(fragment din „UN BĂRBAT ȘI O FEMEIE sau CARTEA OMULUI”, în curs de apariție la editura Scara)
Vrajba care a dezbinat dintru început firea omenească cea împărțită în bărbat și femeie a ajuns în vremea din urmă la forma ei cea mai jalnică și mai dureroasă: cei doi – cărora Dumnezeu le-a dăruit unirea desăvîrșită, făcîndu-i să fie un trup (Facerea 2:23, 24). - s-au despărțit de tot și se urăsc pe față. Și aceasta fiindcă și patimile lor au ajuns la hotarul și la piscul dincolo de care nu mai e drum înainte; încît, asemenea tîlharilor care au săvîrșit fărădelegea împreună, nici aceștia nu se mai rabdă de fel și se învinovățesc unul pe altul pentru răutatea întru care s-au unit. Căci să vedem în ce adînc al răutății au ajuns fiecare dintre ei:
I. CEA DIN URMĂ CĂDERE A EVEI
Dorul de stăpînire al fiicelor ei
„[Atunci], prin femeie, firea omenească a început a-L supăra pe Dumnezeu” (Sfîntul Ioan Gură de Aur). Precum am văzut, aceea care ar fi trebuit să asculte de bărbatul său, fiind zidită a doua și din el, nu numai că nu l-a ascultat, dar a și mîncat întîi din acel rod oprit, dorind să ajungă mai presus decît acela și întîia întru dumnezeire. Și, neascultîndu-l pe Adam, așadar nici pe Dumnezeu, Eva l-a ascultat în schimb pe diavolul care grăia prin șarpe.
Ce a urmat, știm și am înțeles. Dar trebuie să pricepem și aceasta: din clipa în care s-a supus înșelării diavolului, femeia a rămas în legătură cu cel rău și viclean; fiindcă, în ciuda blestemului dumnezeiesc și a nenumăratelor pedepse pe care le-a pătimit, socoteala nebunească dintîi a rămas ascunsă în inima ei: anume să fie „dumnezee” pe pămînt și mai sus decît bărbatul. Aceasta a gîndit și după primirea pedeapsa de a se supune bărbatului, și după ce pedeapsa i s-a schimbat în datorie sfîntă întru Hristos. Iar în vremurile acestea cele mai de pe urmă, cînd omul nimicește toate așezămintele și rînduielile dumnezeiești hotărîte asupră-i, nălucirea Evei e mai vie ca niciodată și urmașele ei îl arată pururea și necurmat. Iar aceasta poartă numele de „feminism”, nu neapărat în înțelesul de „mișcare feministă”, ci în acela al gîndirii și purtării în viața de zi cu zi. Și să vedem mai departe cum diavolul le-a împlinit urmașelor Evei, cu împreună-lucrarea lor, cele două dorințe (atîta cît a îngăduit Dumnezeu).
Femeia conduce!1 Femeia și ucide!
Trage-l pe bărbat în cursa împreunării trupești, și îl vei stăpîni! Asta le-a pus în minte diavolul împodobitelor fete din neamul lui Cain, înainte de Potop, precum am văzut. E mare viclenie aici, fiindcă Dumnezeu nu-i spusese Evei (femeii) să se lase stăpînită de Adam (bărbatul) trupește, ci să primească sfătuirile și povățuirea lui în viața cea după Dumnezeu. Căci, în împreunarea trupească, femeia cea stăpînită este de fapt stăpînitoare, fiindcă îl prinde pe bărbat în însuși trupul ei, ea însăși nefiind roaba împreunării trupești, ci a mîndriei.
