se supun politicii de grecizare. Sentința a fost scrisă în limba română și turcă și atârnată de pieptul lui Agras.
Iată culpele care i s-au pus în sarcină:
Au incendiat conacul celnicului român Zega, căsăpindu-i două mii de oi, două sute de vaci și omorându-i toți păstorii.
La moșia lui Toli Hagigogu au omorât mai întâi opt păstori. Văzând că celnicul Hagigogu nu-și retrage copiii de la școala românească, după un an i-au mai omorât încă cinci păstori, au măcelărit trei mii de oi, iar herghelia de cai au luat-o și au trimis-o în Grecia.
Lui Mușa Caprini din Veria i-au căsăpit o mie cinci sute de oi și capre. Lui Tușu Bucovala i-au măcelărit două mii de oi și capre. Lui Sterie Duma din Livezi i-au măcelărit o mie de oi și capre. Au incendiat casele fruntașilor români din Selia și Xirolivad, precum și școlile românești din aceste sate. Au incendiat satul Gramaticova. În satul Huma din Meglenia au ucis zece elevi de la școala românească în timp ce făceau o excursie cu școala. Au omorât pe preoții români Papatănase și Gheorghe Ripidoni.
Pentru toate aceste crime și celelalte, neidentificate până acum, sunteți condamnați la moarte. Căpitanul nostru a dat dispoziții să-i păzim și să le permitem să vorbească între ei. (Până atunci fuseseră ținuți izolați). După câteva ceasuri am ieșit din pădure lângă o livadă în plină floare. Curierii noștri ne-au adus de mâncare și câteva sticle cu rachiu. Am dat și celor doi prizonieri porții egale de mâncare și rachiu, după cum am primit și noi. Niciodată nu i-am ținut flămânzi. Agras, când căpăta rachiu, avea poftă de vorbă. Într-un timp, Agras începu să fredoneze un cântec din timpul revoluției din 1821. Acest cântec, creație populară, îl cântă atât grecii, cât și românii din părțile locului. Căpitanul ne-a ordonat să-l lăsăm să cânte, și apoi să-i tălmăcim cântecul, întrucât, după cum s-a mai spus, Mucitani nu știa grecește. După ce a terminat de cântat, Handuri i-a tradus cântecul. Era cântecul dedicat lui Atanasie Diacul, adică viteazul călugăr, cel care a bătut pe turci în lupta de la Hanul din Gravia. Iată textul în traducere: [aici sunt două rânduri scrise de mână în limba greacă, nu am recunoscut bine literele și nu l-am mai scris]. „Fă-mi-te turc, Diacule, schimbă-ți religia și te închină la geamie și vei fi grațiat” (călugărul luptător căzuse captiv în mâinile turcilor). La încheiere cântecul suna astfel: „Ia vezi ce timp minunat a ales moartea să mă răpească, acum când pomii înfloresc și poienile se umplu de iarbă.”
Prin intermediul lui Handuri, Mucitani i-a spus lui Agras, captivul condamnat la moarte:
– E o mare deosebire între voi, Atanasie Diacul și ceilalți căpitani de haiduci de la răscoala din 1821, care, pare-mi-se, cei mai mulți nici nu au fost greci, ci români. Pe atunci, la îndemnul poetului Rigas Pheraios, alt român de-al nostru, revoluția a fost proclamată în numele creștinătății. Sub steagul revoluției au alergat greci, români, bulgari, albanezi, ba chiar și voluntari din apusul Europei, cum a fost bunăoară poetul Byron, englez, și italianul Santaroza. Voi, revoluționarii de azi, v-ați cârdășit cu păgânii împotriva creștinilor.
Antarții voștri, împreună cu bașibuzucii lui Hairedin Bei din Vodena, zilele trecute ați omorât patruzeci de țărani români și bulgari în satul Licoviște, pe când aceștia se întorceau de la târg în satele lor din Meglenia. În ținutul Veriei, antarții și bașibuzucii au organizat atâtea măceluri împotriva populației pașnice românești. Sunteți în relații de colaborare cu Halil Bei și Ramis Bei, cele două căpetenii de bașibuzuci. În timpul staționării noastre în Balta Ianița, în timp ce ne băteam cu turcii, ne-ați atacat și voi, mișelește, pe la spate. Vreți să aveți Macedonia? Bateți-vă cu turcii, ocupanții țării, nu cu noi, românii, care nu avem nimic contra voastră, ci doar atât, vrem să ne păstrăm limba.
