Doar trei zile a ținut încordarea mușchilor hrăniți cu tăurași texani ai domnului George W. Bush. Spunea el în Ucraina, înainte de summit-ul NATO de la București, că nimeni nu-i dictează Alianței cine intră și cine nu, angajându-se ferm că vecinii noștri de la Est, dar și Georgia, vor primi Planul de Acțiune pentru Aderare, așadar primul pașaport pentru Europa, așa cum este ea înțeleasă în Occident. Tot cu aceeași convingere s-a antepronunțat și în legătură cu cele trei candidate: Croația, Albania și Macedonia, ai căror reprezentanți au venit la București după ce comandaseră, deja, focurile de artificii de acasă pentru a sărbători intrarea în cea mai puternică alianță politico-militară din istoria cunoscută a lumii… Reuniunea NATO de la București era anunțată cu sunet de trâmbiță de presa obedientă – cea românească, desigur – ca fiind, neapărat, una istorică și de epocal succes, tonul televiziunilor, mai ales, semănând izbitor de tare cu accentele triumfaliste ale presei ceaușiste. Ba, nu ne-am mirat să constatăm că superanaliștii cu simbrie făceau și socoteala multiplelor foloase pe care, vezi Doamne, ar urma ca România să le aibă ca urmare a găzduirii impresionantului eveniment. În ceea ce-l privește pe încă președintele SUA, puteai să juri că n-ai văzut niciodată un personaj mai sigur pe sine decât d-l Bush jr. Numai că nu a fost deloc să fie așa cum a sperat domnia sa. Nici nu începuse bine summit-ul că, dinspre importante cancelarii europene, ca și dinspre părți occidentale ale mass-media, mai puțin sau mai lucid controlate, se și dădeau semnale că socoteala de acasă nu se potrivește cu aceea de pe malurile Dâmboviței. De bună seamă, semnalele date de locatarul numărul 1 de la Kremlin contribuiau, la rândul lor, la confuzia generală cu privire la rezultatele reale ale reuniunii de la București. ÎN CELE DIN URMĂ, CEEA CE ERA DE DEMONSTRAT, A FOST DEMONSTRAT. Să le luăm pe rând… Mai întâi, fără precedent în istoria NATO, ȚĂRILE COMPONENTE NU AU MAI VORBIT CONFORM PARTITURII SCRISE LA WASHINGTON. Nu numai că Grecia, o țară mică, și-a folosit dreptul de veto în privința primirii Macedoniei, dar ea a fost susținută și de alte țări europene, cu mult mai puternice, așa că fosta republică iugoslavă a rămas pe dinafară.
Aici, trebuie să fac o paranteză, pentru că mă apucă toți nervii din lume când îmi amintesc prin câte umilințe a trebuit să treacă România pentru a fi admisă, cu toate că îndeplinea cu mult mai multe criterii decât cel puțin două dintre candidatele creditate cu șanse înainte de 2 aprilie – Albania și Macedonia. În mod cert, ambele sunt extrem de departe de standardele Alianței, dar nici cu Croația nu mi-e rușine, mai ales dacă mă refer la modul în care sunt respectate acolo drepturile minorităților, ale celei sârbe în special. Trecând peste asta, hai să ne gândim la cât de relevantă este primirea, fie și doar a Croației și a Macedoniei. Ca suprafață și putere militară aproape că nu contează. Poate numai din punctul de vedere al pacificării Balcanilor prin absorbția treptată în NATO și în UE, intrarea celor două ar însemna ceva, dar argumentul ar fi valabil dacă, simultan cu Albania, ar fi fost admisă și Macedonia, dar acest lucru nu s-a întâmplat din cauza opoziției Greciei, în primul rând. Or, se știe că în Macedonia trăiește o minoritate albaneză semnificativă, care nu face nici un secret (iar scriu contrar normelor imbecile stabilite de onor Academia Română, care a proclamat ca fiind corectă forma „niciun”) din dorința de a intra cât mai curând posibil într-o visată Albanie Mare, povestea din provincia sârbă Kosovo fiind, și în acest caz, un precedent periculos. La fel, se mai știe și că macedonenii țin așa de tare la denumirea despre care Grecia spune că face parte din patrimoniul său cultural și istoric deoarece se uită cu câte un ochi și spre teritorii grecești, acesta fiind, de fapt, miezul cel tare al diferendului. În plus, și cel mai idiot analist de ocazie știe foarte bine că fără Serbia, prea mult lovită și prea mult umilita Serbie, pacea în Balcani nu se poate concepe. Asta și este explicația ideii de portiță oferită Belgradului care, bla-bla-bla, într-un viitor mai mult sau mai puțin definit, dacă va dori, va putea să spere la negocieri în vederea aderării. Totuși, marile mize ale reuniunii de la București nu au fost constituite nici pe departe de primirea de noi membri. Toată lumea aștepta să vadă dacă promisiunile atât de ferme făcute Ucrainei și Georgiei prin gura făcută pungă a celui mai puternic om din lume vor fi ținute. La fel se punea problema și în privința amplasării unor limite noi ale scutului antinuclear, nu în altă parte decât la frontierele cu Federația Rusă. Rezultatul a fost zero barat pe toate liniile, iar d-l Bush se vede, la final de mandat, confruntat cu un adevărat dezastru al politicii externe pe care a promovat-o, dezastru prefigurat încă de eșecul presiunilor pe care, împreună cu stimata doamnă Condoleezza Rice, le-a făcut pentru restabilirea păcii în Orientul Mijlociu. A FOST NEVOIE DE O SINGURĂ RIDICARE DIN SPRÂNCENELE de deasupra ochilor cu sclipire rece ai lui Vladimir Putin pentru ca speranțele lui Bush să fie, pur și simplu, spulberate. Niet plan de acțiune în vederea aderării pentru Ucraina și Georgia. Niet în privința scutului nuclear. În loc de niet, putem scrie, cred, chiar și nicagda. Nicagda, adică niciodată, câtă vreme ursul cu respirație siberiană s-a trezit din somn; nicagda, adică din nou niciodată, câtă vreme același urs poate să înghețe, printr-o simplă rotire de robinet, întreaga economie occidentală, de unde și reticența manifestată, încă dinainte de summit, de Germania și Franța. Până la urmă, singura chestie cât decât notabilă ține de Afganistan, unde NATO, DACĂ PIERDE, ÎȘI PIERDE MAI MULT DECÂT CREDIBILITATEA. Priveam, ca atâția alții, fața noului țar al Rusiei în timpul scurt petrecut de acesta la București. În afară de mușchii guvernați de centrii vorbirii, nu i se mișca nici unul și, dintr-o dată, mi-a înghețat sângele în vene la gândul poziției pe care am fi avut-o în raporturile cu Moscova dacă, totuși, nu am fi în NATO. Că, oricum, relațiile cu Federația sunt din cele mai proaste, de unde și prețul extrem de ridicat pe care îl plătim pentru gaze, că se sperie și mai tare gândul la ce s-ar întâmpla dacă același NATO și-ar pierde din relevanță, nici nu mai contează. DE AICI ÎNCOLO POATE ÎNCEPE, DACĂ NU A ÎNCEPUT, DEJA, O ALTĂ POVESTE, al cărei scenariu s-a scris nu la București, ci la Soci, unde s-au întâlnit un supergreu în declin cu un altul în deplină și, cel puțin aparent, de neoprit ascensiune.
Comentarii