Și am văzut la ce a dus patima amestecării cu femeia și cît a căzut firea bărbătească pînă la înomenirea Dumnezeu-Cuvîntului, dar aceasta nu însemna încă întîietatea femeii față de bărbat, ci doar o oarecare înmuiere a stăpînirii lui (măcar că în lumea păgînă femeia avea mare putere: să ne gîndim la împărăteasa Semiramida, sau la Cleopatra, sau la Amazoane2). Lumea avea totuși un oarecare suflet bărbătesc, altminteri ar fi pierit demult. Iar odată cu întărirea poruncilor – „Femeia să se supună bărbatului ca Însuși Domnului!” (Efeseni 5:22). – și cu învrednicirea femeii cu aceeași cinste întru Hristos ca și bărbatul, dorința fiicelor Evei răscumpărare, prin Maica Domnului, de păcatul strămoașei de a răpi întîietatea Creștinului Adam a fost iarăși stăpînită. Nu pentru multă vreme însă; fiindcă, în lipsa adevăratei credințe și în lipsa povățuirii bărbatului, poruncile singure nu au fost un frîu destul de puternic care să le oprească mîndria, încît astăzi luăm seama bine (precum aminteam și înainte) că în familie și în Biserică „femeia conduce” în chip vădit.
Căci, cu adevărat, singurele pedepse dumnezeiești în stare să le smerească pe Eva și pe urmașele ei au fost numai durerea nașterii de prunci și necazurile creșterii lor. Încît – de voie, de ne-voie – „Eva” s-a supus lui „Adam” pînă în vremea noastră, cînd a fost liberată și de neajunsurile acestea. Și, mai întîi, diavolul i-a dat în gînd „Evei” (adică „vieții”) să nu mai nască toți pruncii dăruiți de Dumnezeu, ci pe cei mai mulți să-i ucidă în pîntece, păstrînd doar unu sau doi. Apoi, odată cu „progresul” răutății omenești, a învățat-o să-i ucidă în chip nevăzut din clipa zămislirii (prin pastile) sau, așa zicînd, înainte de zămislire (prin oprirea sămînței bărbătești). Apoi, același diavol a potrivit în așa fel lucrurile ca „Eva” să nu mai stea acasă, ajutîndu-și bărbatul, ci să lucreze pentru un oarecare stăpîn din cetate, fie el om sau așezămînt abstract: așa-zisul „Stat”. Și astfel, femeia a scăpat de necazuri și poate să-și povățuiască liniștită bărbatul. Căci, dacă acesta nu se lasă hățuit sau (mai mult!) vrea să fie el povățuitorul, soția acum stăpînă pe ea însăși se desparte de el fără griji (în ciuda tuturor canoanelor căsătoriei, pe care le au și necredincioșii), însoțindu-se sau nu cu altul.
A vrea să fii „Dumnezee”: satanica „mișcare” feministă
Cel mai bine se vede această din urmă cădere a fiicelor Evei și supunerea lor deplină către vicleanul diavol în aceea că de la o vreme se unesc pe față mai întîi împotriva firii bărbătești care „le-a oropsit”, iar apoi împotriva poruncilor, legilor și hotărîrilor dumnezeiești, așa cum nu aveau îndrăzneală cu puțin mai înainte. Acum, toată firea femeiască – și cea nebotezată, și cea botezată – simte că i-a venit ceasul desăvîrșitei răzvrătiri, încît se grăbește să pună în lucrare ceea ce se numește „Feminism”, chiar dacă cele mai multe dintre femei nu au auzit nimic despre acesta. Dovadă că „mișcarea” lor e insuflată nemijlocit de duhul Satanei. Și nu e de mirare, fiindcă „Feminismul” e doar reînvierea bine orînduită a răzvrătirii Evei împotriva lui Dumnezeu și a dorinței ei de a stăpîni Raiul, insuflată fiind de către cel rău.
Astfel, Gloria Steinem, una dintre povățuitoarele Mișcării Feministe mărturisea limpede aceasta: „Concluzia este că auto-stăpînirea e ideea cea mai radicală [adică bună] care există. Ideea e ca oamenii să-și dea putere ei înșiși.” Și mai zicea: „Pînă în anul 2000, sper că-i vom educa pe copii să creadă în potențialul uman, nu în Dumnezeu.” Iar în Declarația Feminismului din 1971, se zice: „Întreaga istorie trebuie să fie rescrisă în termeni de oprimare a femeilor. Trebuie să ne întoarcem la vechi religii feminine, ca de pildă vrăjitoria.” Iar în altă parte se propovăduiește întoarcerea la „cinstirea zeiței începuturilor”, ca un înlocuitor pentru creștinism. Astfel, Rosalind Miles (o cunoscută feministă), tîlcuiește locul de la Facerea 1:1 după cum urmează: „La început, atunci cînd neamul omenesc a ieșit din întunericul preistoriei, dumnezeu a fost o femeie. Și ce femeie!” Feministele însele se cred „dumnezee ale Veacului celui Nou ce va veni” [„New Age”, împărăția Antihristului]”, ce au fost silite să uite de sine de către „primitivii bărbați albi”, care au încercat a le ține departe de „adevărata lor putere”.
