sau Despre istoricul formării cetelor de luptători români pentru emanciparea politică a românimii din Macedonia
partea I
Pentru reprimarea insurecției din Macedonia (1902-1903), cu toate că aproape toți bărbații au fost arestați, bulgari și români care au luptat pentru autonomia Macedoniei, s-au format mai multe cete de luptători care se răfuiau cu armatele imperiale turcești. De exemplu, Mitra Vlahul, din regiunea Castoriei, a continuat lupta până în anul 1906, când a fost omorât în satul Dumbeni.
Guvernul turc, spre a se justifica față de opinia publică internațională că răspunderea o au creștinii care se războiesc între ei pe considerente naționale, a convenit cu guvernul grec spre a trimite bande grecești, cu scopul de a distruge cetele bulgaro-române care acționau în comun pentru înfăptuirea autonomiei Macedoniei.
În anul 1903, bande grecești, numite antarți, formate pe teritoriul statului grec și comandate de ofițeri din armata regulată greacă, trecând granița cu consimțământul autorităților turcești, au început să atace satele bulgărești și românești care nu nutreau sentimente grecești și se împotriveau înfăptuirii acelei Megali Ideea, adică de reconstituire a Imperiului bizantin.
Căpeteniile antarților greci au început să amenințe prin scrisori pe fruntașii români adepți ai școlii românești1, aducându-le aminte că vor fi exterminați cu toată populația dacă nu închid școlile românești.
Ce e drept, cea mai mare parte a populației românești a refuzat să capituleze. Din nefericire, însă, au fost și sate care dintru început au respins școala românească. Aceștia au fost așa-zișii grecomani. Cauze de ordin politic au dus la crearea sentimentelor pro-grecești. Imperiul turc era deja un mare bolnav. Un colos cu picioare de lut. Prin conviețuirea lor multiseculară cu grecii, prin contribuția românilor ca armatoli2 împotriva ocupanților turci, la răscoalele din 1770 și 1821, cei mai mari căpitani de haiduci fiind români, apoi vecinătatea imediată a Greciei, sprijinul de care se bucura Grecia în apus, admirația apusului pentru cultura greacă veche, duseseră la convingerea că Grecia ar putea deveni moștenitoarea teritoriilor turcești din Balcani. Așadar, se crea convingerea că sub un imperiu bizantin restituit, interesele românilor ar fi fost pe deplin satisfăcute (interese de ordin economic, nu și național. Grecomanii aveau o conștiință etnică, ci nu și națională.)
Românii credincioși ideii naționale au început să riposteze împotriva acestor atacuri, organizându-se, la rândul lor, în cete de armatoli.
Iată primii dintre cei care au dat riposta cuvenită. Mihali Handuri din satul Livezi și Hali Joga din satul Gramaticova, urmați de alți tineri, au început să atace bandele grecești în regiunea Vodena-Veria. Armatolii Mușa Darlaiani și Iani Ceara din Veria s-au unit cu Mihali Handuri, Hali Joga și Cola Macri. Aceste cete acționau independent și în înțelegere cu cetele bulgărești. Ideea națională cuprinsese puternic și pe bulgari. Satele bulgărești erau bine organizate; ele furnizau luptători, armament, alimente. În schimb, satele românești nu erau deloc organizate. Armatolii români trăiau din capturi și ajutați din când în când de populația românească locală. Aceasta era situația până la venirea lui Gheorghe Mucitani, zis și Casapu, în toamna anului 1906.
În scopul organizării satelor românești, s-au alcătuit două comitete, unul la București sub conducerea lui Alex Coșca și Sterie Milioru (comitetul era compus din șapte membri), și alta la Sofia sub conducerea lui Gheorghe Mucitani ajutat de Gachi Todu, Nachi Cișma, Unciu Dimași, toți din satul Gopeși, și Costa Dabija și Tachi al Dimcei din Crușova.
