Un nou făcător de minuni al Bisericii din catacombe
Pomenit la 16 august (†1930)
Din copilărie am avut o prietenă care era cu doi ani mai mare decât mine. S-a măritat cu doi ani înaintea mea. În primul an de căsnicie li s-a născut un fiu, care a fost botezat cu numele de Vladimir. Chiar de la nașterea sa copilul uimea cu ochii săi mari, căprui închis, care aveau o expresie plină de tristețe. Copilul era deosebit de tăcut. În al doilea an al căsniciei lor s-a născut un al doilea băiat, care a fost numit Boris. Acest copil era opusul fratelui său mai mare. Din prima zi a venirii sale pe lume el a uimit pe toți prin caracterul său foarte zgomotos și plin de viață. Eu îi iubeam pe amândoi și veneam să am grijă de ei și îmi petreceam timpul cu ei. Vladimir a crescut și a rămas exact la fel ca la început. Nu vroia niciodată să se joace cu alți copii. Se așeza și rămânea singur în liniște într-un colț. Acest lucru îi deranja pe părinții lui. „La ce se tot gândește acest căpușor?”, m-au întrebat părinții. Tatăl și mama erau foarte credincioși și își creșteau copiii în acest spirit. Micuțul Volodya era dornic să meargă la biserică și se ducea adesea împreună cu doica lui, atunci când părinții săi, din oarecare motive, nu puteau merge la sfânta slujbă. Cel de al doilea băiețel, Boris, dimpotrivă, era leneș în privința mersului la Biserică.
Când a venit vremea ca Vladimir să meargă la școală, mama lui mi-a spus: „Nu știu cum va fi în stare să învețe Vovochka. Se pare nu este doar incapabil, dar este și ceva anormal la el. Nu este interesat de nimic altceva în afară de biserică; este întotdeauna tăcut și absorbit de gânduri care nu sunt potrivite cu vârsta lui”. Părinții lui greșeau; ei nu își înțelegeau propriul copil. El a parcurs toate clasele până la sfârșit ca primul din clasă, uimindu-și profesorii cu mintea și talentul său. Iar după ce a terminat liceul a declarat că vrea să intre la academia teologică pentru a se instrui mai departe, dar și aici părinții nu au înțeles calea pe care și-o alesese și care îi fusese în mod clar indicată chiar de Dumnezeu. Ei au insistat că ar trebui să urmeze cursurile de patru ani ale universității la orice secție ar fi ales el; iar dacă după aceea intenția sa va rămâne neschimbată, atunci ei îi vor da binecuvântarea să intre la academie. „Ești încă foarte tânăr”, i-au spus ei; „ascultă de părinții tăi”. Iar el i-a ascultat cu supunere.
Cursurile de patru ani ale departamentului de drept au fost terminate în trei ani, după cum se permitea pe atunci, iar apoi a intrat la academie. După ce a terminat academia a fost foarte repede hirotonit diacon, iar în 1916 a fost hirotonit preot. El nu își dorea să se căsătorească, dar de vreme ce după regulile Bisericii nu avea dreptul să rămână necăsătorit ca preot - priviți ce mare semn al lui Dumnezeu l-a salvat și s-a împlinit cu el.
Familia sa era prietenă cu altă familie foarte credincioasă. Ei aveau o fiică mai tânără care era pe moarte din cauza unei tuberculoze avansate. Medicii au spus că nu va trăi mai mult de o lună. Ea știa despre dorința de neînvins a lui Vladimir de a deveni preot și de supărarea sa în legătură cu necesitatea mariajului. Și astfel ea s-a oferit ca o jertfă sfântă, știind că va muri. Ea a acceptat căsătoria cu Vladimir, deși cu greu se putea ține pe picioare, astfel încât el, rămânând văduv, avea dreptul de a deveni preot. Părinții nu au împiedicat această faptă sfântă pe care ea și-a asumat-o înaintea morții sale. După nuntă au condus-o acasă de la biserică; nu s-a mai ridicat din pat și în două săptămâni a murit cu pace.