Și să luăm seama că „mișcarea femeilor” a început prin aceea că (alături de dreptul la vot, deci la putere în cetate) ele au cerut și dreptul de a fi libere să-și ucidă pruncii, lucruri nemaiauzite pînă acum două veacuri. De aceea, în 1889, o femeie care tocmai își provocase singură un avort care putea să o omoare scria revistei libertariene „Lucifer, purtătorul de lumină” (1883-1907), zicînd așa: „Știu că sînt îngrozitor de rea, dar mi-am pus viața în primejdie ca să fiu liberă, și nu mai vreau să trec prin așa ceva… Știți cumva vreun mijloc care să prevină concepția? Dacă este ceva de încredere, îmi veți salva viața…” Sărmana, în anii aceia, nu puteai să ceri un asemenea sfat oricui, singurul de nădejde era „Lucifer, purtătorul de lumină”, editat de Moise Harman și care propovăduia „amorul liber”. Iar libertarianul Josiah Warren, căruia i se pun în seamă originile amorului liber, zicea: „Fiecare are libertatea de a dispune de persoana lui sau a ei, de timpul său și de proprietate în orice mod în care hotărăsc sentimentele lui sau ale ei, fără a implica persoanele sau interesele altora.”
Toate acestea s-au înfăptuit între timp cu asupră de măsură: „Evele” sînt acum și „cetățene” cu drepturi depline, și libere să facă orice în familie sau în afara ei. S-a ajuns însă mult mai departe: la nălucirea că ele într-adevăr sînt „dumnezee”! Aceasta se vede în dorința lor tot mai răspîndită de a naște prunci zămisliți fără împreunare bărbătească, ci doar prin injectarea mecanică a sămînței bărbătești în pîntecul lor. Iar aceasta e doar o treaptă către așa-zisa „clonare”, pisc al răzvrătirii firii femeiești, care vrea să arate că netrebnicul de bărbat e o făptură prisoselnică pe lume (măcar că Dumnezeu a zis, prin gura lui Pavel: „Dar nici bărbatul [nu se naște] fără femeie, nici femeia fără bărbat” 1 Corinteni 11:11). Și e limpede pentru oricine că prin mitul „marii zeițe” satana nu a făcut decît să maimuțărească Sfînta Scriptură a Vechiului și Noului Testament, „citind” pe dos și neînchipuit de hulitor ceea ce se istorisește despre facerea Evei și despre nașterea Mîntuitorului: adică faptul că femeia e din trupul bărbatului, și acela că Fecioara a născut prunc; căci acum – precum zic următorii diavolului – e cu putință ca din trupul femeii să fie plăsmuit om, fără împreunare cu bărbat!