Cum Gheorghe Mucitani era un vechi luptător în comitetul revoluționar pentru autonomia Macedoniei, s-a hotărât împărțirea pe districte unde trebuie să acționeze armatolii. Fiecare district era condus de un voievod. Cetele românești au cerut libera trecere prin satele bulgărești, folosindu-se de canalul creat spre a ajunge la locul unde trebuiau să acționeze. Astfel, Coșca și Milioru au trecut în Pind, având totodată și sarcina de a acționa și în Grecia. Mucitani în Meglenia, Veria, Vodena, unde s-au unit cu celelalte cete de armatoli. El a fost recunoscut ca voievodul regiunilor respective la întrunirea de constituire, în iarna anului 1906, în Balta Ianița. Acestuia i s-a alăturat și Cola Nicea, din satul Selia, Ianacula Pendifunda, tot din Selia, Mita Zdru din Cândrova și Chicea Roșu din Gramaticova. Mai târziu au venit Toli Mocanu și Iorgula Cutova.
Iată numele cetnicilor din grupa lui Mucitani:
Mihali Handuri, Hali Joga, Mușa Darlaiani, Iani Ceara, Hrista Ciomu, Cola Macri, Gachi Todu, Nachi Cușma, Unciu Dimași, Costa Dabija, Gachi al Dimcei și Iani Vuloagă din Perivoli. Ceata era alcătuită din 19 oameni.
Lupta de la Condusula
Între orașul Neaguște și orașul Veria (antica, apostolica Bereia), se află localitatea Condusula. Aici își pășuna oile și caprele celnicul3 român Dinu Bajdechi din Vodena. Comitetul grecesc l-a somat să-și retragă copiii de la școala română (Dinu Bajdechi era președintele comunității românești din orașul Vodena). El nu s-a supus amenințărilor căpitanului antarților greci, Costas Acritas. Noi am înarmat păstorii și am mai angajat doi paznici, pe Cola Ghizari și Lambri Celea, am mai înștiințat și ceata lui Handuri să ocupe poziție înspre munte pentru acoperire la o eventuală retragere. După câteva zile, o ceată de circa 30 de antarți greci atacă turmele lui Bajdechi. Păstorii se opun. Ei sunt ajutați și de ceata lui Handuri. La auzul împușcăturilor, o patrulă de soldați turci a alergat la fața locului. Grecii s-au văzut împresurați din două părți. Pe de o parte păstorii cu ceata lui Handuri, pe de altă parte turcii. Încăierarea a durat cam vreo trei ore, au fost împușcați 13 greci, câțiva făcuți prizonieri. Handuri s-a retras spre munte fără a fi observat de turci. (Armata turcă acționa împotriva tuturor insurgenților pentru pacificarea regiunii.)
Tot în vara anului 1904, o ceată grecească condusă de ofițerii Savas și Theodosis au omorât doi aromâni, pe Celea și pe Tugearu, și tot amenințau pe cei din satul Gramaticova, că dacă nu vor închide școala românească, vor da foc satului. Românii au dat de veste cetei lui Handuri și Joga, ca să vină spre Gramaticova. Aici, în apropiere de ruinele unui fost sat, Dârjilova, ceata românească a ocupat loc lângă o fântână. Grecii au poposit și ei la fântână, fără să bănuiască însă de prezența românilor. Românii deschid foc. Grecii răspund, ocupând poziție după trunchiurile copacilor. Grecii erau înarmați cu arme Gras cu cartușe cu praf negru care scoate fum. Românii aveau arme Manlicher cu gloanțe de oțel, care nu scoteau fum și perforau copacii. Neputând rezista, grecii o iau la fugă, lăsând pe teren nouă morți.
Mult timp după aceea n-a mai călcat picior de antart pe lângă satul Gramaticova.