Părintele Vladimir, însemnat de Dumnezeu de la nașterea sa, a mers pe calea pe care a ales-o. În 1924 el și părinții său au fost trimiși din Moscova în orașul Tver, în așa numitul „exil voluntar”. În ciuda tinereții sale, părintele Vladimir se bucura de venerația și dragostea enoriașilor de la biserica unde săvârșea sfintele slujbe. Nici el și nici părinții săi nu aveau dreptul să părăsească orașul, și erau considerați ca fiind sub observația GPU.
Predicile părintelui Vladimir se distingeau prin completa lipsă de teamă. El le cerea tuturor să nu se supună nici unui fel de amestec al bolșevicilor în biserică. El nu asculta nici un avertisment ca să fie precaut. După o predică extraordinară el și-a luat rămas bun de la părinții săi, fiind avertizat în secret de către cineva că avea să fie arestat în acea noapte. Cu insistență, după ultimul rămas bun pe pământ, el și-a implorat tatăl și mama ca sub nici un motiv, chiar nici în momentul morții, să nu cheme un preot care a intrat în contact cu regimul sovietic [nici unul din cei care rămăseseră sub mitropolitul Serghie după „Declarația” sa din 1927], chiar dacă ar fi să moară fără spovedanie și fără împărtășirea cu Sfintele Taine. În aceeași noapte a fost dus și executat în închisoarea Lyubanka din Moscova.
După aceasta, până în 1932, nelocuind în Moscova, nu mai știu nimic despre familia lui cu care am fost atât de prieteni. În 1935 am fost să-mi vizitez mama, care era destul de bătrână și locuia în Moscova. Mergând singură pe stradă, l-a văzut pe Boris venind spre mine. Ne-am recunoscut imediat, chiar dacă nu ne văzuserăm de foarte mult timp. Cu ochi arzători a început să-mi spună despre sine.
Am ajuns în primul bulevard și ne-am așezat pe o bancă. Și acestea sunt cele ce mi-a spus despre evidenta minune a milei lui Dumnezeu care i se întâmplase:
„Când au început vremurile tulburi de după Revoluție, m-am angajat imediat în propagandă. Am intrat în organizația Tinerilor comuniști imediat ce a apărut, și curând, spre mare supărare și groază a părinților mei, am devenit membru al Ligii ateiste. Fratele meu Vladimir a încercat să mă întoarcă la Dumnezeu, insistând să-mi vin în fire, și probabil atât pe parcursul vieții sale, cât și după uciderea lui, s-a rugat mult pentru mântuirea sufletului meu. Dar acest lucru nu m-a făcut să mă îndoiesc. Dimpotrivă, curând după ce a fost împușcat, eu am devenit capul Ligii ateiste dintr-un oraș îndepărtat, unde am plecat în mod voluntar, după ce m-am căsătorit cu o fată care era și ea în organizația Tinerilor comuniști și care ridiculiza credința în Dumnezeu. Părinții ei, ca și ai mei, erau foarte credincioși. Atât ai ei, cât și ai mei ne-au spus că dacă nu vom lua Taina cununiei ne vor renega. În ciuda diferenței extreme dintre vederile noastre, eu îi iubeam foarte mult pe tatăl meu și pe mama mea. Văzându-le supărarea de nedescris, am convins-o pe mireasa mea să împlinim cererea părinților noștri, în timp ce în sufletele noastre batjocoream taina cununiei, ne-am cununat în secret - în secret, deoarece altfel am fi fost amândoi împușcați. Înainte de nuntă mama soției mele a binecuvântat-o cu o icoană mare a Mântuitorului nefăcută de mâini omenești și a spus: „Dă-ți cuvântul că nu o vei arunca; chiar dacă nu ei nevoie de ea acum, totuși nu o distruge”. Cu adevărat nu aveam nevoie de acea icoană și o țineam într-o ladă în magazie, împreună cu alte lucruri nefolositoare.
