La 27 martie 1918, organul legislativ din Basarabia – Sfatul Țării – vota unirea acestei îndurerate provincii românești cu regatul România. Acesta era un act istoric care readucea acest teritoriu în spațiul etno-cultural românesc, după o „absență” de mai bine de un secol. O provincie necăjită și complexată care a fost supusă unui adevărat etnocid în cadrul Imperiului Rus, Basarabia, din păcate, nu a beneficiat de cel mai „frățesc” tratament în noua entitate politică. În perioada interbelică, Basarabia a fost cea mai prost administrată provincie din toată Europa, iar Consiliul Coroanei s-a grăbit să satisfacă prevederile Pactului Ribbentrop-Molotov în iunie 1940. Cedarea atât de ușoară a unei mari părți din teritoriul țării (să se fi tras măcar un foc de armă!), nemaiîntâlnită în politica internațională, urmată de oportunitatea ratată (adevărat cu concursul Rusiei și a altor jucători geostrategici) odată cu implozia Uniunii Sovietice și destrămarea blocului socialist suscită o întrebare fundamentală – ce sărbătorim la 27 martie? La 90 de ani de la marele eveniment, încercăm să surprindem „moștenirea” acestuia prin prisma relațiilor româno-române la început de mileniu, fără pretenția de a cuprinde aceste relații în ansamblul lor.
Raportul politico-juridic
România a fost prima țară care a recunoscut independența Republicii Moldova, la doar câteva ore după declararea acesteia la 27 august 1991. Au urmat stabilirea de relații diplomatice și o perioadă de euforie exprimată în vizite reciproce a oficialităților de pe ambele maluri ale Prutului, „poduri de flori”, cântece, dansuri și iluzii reapărute în cercuri intelectuale. Nu știm ce însemna la acel moment sintagma lansată de președintele român Ion Iliescu de „cele două state românești”, dar știm în schimb ce însemna îndemnul omologului moldovean Mircea Snegur „să ne ținem de neamuri”. Aceasta însemna o evoluție paralelă a celor două maluri ale Prutului. Iar acțiunile Rusiei în regiune și (in)acțiunile puterilor occidentale au accentuat și mai mult „răceala de familie” care a urmat. Probabil s-a ratat o șansă!
După încheierea acestei „perioade romantice”, cum o numea un politician de la Chișinău, începând cu anul 1994 au urmat patru ani de guvernare agrar-democratică în care relațiile dintre București și Chișinău vor suferi o deteriorare substanțială. Doar o dată cu instaurarea guvernelor ADR, din 1998, se va produce o încălzire care nu a ajuns până la dezgheț, poate și din cauza că a fost de scurtă durată. Victoria zdrobitoare a comuniștilor la alegerile parlamentare din 2001 și crearea guvernului comunist Tarlev au pus capăt speranțelor unei noi apropieri dintre cele două maluri ale Prutului. Spectacolul a început în 2001, odată cu declarațiile ministrului justiției de atunci, Ion Morei, făcute la Strasbourg prin care acesta acuza România de expansionism, prin intermediul Mitropoliei Basarabiei. Au urmat acuzări de susținere a protestelor anticomuniste din 2002 de la Chișinău și declararea atașatului militar român persona non grata. După o scurtă perioadă de încălzire din 2005, întreținută de întâlnirile dintre T. Băsescu și V. Voronin, a urmat isteria tot mai accentuată a celuia din urmă. Isterie exprimată în acuzații, expulzări și tot soiul de potlogării antiromânești cultivate cu migală în laboratoarele sovietice. Nici la București, de altfel, nu s-au succedat, de fiecare dată, doar cele mai filo-basarabene guvernări. Pe de altă parte, România a întreținut relații și a „ajutat material”, unele partide așa-zise de dreapta și unioniste, cu finanțele venite pentru o parte din mass-media. Lucruri plauzibile și recomandabile într-o lume machiavelică. Problema este că aceste finanțări au fost fie adresate nu acelor oameni care meritau (nu neapărat din cauza Guvernului român), fie erau derizorii. De regulă îmbinau (îmbină) ambele afirmații. Ca în 2005 să ajungă în presa de la București și Chișinău informații despre aceste finanțări, legate de delapidări de fonduri… Informații care au fost intens speculate de către comuniștii moldoveni. Se pare că germanii, la timpul lor, au procedat altfel!