Lupta de la Catranița
Catranița este un sat bulgăresc, locuit în bună parte și de turci. Bulgarii de aici erau grecomani, precum și o bună parte din orașul Vodena (antica Edessa). Organizația bulgărească a căutat să facă și aici un nucleu revoluționar. Acest sat, așezat pe lacul Ostrov, nu are legătură cu alte sate bulgărești. Deci comitetului revoluționar bulgar îi trebuia un cap de pod. Capul de pod îl constituia satul românesc Gramaticova. Ceata lui Colimani, compusă din cincisprezece cetnici4, plus Mihali Handuri cu alți trei cetnici s-au dus la Catranița, iar adepții comitetului local i-au găzduit la patru case diferite. Au început consultările, apoi a fost chemat și primarul satului. Primarul nu a consimțit să intre în organizație, dimpotrivă, i-a denunțat la comandamentul militar turc. Casele au fost blocate de armata turcă. Lupta a început. Ceata lui Mihali Handuri a izbutit să iasă din blocadă și, trecând din casă în casă, a ajuns până la casa primarului. Aici ei au arestat pe fiul și pe fata primarului, iar pe nevasta acestuia au trimis-o să spună soțului ei că, dacă nu izbutește să-i determine pe turci să se retragă, armatolii români și comitagiii bulgari îi vor masacra familia. Primarul, văzându-și familia în pericol, a derutat armata turcă, îndreptând-o spre lac, în altă direcție, n-a divulgat nimic și, întrucât era pe înnoptate, ceata lui Handuri împreună cu Iani Ceara, Hristu Ciomu și Cola Macri, împreună cu fata și fiul primarului au ieșit din sat spre pădure, care era aproape de tot, au eliberat pe ostatici și au plecat spre Gramaticova. Ceata lui Colimani s-a bătut cu armata turcă vreo două ceasuri și, pentru că se înnoptase, a plecat din sat, lăsând pe locul de luptă morți dintre tovarășii lui.
Lupta de la Jerven
La o consfătuire a cetelor bulgărești din sectorul Florina și Vodena, care a avut loc la Jerven, un sat bulgăresc din apropierea satului românesc Paticina, a luat parte și ceata lui Handuri și a lui Hali Joga. Luptătorii fiind trădați, satul a fost înconjurat de armata turcă, care era destul de numeroasă. Cetnicii, încercând să iasă din sat, au dat peste armată. Gornistul turc a dat semnalul pentru atac. Prima victimă a fost gornistul turc. Lupta a fost crâncenă. Au căzut morți din ambele părți. Nu îmi amintesc numărul celor căzuți. Aici a fost rănit grav Miha Zugravu. Dus în cârcă de tovarășii lui, a fost transportat la Bitolia, unde a fost tratat până la vindecare. Cele două cete, a lui Handuri și Mușa Darlaiani, s-au mai războit când cu turcii, când cu grecii, până la venirea lui Mucitani, în iarna anului 1906, după care s-au retras spre iernare în Balta Ianița. În munți nu mai aveau ce căuta. În timpul iernii munții se depopulau. Fălcările5 împreună cu turmele coborau la șes pentru iernat. Tot aici, în Balta Ianița, se retrăgeau și cetele bulgărești. Înșiși grecii iernau tot aici. Balta devenea un adevărat peisaj etnic. Un câmp de vânătoare de oameni, de curse și ambuscade. Oamenii se adăposteau în colibe. Efectivul cetelor bulgărești era de circa două sute de oameni. Ceata românească avea vreo douăzeci de luptători. Numărul antarților greci, de asemenea, se ridica la circa două sute.
Trebuie să remarcăm totuși că în cetele bulgărești erau mulți români, mai ales de prin regiunea Megleniei. Bunăoară, ceata voievodului bulgar Apostol era alcătuită, în proporție de 20%, din români. Cetele staționau în Balta începând din noiembrie până în aprilie, când apele începeau să se retragă.
Colibele erau făcute din stuf, înconjurate cu un gard lat de peste un metru de pământ bătut, pentru a nu fi perforat de gloanțe. Colibele bulgărești erau așezate înspre orașul Ianița, aproape de satele bulgărești de unde se aprovizionau. Coliba românilor era înspre orașul Veria, o citadelă a românismului din Balcani, patria mai multor oameni de vază din cultura românească. În apropierea noastră era satul Licoviște. De la noi încolo începeau colibele grecești, situate între satul Trahoviște și râul Carasmac (anticul Aliakmon). Armata turcă ținea sub încercuire taberele, însă numai cele bulgărești și cea românească. Tabăra grecească nu era asediată. Grecii ieșeau și intrau slobozi în tabără. Înțelegerea tacită între guvernul grec și cel turc era, prin urmare, evidentă.
Turcii erau cazați în corturi. Ei au încercat să ne atace, însă potecile erau pline cu apă, nu se putea merge pe bărci, ci numai pe bușteni, câte unul sau doi oameni. Când se apropiau de noi, noi îi împușcam. Mai târziu, apa îi scotea morți la mal. În afară de aceasta, potecile erau foarte zigzagate, încât era greu să fim descoperiți, iar din loc în loc stăteau oameni la pândă.