Un an mai târziu ni s-a născut un fiu. Amândoi ne doream să avem un copil și eram foarte fericiți de nașterea lui, dar copilul s-a născut bolnav și slab, cu tuberculoză spinală. Reușiserăm să păstrăm ceva din averea dinainte de revoluție, și propriul meu salariu era suficient încât, fără a cheltui prea mulți bani, puteam chema cel mai bun medic. Toți au spus că, în cel mai bun caz, dacă băiețelul ar fi stat întins pe spate într-un corset, ar fi putut trăi până la șase ani, dar nu mai mult. Și astfel am plecat într-un loc îndepărtat, sperând să găsim o climă mai bună. Acolo am devenit liderul Ligii ateiste și în fel și chip am persecutat Biserica.
Copilul avea cinci ani și sănătatea lui se deteriora din ce în ce mai mult. Atunci nu locuiam în oraș, ci într-un loc sănătos la țară. A venit zvonul că un celebru profesor de boli de copii fusese trimis în oraș în exil. Era de mers 20 de mile din satul nostru până la cea mai apropiată stație, iar trenul mergea doar o dată pe zi. Băiatul era foarte bolnav, iar eu am hotărât să-l aduc pe profesor la noi. Când am ajuns în stație, trenul a plecat sub ochii mei. Ce trebuia să fac? Să aștept o zi întreagă în timp ce soția mea era acasă și copilul putea muri pe neașteptate fără mine? M-am tot gândit - dar ce putea fi făcut? M-am întors. Am venit acasă și am găsit următoarele: mama plângând, era în genunchi, îmbrățișând picioarele copilului, care începuseră să se răcească. Medicul de familie tocmai ieșise și spusese că acestea erau ultimele minute ale copilului. M-am așezat la masă lângă fereastră, vizavi de magazie, mi-am luat capul în mâini, și m-am predat deznădejdii. Dintr-o dată am văzut foarte clar cum ușile magaziei se deschideau, și din magazie venea răposatul meu frate Vladimir, în veșminte preoțești. În brațele sale, cu fața spre mine, ținea icoana Mântuitorului nefăcută de mâini omenești. Eram uluit! Vedeam clar cum mergea, acum era cu părul său negru și lung în vânt; i-am auzit pașii apropiindu-se. M-am răcit și eram înmărmurit. El a intrat în cameră, a venit la mine, și în liniște mi-a dat icoana în mâini și apoi a dispărut.
„Nu pot spune în cuvinte”, mi-a spus Boris curgându-i lacrimile pe obraji, „ceea ce am trăit. L-am trăit pe Dumnezeu! Am alergat la magazie, am căutat icoana în ladă și am pus-o pe copil. În dimineața zilei următoare băiatul nostru era complet sănătos. Medicii care îl tratau au ridicat din umeri în cele din urmă. Au îndepărtat corsetul. Nu mai era nici urmă de tuberculoză! Aici am înțeles totul! Am înțeles că există un Dumnezeu care este milostiv față de păcătoși, și că prin rugăciunile părintelui Vladimir El făcuse această minune a vindecării copilului și a soției mele și a mea, mântuirea sufletelor noastre. Fără ezitare, am demisionat nu doar din postul de lider al Ligii ateiste, ci și din Partidul comunist, în care eram deja membru. Soția mea a făcut la fel. Am vorbit deschis și nu am ascuns minunea care ni se întâmplase, din acel moment am spus tuturor, oriunde mă aflam, despre minunea care se întâmplase, și îi chemam la credința în Dumnezeu. Prin sfânta Lui voință nu am fost arestat imediat, și fără a mai amâna nicio zi, am venit la părinții mei lângă Moscova, unde se instalaseră după sfârșitul exilului. Am botezat copilul, dându-i numele Gheorghe.”
M-am despărțit de Boris, desigur, sub impresia de nedescris a minunii care i se întâmplase prin rugăciunile dreptului părinte Vladimir, și nu l-am mai văzut niciodată. În 1937 când am venit din sud în Moscova, am aflat de la părinții săi că, la o lună după botezul copilului, plecase în Caucaz. Boris a continuat să spună tuturor despre greșeala sa de dinainte. Și iată, în timp ce era perfect sănătos, și desigur fiind urmărit în secret, dintr-o dată, într-un singur moment, a murit, dar nu din cauza unui infarct. Nu li s-a permis medicilor să determine cauza morții. Bineînțeles, fusese ucis de bolșevici…
Comentarii