Agras devenise calm, sfida chiar moartea. Într-adevăr, credea în idealul pentru care se angajase să lupte. În ce îl privește, era sincer, crezuse într-un ideal, a fost învins, dar ținea să moară ca un om de onoare. Atitudinea lui în fața morții, plină de demnitate, merita stima noastră. Iar noi l-am respectat. Nu a fost schingiuit, nici înjurat, batjocorit. În cele din urmă, spuse:
„S-ar putea să aveți dreptate, nimeni nu poate ști pe ce făgașe se va desfășura istoria. Deocamdată, dușmanii noștri, ai grecilor, nu sunt turcii, ci voi, românii și bulgarii, fiindcă voi atentați la marele ideal al panelenismului. Cum se va sfârși lupta, Dumnezeu știe, eu însă cred în destinul Eladei. Ținuturile în care curge azi [sânge] de greci, de români, de bulgari și de albanezi, de vinovați și nevinovați, potrivit credinței noastre multiseculare, mai devreme sau mai târziu, le vom recâștiga. Marii învinși veți fi voi, românii, apoi bulgarii. Mai ales voi, românii. România nu vă poate ajuta cu nimic. România are alte deziderate, eliberarea Transilvaniei, a Basarabiei. Admițând că într-o zi se va înfăptui unitatea națională a poporului român, voi, cuțovlahii din Macedonia, tot nu veți avea nimic de câștigat. După înfăptuirea unității naționale, România va trebui să lupte în continuare pentru păstrarea noilor sale frontiere, pentru că, urmând să aibă un dușman de mărimea Rusiei și a unei Ungarii mutilate, atenția ei se va îndrepta nu spre salvgardarea intereselor românilor din Macedonia, ci înspre câștigarea de aliați care să-i asigure integritatea noilor sale frontiere. Iată de ce marii învinși, marii sacrificați de însăși România, presupusa voastră patrie pentru care luptați cu atâta abnegație, veți fi voi, cuțovlahii.
– Înainte de a muri, țin să vă spun încă o dată: Adevărata voastră patrie nu este România, ci Elada.
– Știm că România nu ne poate ajuta cu nimic. România își are marile sale deziderate, altele decât cele ale românilor macedoneni. Tocmai de aceea noi ne pronunțăm pentru autonomia Macedoniei, adică ne luăm soarta în propriile noastre mâini. Nu cerem nimic de la România. E patria noastră, îi dorim tot binele, dar nu-i cerem să ne ajute, bunăoară să ne trimită armament și oameni, cum procedează Grecia, care organizează bandele pe teritoriul ei și le trimite apoi peste frontieră.
După pronunțarea sentinței, Mingas plângea și se văita. Agras a uitat că este prizonier și s-a răstit către Mingas, mustrându-l: „Nu ți-e rușine să plângi ca o femeie? Te-am socotit un om demn, plin de curaj. Constat însă că m-am înșelat. Așa este lupta, din ea ies învinși și învingători. Noi am căzut învinși, cauza pentru care luptăm, însă, nu este pierdută.”
Noi i-am lăsat să vorbească. Niciodată nu am recurs la torturi, cum făceau bandele grecești. Noi am ales pedeapsa cea mai ușoară, fără chinuri, spânzurătoarea. Ceva mai mult, după cum se vede din aceste rânduri, le-am dat chiar voie să ne și acuze.
Agras spuse lui Mingas: “Unui antart nu-i este admis să plângă. Adu-ți aminte ce planuri făceam noi dacă vreunul din dușmanii noștri ar fi căzut în mâinile noastre, mai ales învățătorul Gheorghe Celea și acel Lycanthropos (lupul om) Adam Gulea, cum i-am fi tras în țeapă ori i-am fi orbit, reeditând în mic fapta basileului Vasile Bulgaroctonul, și i-am fi trimis apoi orbi în satele lor, spre a pune în groază pe români.”