Turcii au postat tunuri la marginea bălții, aproape de satul Ianciște. Au instalat și un observator, noi însă, spre a-i induce în eroare, arboram albituri pe niște sălcii, departe de noi, astfel încât artileria turcă trăgea toată ziua în gol. A doua zi deplasam albiturile pe alte locuri, spre a-i face să creadă că ne-am schimbat bârlogul. După fiecare bombardament încercau să pătrundă, însă erau respinși totdeauna cu pierderi pentru ei. Concomitent cu turcii ne atacau și antarții greci. Într-un timp, grecii au incendiat satele bulgărești Țarvori și Gufalova. Drept represalii, noi am incendiat satele grecești Nisia și Trahovista. Prin agenții noștri, noi știam poziția colibelor grecești. La rândul lor, și ei cunoșteau poziția noastră. Uneori ajungeam atât de aproape, încât ne înjuram reciproc. Grecii aveau arme Gras, ale căror gloanțe nu răzbeau prin stufărișul des. Dimpotrivă, armele noastre Manlicher perforau tot ce întâlneau. Cetnicii bulgari aveau comandant pe voievodul Apostol, românii pe Gheorghe Mucitani, grecii pe Tellos Agras. În luna aprilie, apele retrăgându-se, ne-am retras în munții românești. Grecii și bulgarii au făcut la fel.
În primăvara anului 1907, comitetul revoluționar grec a ținut o consfătuire în casele doctorului Pericardis din Neaguște (soția acestuia, Marușa Hagicu, româncă de origine, era sora lui Dimitruli Hagicu, asasinat de antarții greci la moșia sa din satul Grijali).
La consfătuire s-a luat hotărârea de a incendia satul românesc Gramaticova, dar nu au reușit. Satul întreg, bărbați și femei, înarmați cu arme și grenade, conduși de bravul învățător de limba română, Gheorghe Celea, au făcut zid. Cu un an mai înainte au încercat să incendieze satul Patecina. La fel s-a întâmplat și aici. Conduși de Hrista Papanicola, românii, bărbați și femei, au respins pe antarți.
Totuși, ei au reușit să distrugă satul românesc Selia de Sus, iar aceasta din cauza neunirii românilor, unde o bună parte erau grecomani, în frunte cu celnicul lor, Hrista Vasile, zis Sârbu.
Cât privește Gramaticova, antarții au trimis în mai multe rânduri scrisori de amenințare către celnicul Sterie Cușa, șeful comunității române, somându-l că, dacă nu va fi izgonit învățătorul Gheorghe Celea, praf și pulbere se va alege de satul lor. Scrisoarea era semnată nu de Tellos Agras, ci chiar de Kostas Akritas, comandantul suprem al forțelor de antarți din toată Turcia. Antarții aveau nevoie de satele românești Gramaticova, Cândrova și Patecina, situate într-o regiune masiv bulgărească, pentru ca de aici să purceadă la atacarea satelor bulgărești și, mai ales, să poată stabili legătura directă cu bandele de antarți care acționau în regiunea Morihova.
Nordul Macedoniei, cât și centrul, fiind puternic locuit de bulgari, pentru a ajunge aici, antarții se foloseau [de satele] românești Samarina, Blața, Neveasta, Clisura, Târnova, Negovani, Belcameni, Magarova și Nijopole. În aceste sate, din nenorocire, o parte din populația românească era grecomană, supusă, prin urmare, mitropolitului grec al Paflagoniei, cu arhiepiscopia în orașul Bitolia, de a cărui autoritate morală și spirituală ascultau toți adepții așa-zisei Megali Ideea.
Noi știam planurile grecilor. Cu câteva zile înainte am interceptat o scrisoare de la un curier al lor, adresată unui fruntaș bulgar grecoman din satul Oșlen, anume Boiciu, în care scria: „Să ne așteptați după câteva zile (am uitat locul în care se preciza), căci vom veni, o ceată în satul vostru, iar alta la Mănăstirea Papandi, și de acolo vom merge spre o direcție necunoscută.” Noi știam această direcție necunoscută: satul Gramaticova. Dar Gramaticova era bine înarmată, având în fruntea ei pe învățătorul Gheorghe Celea și pe armatolul neînfricat Adam Gulea.