II. CEA DIN URMĂ CĂDERE A LUI „ADAM”
Desăvîrșita lipsă de grijă a bărbatului pentru datoriile sale dintîi
Adam a fost așezat în Rai ca „să-l lucreze și să-l păzească”, și am văzut că: „«Lucrul» lui Dumnezeu însemna lucrarea și ținerea poruncilor lui Dumnezeu, însemna a rămîne credincios poruncilor. Lucrul era ținerea cuvintelor duhovnicești […] De cine să-l păzească? […] Să-l păzească de sine însuși ca să nu-l piardă prin călcarea poruncii, să păzească Raiul pentru sine, ținînd poruncile” (Sfîntul Efrem Sirul). De asemenea, Adam trebuia să păzească Raiul de șarpe (adică de diavolul cel mare care lucra prin șarpe) și de femeie. Iar legat de aceasta, el trebuia să o povățuiască pe Eva întru ascultarea lui Dumnezeu, și să o apere de ispită și (la nevoie) să o mustre și să o îndrepteze. Însă Adam nu a împlinit nici una din acestea, precum s-a arătat în amănunt. Iar „Adam” cel de acum, adică bărbatul Creștin al zilelor noastre, l-a întrecut în negrijă pe strămoș și toată firea bărbătească din trecut. Și să le luăm pe rînd:
Adam nu a ascultat porunca dumnezeiască (aceea de a nu mînca dintr-un anume pom al Raiului, precum știm), ci a urmat-o pe femeia luată din trupul lui și dată lui spre ajutor, așadar s-a supus dintru început celei aduse întru ființă pentru sine („Și a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facerea 2:18).), iar nu Celui care îl adusese pe el întru ființă ca încununare a întregii lumi văzute! Și pe urma lui a călcat mai toată firea bărbătească. Dar Creștinul de azi, adică „Adam” cel răscumpărat de Mîntuitorul Hristos, face încă mai mult: el pune „lucrarea și păzirea Raiului” – care, în chip duhovnicesc, e Biserica lui Hristos-Dumnezeu - în sarcina „Evei”, socotind că cele ale credinței ar fi „treabă femeiască”, adică slabă. Și, întîi de toate, ne gîndim la rugăciune, la slujbele bisericești, și mai ales la Sfintele Taine ale lui Hristos. Nici nu trebuie să zicem multe despre aceasta, lucrul fiind vădit și știut de oricine: Biserica lui Hristos e ținută de partea femeiască cea ușor de înșelat (și mai ales de femeile îmbătrînite în rele, nu în fapte bune și în pocăință, precum li s-ar cuveni). Iar dacă e așa, precum vedem în orice biserică sau mănăstire, atunci Biserica e negreșit în seama „șarpelui”, a diavolului înșelător.
Urmările acestui fapt sînt înfricoșătoare, între care unele învederate ochilor, iar altele doar pricepute cu mintea. Cea mai vădită e aceea că, prin mijlocirea femeii, diavolul și-a strecurat rînduielile și slujbele sale fără noimă și pierzătoare de suflet între mîntuitoarele rînduieli și slujbe ale lui Hristos-Dumnezeu, acelea care au întotdeauna un înțeles și un scop. Și vorbim întîi de „obiceiurile”, „datinile”, „tradițiile” și „ritualurile” păgînești ținute „cu sfințenie” în Biserică drept „ortodoxe”, adică bătrînești, strămoșești! Nu e loc aici pentru a zice multe pentru acestea, încît vom spune doar că toate sînt trupești și cinstesc făptura, iar nu pe Făcător, pe cîtă vreme cele ale lui Hristos sînt duhovnicești și-L cinstesc pe Dumnezeul a toate. Să ne gîndim, de pildă, la aducerea „rituală” de ramuri și flori la praznicul Intrării Domnului în Ierusalim: aceasta e vechea serbare romană numită „Floralia” (zeița primăverii), o slujbă a „reînvierii Naturii”. Apoi, la jertfa oului (de găină!) vopsit și „cosmic” (cum ar zice cărturarii cei fățarnici) pus înainte la toate praznicele Învierii Domnului și mîncat prostește în chip ritual și hulitor către Însuși Cel Înviat. Apoi, să ne amintim de altă sărbătoare a reînvierii zeiței Natura și totodată de cinstire a morților (ei înșiși „zei” ai neamului, la Romani și la toți păgînii): zic de aceea a „Rusaliilor” („Rosalia” romană), praznic care face cu totul uitată Pogorîrea Sfîntului Duh. Mai departe, ne gîndim mai ales la mielul oii ucis și mîncat de Ortodocși „cu sfințenie” de-a dreptul iudaică! Fiindcă jertfa aceasta a fost lăsată vechilor Evrei ca înainte-închipuire a jertfei Mîntuitorului ce avea să vină (și mai întîi pentru ei); căci aceștia, trupești și neînțelegători fiind, nu ar fi putut înțelege altfel faptul acesta minunat. (Trebuie să pricepem că toate jertfele hotărîte de Legea cea Veche s-au lăsat Iudeilor în scop pedagogic, ca să nu se mai închine la făpturi, precum păgînii.) Așa a mîncat și Mîntuitorul Hristos împreună cu apostolii acel de pe urmă miel al Vechiului Legămînt; iar odată cu jertfa Sa, acea adevărată Jertfă a Mielului care a ridicat păcatul lumii, înainte-închipuirea nu și-a mai avut rostul. E de înțeles că Iudeii cei necredincioși nu țin seama de aceasta și merg mai departe „pe vechi” - fiindcă ei încă îl așteaptă pe „Mesia” al lor, care va și veni în persoana Antihristului – dar noi pentru ce facem ca ei? Ca să nu mai pomenim de sărbătorile celor trei Moși „Creștini”: „Niculae”, „Ajun” și „Crăciun”, alături de cele patru ale „Moșilor” (morților) ce stăpînesc anotimpurile. De porcul „faraonic”, și de bradul și el „cosmic” nici nu mai amintim.