Cât timp i-am avut în captivitate, încercam fel de fel de trucuri spre a le stoarce informații. Niciodată nu am întrebuințat mijloace josnice de constrângere, căci după felul său cavaleresc, Agras n-ar fi scos nici un cuvânt. Când dispuneam de rachiu, îi dam și lui. Agras, om cult, începea să spună atunci lucrurilor pe față. Ataca frontal, pleda, își apăra cauza neamului său. În timp ce Mingas plângea, era sfârșit, Agras se ținea demn, cavalerește. Niciodată nu l-am ofensat. În felul lui, îl socoteam un luptător în slujba unui ideal, nicidecum un tâlhar. Uneori făceam chiar filologie comparată. Handuri îi spunea că și româna a contribuit la formarea limbii neogrecești, nu numai în ce privește lexicul, ci chiar sintactic. Sintactic, greaca veche are mult mai multă asemănare cu germana decât cu neogreaca, care se potrivește mult cu româna. Poți gândi neogrecește și să traduci direct în română, ceea ce nu poți face, când este vorba de greaca veche. Apoi lexicul. Iată, bunăoară, cuvinte de origine română intrate în patrimoniul limbii neogrece: porta, manichi (mânecă), mandra, mula (catâr), stani (stână), urda și multe altele.
Agras regreta mult că a căzut în mâna românilor și nu a bulgarilor, căci bulgarii, mai barbari în felul lor, i-ar fi omorât imediat. Handuri îi spunea că toți cetnicii români sunt din Macedonia și vorbesc tot atât de bine greaca ca și româna. Agras regreta că românii macedoneni, acești greci care și-au uitat limba, au apucat pe o cale greșită, în loc să se întoarcă la matcă.
La o întrebare, cine subvenționează mișcarea antarților, cu o mândrie caracteristică luptătorului idealist, Agras a răspuns:
– Statul grec nu obligă pe nimeni să devină antart. Recrutarea antarților o face Silogul „Ellinismos”, care este condus de greci erudiți. Acești învățați au legături cu Guvernul și cu Patriarhia de la Constantinopole. Statul nu alocă nici un fond mișcării antarte. Fondurile se obțin prin donații. Mai ales negustorii greci din Egipt, din România și din America dau sume mari de bani. Grecii din Rusia nu pot contribui cu nimic. Statul rus se opune. La mijloc este vorba de bulgari, frații rușilor, și interzic acțiunea de finanțare a revoluției noastre.
După terminarea cercetărilor ne-am transportat în apropiere de gara Bladova. Mihali Handuri și Mușa Darlaiani făceau de pază, în timp ce noi i-am spânzurat de un nuc. Scrisă în rezumat, în românește și în turcește, sentința le-a fost pusă pe piept.
Iată textul: „Așa va s’ pată tuț ațeli greț care vatămă armâni, ardu horile armânești și vatămă prăvdzile armânești.”
Semnat: Gheorghe Mucitani
Mihali Handuri
Vestea morții lui Agras se răspândise ca fulgerul în toată Macedonia. În timp ce ai noștri jubilau, grecii și grecomanii intraseră în derută. Mitropoliții greci din Veria și Vodena au intervenit pe lângă autoritățile turcești, promițându-le mari sume de bani ca să scoată potere pentru salvarea vieții lui Agras. Astfel, cât timp l-am avut în captivitate, poterele mișunau peste tot. S-au retras numai atunci când l-au găsit mort. L-am spânzurat dinadins lângă gară, să fie văzut de oricine, pentru că altfel Comitetul grec ar fi negat, spunând că a plecat în Grecia pentru recrutarea de antarți.
Drept represalii, Comitetul Grecesc, la o ședință ținută în orașul Neaguște, a hotărât distrugerea satului românesc Doliani. Informați fiind de agenții noștri, ceata noastră s-a deplasat îndată la Doliani, spre a preîntâmpina atacul.