Gramaticova era centrul unde se întâlneau cetele române-bulgare. Aici se luau inițiativele, iar cuvântul hotărâtor îl avea învățătorul Gheorghe Celea.
Cum noi cunoșteam ținta antarților, după scrisoarea interceptată, am înarmat vreo 15 păstori la pândă. În aceste locuri pădurea era foarte deasă, alcătuită din niște arbuști numiți de localnici pixari (mirt, în greaca veche). Ne-am hotărât să-i atacăm prin surprindere spre a-i deruta. Observatorii noștri ne-au înștiințat că cinci oameni merg pe cărare înspre noi. Noi ne-am așteptat să fie mulți, de aceea ne și pregătiserăm ca atare. Ne-am instalat în așa fel, încât atunci când vor fi aproape de noi să-i somăm în turcește, adică ordonându-le: „Teslim, gheaur!” (Predați-vă, ghiauri!). Handuri era îmbrăcat în uniformă de soldat turc. El cunoștea bine limba turcă, iar noi, ceilalți, vorbeam și grecește. Noi știam că grecii nu se opun armatei turcești. Turcii îi atacau pe greci spre a demonstra opiniei publice mondiale că nu părtinesc cu ei, însă, după ce îi țineau câtva timp prizonieri, erau puși în libertate. Iată un exemplu. Un detașament de aproape șaptezeci de antarți, conduși de Iorgachi, căpitan în armata regulată greacă, s-au predat la numai câțiva soldați turci, în satul Petrova de lângă Salonic, numai la simpla somație a turcilor. Prinși, ei au fost depuși la închisoarea Edikule din Salonic, apoi condamnați la numai trei luni închisoare. Iată dovada elocventă a înțelegerii tacite între guvernul grec și turc.
Țin să menționez că acest Iorgachi era român de origine. La început era adeptul ideii de autonomie a Macedoniei, prin urmare a luptat în cadrul unei cete bulgărești, apoi, ducându-se în Grecia, a trădat cauza și s-a pus în fruntea unui detașament de antarți.
Tot așa, o altă bandă de antarți, condusă de Ianis Avghros, român renegat, de fel din orașul Tricala (teritoriul statului grec), s-a predat la o patrulă de soldați turci, în Meglenia, între satele românești Oșani și Luminița.
La somația de „Teslim gheaur!” rostită de Handuri, antarții nici n-au mișcat măcar. Știind că au de-a face cu soldați turci, niște quasi aliați, unul dintre antarți a strigat: „Suntem greci, nu suntem bulgari, nici români.” Fără a pierde o clipă, noi i-am înhățat și i-am dezarmat îndată. Grecii și-au dat seama că au căzut într-o cursă. Prima grijă a fost să-i identificăm, după ce i-am izolat unul de altul. Cu toții erau cinci. Spre surprinderea noastră, am aflat că unul din ei era Tellos Agras, comandantul forțelor de antarți din regiune. La auzul acestui nume am rămas nedumeriți. Noi știam că scrisorile de amenințare trimise la români erau semnate de Kostas Akritas, pe adevăratul său nume Mazarakis, colonel în armata greacă, iar mai târziu ministru de război în cabinetul Venizelos. Ni s-a spus atunci că Akritas a plecat în Grecia pentru recrutarea de antarți, iar comanda fusese remisă lui Agras, locțiitorul lui. Ceilalți se numeau Doni Minga, după spusele lui revizor școlar, Safiros Longos, Tollios și Gheorghios Tollios, adică tatăl și fiul, doi briganzi de meserie, care, cu câțiva ani în urmă au sechestrat pe un mare bogătaș din Neaguște și a fost răscumpărat cu o mare sumă de bani. Ei ne-au spus că nu sunt antarți, ci plătiți numai spre a le servi drept călăuze.