Ei bine, femeia Creștină orînduiește toate „obiceiurile” păgînești de acest fel, iar bărbatul ei Creștin se supune cu plăcere și chiar lucrează pentru buna lor săvîrșire, ca „preot” jertfitor, căci doar el ucide bietele jivine „rituale”. Iar apoi, bărbatul preot al lui Dumnezeu vine și „sfințește bucatele”, căci pînă la urmă fiecare „praznic sfînt” sfîrșește într-un festival gastronomic.
Apoi, înseși Sfintele Taine ale lui Hristos-Dumnezeu sînt privite în chip trupesc și magic, adică femeiește: e bine să botezi, e bine să cununi, e bine să te spovedești, e bine să te împărtășești. Tot așa, e bine să citești acatiste, e bine să postești, e bine „să iei” anaforă și agheasmă dimineața. Întrebați orice evlavioasă Ortodoxă, și vă va lumina! Ei bine, aceasta e gîndirea magică: a crede că anumite cuvinte și fapte ale tale, cărora nu le știi înțelesul, au puterea să-ți orînduiască împrejurările vieții precum îți dorești. Rugăciunea necurmată și femeiască a acestui fel de credincios e: Facă-se voia mea! Și vicleanul diavol are grijă de multe ori să le potrivească pe toate așa cum vrei, pentru o vreme. Așa socotește mintea „Evei”, povățuită fiind ea de diavolul, de vreme ce Creștinul „Adam” (adică orice soț și orice preot) nu-și face datoria de povățuitor. Și el chiar se amăgește singur, zicînd (trîndav fiind dintru început) că femeia e „mai credincioasă” și „mai pricepută” într-ale credinței, fiindcă ea are „un simț” deosebit, nevrînd el să priceapă că acesta nu e altceva decît vechea aplecare a părții femeiești spre șoapta înveninată a șarpelui.
Dar cel mai înfricoșător lucru e acela că „Adam” cel botezat a lăsat cu totul nepăzit „pomul” adevărului dreptei și deplinei credințe a Adevărului-Hristos, „pom” pe care îl putem numi pe bună dreptate „al Vieții celei veșnice”. Căci credința drept-cinstitoare („ortodoxă”, în limba elină) - împreună cu fapta bună de căpetenie a ortodoxiei: mărturisirea pînă la moarte a dogmelor (= adevărurilor de neschimbat) așezate de Dumnezeu-Sfîntul Duh în Biserică - are ca rod viața cea fără de moarte și fericită. Iar acum, Bărbatul Creștin, atîrnînd de femeie (și) în cele ale Duhului, s-a lăsat cu totul purtat de pornirile „femeiești” (adică slabe) ale minții și ale sufletului său, s-a lăsat ispitit de binefacerile lumești și a schimbat judecățile lui Dumnezeu cu trufașa lui neștiință omenească, fiind stăpînit de același duh de rea voință pe care a avut-o Eva de la început.