Astăzi nu există un tratat politic de bază între cele două state. Atâta frăție și cordialitate în relația noastră, că nu am fost capabili să consemnăm aceasta printr-un document oficial. Încă de la începutul anilor 90, România, prin Ministerul Afacerilor Externe, propunea părții moldovenești un „Tratat de fraternitate”, Tratat politic de bază care consemna existența a două state românești și, respectiv, relația specială dintre cele două entități. Textul Tratatului ducea la concluzia, camuflată, că poate exista un viitor comun al celor două state. Textul propus de partea română nu a fost acceptat de președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur și nici de ministrul de Externe, Nicolae Țâu. Oficialii moldoveni urmăreau convenirea unui text standard, cu accent pe consacrarea statalității R. Moldova și integrității sale teritoriale. Petru Lucinschi, președinte al R. Moldova în perioada 1996-2000, a menținut această poziție și a dezagreat tot atât de mult textul propus de către București, iar problema negocierii Tratatului trecea în planul secund al agendei relațiilor dintre România și R. Moldova.
Reluarea negocierilor privind acest subiect a avut loc în 1997. În condițiile în care pozițiile de fond ale celor două părți erau neschimbate, Bucureștiul a propus o nouă abordare care se inspira din Tratatul de reconciliere istorică dintre Franța și Germania, din 1961 și reprezenta un compromis dintre un „Tratat de fraternitate” și un Tratat politic „clasic”. Chișinăul a acceptat această abordare, lucru care a contribuit la accelerarea negocierilor. Titlul noului document era de „Tratat de parteneriat privilegiat și cooperare între România și Republica Moldova”. Printre prevederile specifice ale noului text sunt de menționat cele referitoare la sprijinul României pentru soluționarea diferendului transnistrean, precum și apropierea R. Moldova de structurile euroatlantice. Tratatul conținea, de asemenea prevederi referitoare la integrarea economică și consolidarea spațiului cultural și spiritual comun. Teza existenței a două state independente românești nu se mai găsea în noua variantă a textului Tratatului, precum nu era menționat nici faptul că textul era redactat în limba română. Acestea pentru a nu „contesta” Legea fundamentală a Republicii Moldova. Parafarea Tratatului a avut loc la Chișinău în luna aprilie 2000, în prezența lui Bodo Hambach, coordonatorul „Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est”. Nu știm care a fost rostul prezenței înaltului diplomat european, dar atunci a indus percepția obligativității semnării documentului de către România ca condiție a integrării europene. Oricum, pe ultima sută de metri, România a refuzat să semneze Tratatul.
Odată cu venirea Partidului Comuniștilor la putere în Moldova, în frunte cu președintele Voronin, s-au schimbat și variabilele ecuației. Cu prilejul unei reuniuni la nivel înalt, avută loc la Chișinău la 24 ianuarie 2003, partea moldoveană a solicitat începerea negocierilor asupra Tratatului parafat în anul 2000, în scopul îmbunătățirii textului și „rezolvării aspectelor sensibile”. Pe parcursul anului 2003 au avut loc întruniri la nivel de experți, la una dintre ele reprezentanții Republicii Moldova au surprins prezentând un nou proiect de „Tratat de prietenie și cooperare între România și Republica Moldova”, care să înlocuiască textul parafat în anul 2000. Noul proiect conținea prevederi greu de acceptat pentru România. Pornind de la faptul că titlul Tratatului era altul, în noul text erau excluse referirile la „legăturile privilegiate”, cu rădăcini în trecutul istoric ale celor două țări, la „comunitatea de limbă și cultură”, relațiile bilaterale fiind caracterizate drept „de bună vecinătate, înțelegere și cooperare”. Astfel, proiectul avea caracterul unui tratat clasic, lipsit de orice elemente care ar putea particulariza relația dintre cele două state. Oficialii de la Chișinău propuneau, totodată, menținerea „limbii moldovenești” ca limbă de încheiere a tratatului. Acestea au fost momentele care au făcut ca să nu existe nici până astăzi un Tratat politic între România și Republica Moldova. Dificultăți există și în privința semnării unui „Tratat de frontieră” între cele două state. Pentru ultima oară, discuția despre aceste documente a fost reluată în luna februarie 2008 în Ukraina de către șefii diplomațiilor celor două state. Evident că România trebuie să aștepte o schimbare în guvernarea de la Chișinău pentru a parafa și semna documente de o asemenea importanță, precum și pentru a stabili un nou cadru al raportului cu Basarabia. Este însă o eventuală schimbare politică la Chișinău suficientă pentru o relație firească între cele două maluri ale Prutului?!
Dimensiunea economică
Relațiile economice, care cresc în intensitate în lumea contemporană, devin un mecanism mult mai important decât orice retorică politică, inclusiv și în contextul unei „apropieri de popoare”. Cât de mult n-ar critica Voronin România și ar invoca, pe de altă parte, darea în exploatare a terminalului petrolier de la Giurgiulești (ca simbol al sporirii autonomiei energetice moldovenești), marele voievod nu a ținut seama (sau poate nu știa) că tancherul petrolier ajuns la Giurgiulești venea încărcat de la rafinăria românească Petromidia. Aceasta este doar o expresie a sudării unei baze economice pe care să n-o poată destrăma nici un discurs analfabet.