În ce privește pe Safiros Longos, știam că el era fiul unui mare industriaș din Neaguște, proprietarul unei mari fabrici de torcătorie și țesături. El ne-a spus că a fost luat de către antarți spre a-l prezenta românilor, demonstrându-le că oamenii bogați sunt anti autonomiști. Am aflat cu acest prilej că Safiros Longos era român. Părinții lui vorbeau încă românește, însă el a umblat pe la școli înalte grecești, aproape că a uitat limba natală. Suspinând, ne-a declarat că dacă îi vom da drumul ne va fi de mare folos, dimpotrivă, dacă îl omorâm nu avem nimic de câștigat. Și s-a ținut de cuvânt. De multe ori prin oamenii noștri ne-a informat despre deplasările antarților. Ne-a pus în gardă despre o consfătuire care a avut loc în orașul Veria, la care a participat și mitropolitul respectiv, unde s-a luat hotărârea de a se distruge satul românesc Doliani. Întrebat Mingas, dacă este revizor școlar, ce caută cu antarții, ne-a declarat că s-a pus la dispoziția cauzei pan-elenismului, că vrea să convingă pe români și pe bulgari, acești greci vlahofoni și bulgarofoni, hondrochefali (capete groase), că autonomia Macedoniei este o aberație, și că reînfăptuirea, reconstituirea vechiului Imperiu bizantin sub tutela bisericii din Constantinopole și luminați de minunata cultură greacă antică, va pacifica Balcanul. Ne-am dat seama imediat cât de șovini erau grecii și ce soartă aștepta numeroasele popoare din Balcani, adică grecizarea totală. Doni Minga nu era grec, ci bulgar din Neaguște cu sentimente grecești. Interogarea lui am făcut-o în limba bulgară.
A rămas de anchetat principalul acuzat, Telos Agras, comandantul forțelor de antarți. Nu îmi amintesc data când a fost capturată banda, însă aceasta n-are importanță, când căutând lupul, lupul este în cușcă. Capturarea s-a făcut pe muntele Perișori, între Vodena și Neaguște.
Gheorghe Mucitani nu știa grecește. El era din Crușova, din Macedonia de nord, unde nu sunt greci, și nu umblase la școala greacă. Mihali Handuri făcea pe interpretul. Întrebările le punea Gheorghe Mucitani:
– Cum te cheamă? Care îți este numele adevărat? (Noi știam numele lui adevărat, ni-l spusese Safiros Longos).
– Mă numesc Kostas Agapinos. Pseudonimul mi l-am luat când am devenit comandantul forțelor de antarți.
– Ce înseamnă Telos Agras?
– Telos înseamnă cel perfect, desăvârșit, dar mai înseamnă și cel de la distanță, din depărtare, care nu este printre noi. Agras înseamnă cel sălbatic, cel fioros, cel de neîmblânzit.
– De unde sunteți originar?
– De loc sunt din Creta. Am absolvit școala militară din Atena, iar în armata greacă am gradul de lohagos (căpitan).
– Cu ce scop ai venit în Macedonia și cine te-a angajat?
– Silogul Panhelenic din Atena se ocupă cu formarea bandelor de antarți, luptătorii pentru elenizarea populației macedonene. Ca ofițer, am dorit să fac parte din această societate și m-am înrolat ca voluntar.
– Acțiunea Silogului privește numai grecizarea, nu și cucerirea Macedoniei?
– Deocamdată trebuie s-o grecizăm, elementul grec fiind în minoritate, trebuie să desființăm pe bulgari, pe români, pe albanezi, apoi vom începe lupta cu turcii. La o eventuală prăbușire a Imperiului otoman, nu putem revendica Macedonia atât timp cât suntem în minoritate. Marile Puteri nu ne vor admite acest lucru.
– Cine organizează bandele și cine [dă] ordine?
– Mitropoliții din eparhiile de pe teritoriul turc, pe lângă faptul că sunt păstori sufletești, ei hotărăsc asupra modului nostru de a acționa. Comitetul Civil Intern ne pune la dispoziție curieri și călăuze. Fondurile vin din Grecia prin consulate, sunt date mitropoliților, iar aceștia le întrebuințează după nevoie.
– Știți cine stăpânește Macedonia?
– Turcii.
– Atunci de ce nu vă bateți cu turcii? Ce aveți cu bieții români și bulgari, care sunt tot creștini ca și voi?
– Am zis că trebuie să obținem majoritatea grecizând pe bulgari, pe români și pe albanezi.