Ceata grecească era condusă de căpitanul Serafim (alias colonelul grec Fufas). Antarții erau în număr de circa patruzeci, mai toți străini de regiune, cu câțiva curieri localnici. În dimineața zilei de 29 iunie, la mlaștina din Xirovuni de lângă Doliani, ne-an ciocnit cu banda grecească. Antarții nu știau de prezența noastră acolo. Luați prin surprindere, i-am încercuit, cum însă satele Doliani, Selia și Xirolivad erau înțesate de armată turcă, aceasta, la auzul împușcăturilor, s-a deplasat în grabă și, fiind cât pe aci să ne încercuiască, ne-am retras. Tot așa și grecii au rupt-o la fugă. Ce e drept, grecii luptau bine, călăuzele lor însă i-au părăsit, lăsându-i singuri în locuri necunoscute.
După câteva zile ne-am dus la locul unde s-a dat lupta. Am găsit o sabie cu inscripția: „Serafim taie și nu curge sânge”. Am mai observat o dâră de sânge pe o distanță de circa 2 km. Mai târziu am fost informați că a fost ucis Serafim și un grec din Neaguște, Micibunas, și câțiva alții au căzut răniți.
Comitetul grecesc, care era sigur de reușită, a rămas consternat de acest eșec, în schimb românii au prins curaj. Rapsozii populari au compus cântece, glorificând pe luptători, cântece care se mai cântă încă în Macedonia. Spre deosebire de cântecele grecilor, stăpânite de ură: to ematon rumunon na hisi podon (sângele românilor să curgă la picioarele noastre), cântecele noastre erau pline de noblețe.
Pentru continuarea luptei aveam nevoie de muniție. În acest scop, Mucitani a plecat să procure cartușe, lăsând în locul lui pe Handuri, care era cel mai vechi cetnic și un bun organizator.
Întrucât antarții omorau la drumul mare pe oricare român întâlnit, am luat hotărârea să aplicăm legea talionului: pentru un român ucis, vom omorî doi greci. În vestul Macedoniei se află orașul Cojani. De la Salonic au fost expediate câteva lăzi cu cărți românești pentru școlile din orașul Grebena. Lăzile erau trimise prin poștă și însoțite de un soldat turc. În timp ce soldatul dormea, grecii au deschis lăzile și, luând cărțile, au umplut lăzile cu excremente. Jandarmul n-a observat ce s-a întâmplat în timpul popasului la Cojani. Abia când au ajuns la destinație, le Grebena, s-a văzut conținutul lor. Un român din satul Avdela se întorcea acasă, venind din România, unde era plecat la muncă. Teroriștii greci l-au împușcat cu șase gloanțe în centrul orașului Cojani. Aflând despre acest asasinat, cu prilejul bâlciului de 1 august din orașul Veria, ne-am postat la pândă pe șoseaua Veria-Cojani și am împușcat doi negustori greci care veneau cu mărfuri de la bâlci. Omorul a avut loc lângă satul Castani. După această măsură de represalii, negustorii greci nu mai îndrăzneau să folosească șoseaua Veria-Cojani. Am ordonat ca nici un chirigiu român să nu mai transporte mărfuri pentru orașul Cojani. Negustorii greci din Cojani și Grebena au încercat atunci să se folosească de gara Sorovici. Am luat hotărârea să barăm și această șosea. Satele de prin prejur fiind turcești, într-o zi ne-am deghizat în ciobani și am atacat, omorând câțiva greci. Așadar și ruta Sorovici a devenit inutilizabilă. Nu le rămânea negustorilor greci decât să se aprovizioneze din Grecia prin portul Volos, lucru prea costisitor. Văzându-se constrânși, negustorii au fost nevoiți să apeleze la români. Criza de aprovizionare a durat trei luni. Nu se aprovizionau grecii, dar nici chirigiii români nu aveau de lucru. S-au început tratative între chirigii și negustorii din Cojani și Veria: chirigiii să fie liberi să circule fără teama de a fi atacați, să se mărească costul transportului, spre a se recupera pierderile din timpul crizei de aprovizionare. Grecii au primit condițiile puse de români. Ceva mai mult, negustorii greci, ca să fie și mai siguri de securitatea lor, au început să ne facă daruri prin chirigiii noștri. Negustorul Tega Varduni ne-a trimis multe piei argăsite pentru confecționarea de cartușiere, precum și opinci roșii cu ciucuri. Desigur, oamenii nu spuneau numărul, câți suntem, astfel că într-o zi ne-am pomenit cu 40 de perechi de opinci și vreo 20 de oale pline cu vin. Le-am primit pe toate, numai vinul l-am dat la chirigii, noi neavând încredere. Ne temeam să nu fie otrăvit.