Imediat după dispariția lagărului socialist, s-a instituit un comerț la limita legalității dintre cele două maluri ale Prutului. Dacă la București cineva își mai amintește, din Moldova se aducea o gamă largă de produse deficitare pe piața românească – de la becuri electrice până la usturoi și fasole. Deși cu întârziere, guvernele au încercat să faciliteze aceste relații prin încheierea la București, la 15 februarie 1994, a „Acordului de comerț liber dintre România și Republica Moldova”. Se stabileau ușor niște țesături comerciale care au suferit mult de pe urma politicului. În 2002, spre exemplu, tensionarea raporturilor politice s-a reflectat negativ și asupra relațiilor economice dintre cele două țări. România a interzis importul de ouă, carne și tutun din Republica Moldova, motivând că acestea nu ar corespunde standardelor pieței europene, deși nici una dintre cele două țări nu erau membre ale Uniunii Europene. Pierderile pentru producătorii moldoveni, cauzate de această decizie a Bucureștiului, erau considerabile, or, produsele animaliere constituiau aproximativ 15% din totalul exporturilor moldovenești în România. Deși unii experți au văzut aderarea României la UE ca o continuare a diminuării relațiilor comerciale dintre cele două state – cauzată de încetarea Acordului de Liber Schimb – comerțul a sporit și mai mult. Aceasta și datorită noilor relații comerciale ale R. Moldova cu UE. La sfârșitul anului 2007 s-a consemnat un volum al schimburilor comerciale de cca 850 mln $ dintre cele două părți. Iar ambasadorul României la Chișinău, Filip Teodorescu, declara optimist pentru BBC că anul 2008 va marca trecerea la pragul psihologic al unui volum de schimburi comerciale de 1 miliard $ dintre Moldova și România. România a devenit al doilea partener comercial al Moldovei, după Rusia. Dar aceasta nu poate fi suficient pentru o relație „cu pretenții”. Acest comerț este, mai întâi de toate, cu un mare deficit pentru Moldova. Deși acesta permite României să-și echilibreze, cât de puțin, propriul deficit comercial. Piața românească, pe de altă parte, încă rămâne închisă pentru produsele „sensibile” ale exportului moldovenesc. Evident că acum România respectă regulile vamale comune ale Uniunii Europene. Dar a făcut România suficient efort pentru a absorbi, chiar și împreună cu întreaga Uniune Europeană, măcar o parte a producției vinicole moldovenești după ce Rusia și-a închis propria piață în 2006? Acesta ar fi fost cel mai mare ajutor acordat Chișinăului, pentru reducerea dependenței față de Rusia. De ce nu și-a însușit România, sau UE în ansamblu, o asemenea pârghie de control, mai ales că este vorba de doar 300-350 mln $? Doar se importă băuturi alcoolice din America Latină. Întrebări retorice. Dacă România invocă normele europene, atunci trebuie să fie pregătită a înțelege „normele rusești” de care trebuie să țină cont Chișinăul în orice demers diplomatic. Indiferent de cine va fi la guvernare.
Pe de altă parte, România nu este prezentă economic în Republica Moldova. Investițiile românești în Basarabia sunt în valoare de 30 mln euro, care le plasează pe locul 10. Fără comentarii! Ce declarații mai făcea Voronin la adresa României dacă cel puțin jumătate din exportul moldovenesc era absorbit de piața românească și/sau dacă activele deținute de cetățenii și statul român în Moldova erau de cel puțin un miliard de euro?!
Deziluzia socială
Ca și în cazul oricărei relații, este ilustrativă identificarea câștigătorilor și perdanților. Câștigătorii unei asemenea relații pot fi doar forțe interne și externe antinaționale, dar în nici un caz poporul român! Perdanții sunt ambele state românești care pierd din imagine și demnitate. Dar cel mai dureros este faptul că de fiecare dată în istorie cel mai mult are de suferit poporul român, în special cel din Basarabia. Ceea ce se pare că nu a fost înțeles niciodată la București, pentru a nu aminti de Chișinău sau alte capitale, este faptul că Basarabia este un mare potențial care nu a fost niciodată valorificat! Basarabia nu este doar un teritoriu românesc. Basarabia este un suflu românesc care are la bază o populație demnă, care trebuie cultivată! Statul român, a încercat să aibă o relație cu românii din Basarabia, aparte decât cea cu statul moldovenesc. Încă din 1990, tinerii basarabeni beneficiază de burse de studii acordate de către guvernul României, iar unele activități cultural-științifice susținute de același guvern în societatea basarabeană vin să completeze acest suport. Cât de suficiente sunt însă aceste demersuri și care sunt așteptările basarabenilor?