– Nu cred că veți reuși. În sânul acestor popoare s-a trezit conștiința națională. Ele luptă pentru autonomia Macedoniei. Noi vrem să creăm o Elveție a Balcanilor, unde toate popoarele conlocuitoare, greci, bulgari, români și albanezi să se bucure de drepturi egale. Autonomia este singura soluție echitabilă. Numai grecii, care sunt șovini, aroganți, snobi chiar, utopici, se împotrivesc.
[…]
– Sunteți lipsiți de cavalerism. În iarna 1906-1907, în Balta Ianița, în timp ce ne atacau turcii, ne loveați și voi, mișelește, pe la spate.
– Este drept, căci noi vrem să distrugem tot ce este ortodox și nu nutrește sentimente grecești. Ortodoxia este o biserică greacă, iar cei ce mărturisesc ortodoxismul trebuie să simtă ca atare. Consultați calendarul ortodox. Toți sfinții sunt greci. Biblia s-a scris în limba greacă, în ce privește Noul Testament, cântările bisericești tot în grecește au fost compuse, apoi cultura și arta greacă antică este superbă. Întreg apusul o admiră și ne susține pe noi ca urmași ai vechilor eleni. La ce vă trebuie școli românești, la ce bun să vă instruiți într-o limbă barbară, limba unui popor rezultat din contopirea unui pâlc de romani și daci cu o sumedenie de popoare barbare năvălite din Asia? Iată definiția lui Soutsos, poetul nostru, cu privire la poporul român: „Sperma ton varvaron, ghenimata putanas” (Sămânță de barbari, odrasle de târfă). În Tesalia, teritoriul Greciei libere, sunt atâția vlahi. Ei nu cer școală românească.
– Nu cer, pentru că nu admiteți funcționarea școlii românești. Credeți că veți reuși să grecizați elementele alogene din Macedonia?
– Noi avem răbdare. Mai devreme sau mai târziu, vom izbuti. Iată, comitagiii6 Cota din Prespa, Ciociu din Rahova Meleniei, Gonu și Lazu din orașul Ianița au dezertat din cetele voievodului bulgar Apostol și s-au alăturat marii cauze grecești. Acest lucru trebuie să-l faceți și voi. Respingeți românismul, că doar sunteți greci care au uitat limba.
– Dacă am fi greci care am uitat limba, Dvs., care vă mândriți cu miracolul culturii antice grecești, cum vă explicați faptul că o limbă barbară ca cea românească, limbă care nu se poate mândri că are creatori de opere literare la nivelul culturii antice grecești, a putut absorbi limba greacă? Doar se știe că o cultură superioară absoarbe pe alta inferioară. Așa s-au întâmplat lucrurile în Imperiul roman de răsărit, care s-a transformat în Imperiul greco-bizantin, cu slavizarea cuceritorilor bulgari de către slavii învinși, cu romanizarea cuceritorilor franci de către galii latinizați.
Note
1 La începutul secolului trecut, statul român subvenționa 113 școli primare și 6 școli secundare (n.n.)
2 „om de arme/oaste” Dicționar aromân (Macedo-vlah) Matilda Caragiu Marioțeanu, Editura Enciclopedică.
Soleiman Magnificul a recunoscut autonomia teritorială și administrativă și dreptul la miliție națională, populațiilor aromâne, recunoscând 14 Căpitanate de armatoli: în Macedonia – Veria, Servia, Alassona, Grebena, Milias, în Tesalia – Olimp, Mavrovuni, Cochia, Agrafa, Patradgik, Malakassis, în Acarnania și Etolia – Venetico, Lidociki și Xeromenos. Cf. Pouqueville (F.C.H.L).
Histoire de la Régénération de la Gréce, Vol. I, p. 61, Deuxième édition, Paris, 1825.
3 „cap de familii păstorești, posesori de oi multe” Dicționar aromân (Macedo-vlah) Matilda Caragiu Marioțeanu, Editura Enciclopedică.
4 „participanți la lupta armată a populațiilor slave din Peninsula Balcanică împotriva asupritorilor turci”, DEX.
5 Grup de familii păstorești conduse de un celnic (n.n.)
6 „membrii ai unei organizații revoluționare bulgare care a luptat în trecut pentru eliberare”, DEX.
Comentarii