Văzând că grecii ne știu de frică, după ce ne-am răzbunat asupra orașelor Grebena și Cojani, ne-am hotărât să izolăm satele grecești de principalul centru de aprovizionare, orașul Veria. Astfel, într-o zi, pândind pe drumul care duce de la satul grecesc Cernova la Veria, am omorât doi greci; mai târziu, chiar în seara aceea, am capturat patru greci, tot din Cernova, deplasați în satul Turcohori. La ancheta făcută, am constatat că erau curieri ai bandelor grecești. Astfel, și drumul dintre orașele Veria și Neaguște a fost barat. Pe acești greci i-am capturat în felul următor. În timp ce noi patrulam de-a lungul liniei ferate, la un moment dat am auzit niște oameni vorbind la umbra unui arbore, i-am înconjurat și, crezând că suntem ceata grecească, se uitau la noi și ne-au răspuns că nu cunosc pe nimeni din ceată; ne-au întrebat cine suntem noi și unde sunt prietenii noștri. Noi le-am răspuns tot pe grecește și, cum cunoșteam numele unor antarți, le-am spus că suntem cutare și cutare. Până să se dezmeticească, am pus mâna pe ei și i-am împușcat. Cadavrele lor au fost descoperite după câteva zile, intrate în putrefacție. Între Veria și Ghida, la locul denumit Sufullio, se află un pod de lemn lung de aproape 40 de metri, care trece pe deasupra unei mlaștini adânci. Într-o zi de marți, zi de târg la Veria, după ce am lăsat să treacă pe pod mai multe care trase de cai și de bivoli, am tras în convoi, animalele s-au speriat și au căzut în mlaștină cu oameni și care. În ziua aceea am împușcat 15 greci. Am lăsat cuvenitul răvaș, prins pe o salcie, motivul pentru care au fost împușcați acești greci, explicând că sunt represalii pentru omorurile comise de greci împotriva populației românești. Între Neaguște și orașul Caterina, aproape de râul Bistrița (Aliakmon), se află Mănăstirea Calipetra din satul Rahova. Mănăstirea aceasta servea drept cuib de adăpostire pentru antarții greci. Noi primisem informații din Neaguște că o bandă grecească, condusă de un ofițer grec pe nume Amalias, în drum spre Caterina, va poposi la mănăstire. Noi am stat la pândă o zi întreagă pe drumul care duce la mănăstire, dar nu s-a ivit nimic. Ne-am introdus în mănăstire și ne-am adresat starețului, natural pe grecește, că ne-am rătăcit de tovarășii noștri antarți și nu mai putem da de urma lor. Starețul ne-a răspuns că antarții trecuseră ieri pe la mănăstire. Printre ei se afla și Amalias. El a vrut să ne servească cu cafele, însă, dându-și seama că nu suntem greci, i-a căzut ibricul din mână. L-am arestat și legat bine. Am mai arestat încă patru greci care lucrau la mănăstire și i-am împușcat pe toți. Așadar și drumul la Caterina a devenit inutilizabil. Jale mare a cuprins pe grecii din Veria. În semn de doliu, prăvăliile s-au închis, băteau clopotele de la toate cele 70 de biserici din oraș.
După aceste măsuri de represalii, notabilii greci de la orașe și sate au intervenit pe lângă comitetul revoluției grecești, ca antarții să nu mai ucidă populația pașnică românească, ci bandele să se bată între ele fără să atace pe păstorii și pe chirigiii români.