Basarabenii solicită de la un timp cetățenie română. Este adevărat că solicitările (cca 800.000 de persoane) au crescut în ultima perioadă, când cetățenia română a devenit un „bilet” de muncă în Uniunea Europeană și multe dintre aceste solicitări au puțin în comun cu vocația spirituală. Să mai presupunem că România nu are interesul ca moldovenii să părăsească în masă Basarabia, altfel ar deveni mai dificil de a-l revendica drept pământ românesc, și nu ar dori să faciliteze acest proces fericindu-i cu cetățenia română. Dar oare românii din Basarabia nu ar avea dreptul să beneficieze de aceleași libertăți, inclusiv de deplasare, ca și românii din România! Sau istoria „i-a condamnat” să rămână mereu țintuiți în propria curte și să se plimbe doar prin spațiul ex-sovietic! Realitatea este că cei care vor să ajungă la muncă în Europa, oricum ajung. Atâta doar că nu întotdeauna o fac legal. Iar mulți obțin cetățenie italiană, spaniolă, britanică mai ușor decât cetățenie română. De altfel, basarabenii se comportă în occident mai civilizat decât unii cetățeni români (care pur întâmplător sunt de o altă etnie), informație în caz că guvernul român s-ar teme ca nu cumva basarabenii să știrbească din imaginea europeană a statului. Rusia, ca să vedem încă odată diferența, acordă transnistrenilor cetățenia rusă timp de trei luni de zile! Cum își permit unii politicieni de la București să propună o loterie pentru solicitanții de cetățenie basarabeni, prin care să fie acordate câteva mii de cetățenii? Pentru că nu credem că vor să intre în grațiile lui Voronin.
Odată ce rămân, în marea lor majoritate, posesori de o singură cetățenie – cea a Republicii Moldova – românii basarabeni fac cozi la consulatul României de la Chișinău pentru solicitarea de vize. Adevărat că România este obligată de normele Europene să aibă cu R. Moldova regim de vize și tot atât de adevărat este că vizele sunt gratuite. Ne dăm seama de politica antinațională a unui general sovietic care și-a încălcat încă odată cuvântul și nu a oferit, după cum promisese, spații pentru încă două consulate – la Bălți și la Cahul. Astfel personalul care muncește acolo este suprasolicitat și de bună seamă are o muncă dificilă. Dar atitudinea… Mai presupunem, plonjând prin „marea politică”, că este o politică deliberată care vizează orizontul anului 2009 când vor avea loc alegerile parlamentare în Moldova și miza ar fi schimbarea de regim, pentru că oamenii stând la cozi înțeleg că Voronin este principalul vinovat. Atâta doar că cei care solicită viza românească sau de tranzit (spre Europa), nemaivorbind de tineretul studios, cunosc deja lucrul acesta. Altul este electoratul comuniștilor, de ce să sufere oamenii aceștia?
După obținerea vizei românești pentru o perioadă de ședere mai lungă în România, basarabenii trebuie să obțină permise de ședere de la Oficiul pentru Străini. Pentru cei care doresc să muncească în România acest permis, plus permisul de muncă și alte cheltuieli aferente îi costă până la 1000 de euro. Pentru comparație, pentru a munci în Rusia, basarabenii au nevoie doar de un bilet la tren, de cca 50 $. Și ei „aleg” Rusia! Cei cca jumătate de million de basarabeni care muncesc în Rusia sunt încă un „argument” în plus pentru aceasta în negocierile în privința Basarabiei. Să nu surprindă pe nimeni când guvernul R. Moldova, altul decât cel comunist, nu va putea avea o politică tranșantă față de Rusia! Între timp, în România sunt aduși muncitori asiatici pentru a acoperi deficitul de forță de muncă existent pe piața românească!
Taxele sunt mai mici, la obținerea permisului de ședere, pentru studenți. Aceștia, însă, împreună cu potențialii muncitori plătesc, pe lângă alte cheltuieli, și o taxă, numită taxă consulară, în valoare de 60 $. Să fie aceasta recompensa pentru viza gratuită de la consulat! Cetățenii Chinei și ai Indiei, spre exemplu, sunt scutiți de această taxă consulară. Dacă a fost posibil ca 2,5 miliarde de oameni, cât reprezintă împreună cetățenii celor două state, să fie scutiți de o asemenea taxă, oare nu mai era loc și pentru 3,5 milioane de basarabeni? Unde mai pui că aceștia din urmă au părinți, bunici, care și-au dat viața pentru statul căruia îi plătesc astăzi taxe consulare! Acestea ca să elucidăm doar câteva episoade.
De altfel, multe lucruri trebuiesc schimbate. Pentru că marii înaintași care votau Unirea acum 90 de ani au avut altceva în vedere!
Comentarii