Comitetul grecesc, spre a iscodi unde sunt cetele românești (ei credeau că sunt mai multe cete, deoarece noi ne deplasam repede și apăream acolo unde nici nu se așteptau) au trimis la Selia un preot grec, anume Papastavris, însoțit de un grec din Veria, Zafaras, cu icoana de la schitul Dovra, ca să meargă pe la stânele grecomanilor; adevărata lor misiune era însă culegerea de informații.
Fiind înștiințați imediat, am pândit în apropiere de localitatea Marușa, de lângă Veria, și i-am împușcat pe amândoi: pe Papastavras și pe Zafaras.
După aceste acțiuni de terorizare, grecii din Neaguște și din Veria, mai ales după ce am împușcat la munca câmpului pe un grec din Veria, Bunțolas, au prins atâta groază de armatolii români, încât nu îndrăzneau să iasă la munca câmpului, nici la culesul viilor, crezând că toate drumurile sunt pline de armatoli români.
Nedumerirea lor era și mai mare, mai ales că noi nu împușcam pe românii grecomani. Pe aceștia îi socoteam frați și căutam să ni-i apropiem prin trezirea conștiinței românești cu ajutorul cărților și revistelor care soseau din țară. Grecul împușcat la munca câmpului, am scris pe răvașul prins de pieptul lui, a fost executat ca măsură de represalii pentru un băiat de 12 ani, fiul românului Adamaca din Xirolivad, care a fost împușcat de greci.
În luna august, ceata noastră, cu Mihali Handuri, Mușa Darlaiani și ceilalți, a plecat din Gramaticova spre Selia.
Am ajuns pe vârful muntelui Carataș, la locul denumit „La Cruce”. Era spre Înserat; de departe am observat mulți oameni mergând spre aceeași direcție, spre Selia de Sus, căci a doua zi era sărbătoarea Sfintei Marii, 15 august. Ne-am postat la o cărare pe unde trebuiau să treacă acești oameni.
Când s-au apropiat de noi, am văzut că erau înarmați. Am deschis foc asupra lor prin surprindere. Antarții au luat-o la fugă în debandadă, profitând de întunericul care căzuse. După ce s-au depărtat, au tras și ei câteva salve și au apucat-o spre Neaguște. Îndată după atac am cercetat locul unde ne ciocnisem cu ei. Am găsit două arme Gras, o pereche de opinci și dâre de sânge. După câteva zile am fost informați că fuseseră împușcați doi greci, dintre care unul se numea Epaminondas Carabinas, și câțiva [fuseseră] răniți.
În primăvara anului 1908, luna mai, în timp ce turme de oi și de capre ale românilor din Gramaticova se deplasau de la șes la munte, comitetul grecesc din Neaguște a ordonat antarților să atace pe acești români lângă satul bulgăresc Golișani. Antarții se deghizaseră în țărani muncitori și se prefăceau că lucrează la prășitul porumbului. Țăranii din Golișani, observându-i că au arme asupra lor și identificându-i că sunt antarți, au anunțat ceata bulgărească a lui Iciu Ceauș, din care pe vremea aceea făceam și noi parte. Ne-am apropiat tiptil și am împușcat șapte din ei, câțiva au căzut răniți, iar ceilalți au rupt-o la fugă. Armata turcă, care staționa în satul bulgăresc Tarmarinova, a căutat să intervină, noi însă am dispărut în pădure și nu ne-a mai dat de urmă. Cu o zi mai înainte de acest atac, doi albanezi grecomani înarmați, organe ale comitetului grecesc, spre a teroriza populația bulgărească din regiune, au spart zăgazul de la iazul care alimenta cu apă moara din Piscupie, sat bulgăresc, pentru ca atunci când morarul și alți săteni ar fi mers să repare spărtura, să-i împuște. Văcarul satului, observându-i, a dat de veste sătenilor. Înștiințați fiind de săteni de acest fapt, ne-am deplasat la fața locului, unde pândeau albanezii, și i-am împușcat, luându-le totodată și armele, două puști Martini. Pe vremea aceea eram contopiți cu ceata lui Iciu Ceauș și Traian Cucuda.
Comentarii