Încît astăzi vedem cum – începînd cu ierarhii și preoții, și încheind cu cel din urmă credincios – toți ne grăbim spre apostazia obștească ce vestește nașterea Antihristului celui mare. Nu este locul aici pentru a zice mai multe pentru aceasta, dar să ne gîndim numai la așa-numitul „ecumenism”, la acea unire a Creștinilor, întru duhul cel viclean al Satanei, cu toți rău-credincioșii eretici (înainte de toate, cu cei mai puternici, frații cei mincinoși Romano-Catolici), cu necredincioșii păgîni și cu Iudeii cei urîtori de Hristos. Acesta a ajuns deja „dogmă” pentru Ortodoxia noastră „feministă” în fapte și în cuget, propovăduind dragostea și împăcarea cu lumea în întregul ei cel păcătos, „dogmă” al cărei scop nu e altul decît întemeierea unei Biserici „a lui Hristos” împotriva lui Hristos și împăcată cu Satana! Aceasta e cea din urmă cădere a lui „Adam” și marea biruință a diavolului asupra lui.
La urma acestui capitol, vom zice mai multe despre Ortodoxia „ecumenistă”, altfel zis antihristică. Aici să adăugăm că, în cele politice, „ecumenismul” se cheamă „globalizare” - adică amestecare a tuturor neamurilor, și a celui Creștin - într-o singură împărăție a Antihristului. Lucrurile sînt limpezi: ne-o arată noul turn Babel al Parlamentului European, ale cărui ultime etaje sînt anume neterminate, pentru a ni se arăta că mai sînt așteptați și alți ziditori care să ajute lucrării.
Neiubirea bărbatului către femeie și lipsa lui de bărbăție
Eva fiind făcută din însuși trupul său, Adam ar fi trebuit să aibă către ea aceeași dragoste ca și pentru sine însuși, precum chiar el a lăsat să se înțeleagă atunci cînd, trezindu-se din acel „somn greu”, a mărturisit: „Iată aceasta e os din oasele mele și carne din carnea mea. Ea se va numi «femeie», pentru că este luată din bărbatul său. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amîndoi un trup” (Facerea 2:23, 24).
Dar el nu și-a arătat cuvenita dragoste către femeie, fiindcă de la întîia încercare s-a lepădat numaidecît de cea adusă întru ființă pentru el. Și, mai mult, a și învinuit-o pentru însuși păcatul lui! Căci, greșind lui Dumnezeu, el a strigat cu teamă: Femeia mi-a dat să mănînc! – arătînd-o cu degetul pe aceea care nu-l silise nicicum la aceasta, ci doar îl ispitise punîndu-i înainte acel rod oprit. Cu alte cuvinte, despre partea lui, Dumnezeu putea să o și nimicească pe Eva, numai el, Adam, să fi scăpat. În clipa aceea, el a căzut întîia oară din credința și dragostea către Ziditorul său și din dragostea firească spre femeia sa cea luată din trupul lui: fiindcă pe Acela L-a trecut cu vederea, iar pe aceea a împovărat-o în chip nedrept cu al său păcat. Prin această purtare, firea lui Adam și-a arătat acea lipsă de bărbăție (care se vede a-i fi rămas însușită de atunci) pe care femeia nu o va ierta niciodată, fiindcă nici nu e de iertat.
Apoi, în vremea dinainte de Potop - atunci cînd s-a împătimit spre împreunare, cînd s-a prăpăstuit în groapa „iubirii” pentru trupul femeii (și, de fapt, în aceea a „iubirii” propriilor sale simțuri) – firea bărbătească a lepădat încă o dată adevărata dragoste, care ar trebui să fie sufletească, pentru femeie: anume purtarea de grijă către ea, înțelegerea neputințelor ei și așa mai departe. Iar acum - după atîtea veacuri de la înomenirea Dumnezeu-Cuvîntului, cînd așezămîntul căsătoriei a căpătat un rost mult mai înalt decît simpla înmulțire a omenirii, încît și dragostea bărbatului către femeie s-a cerut a fi una duhovnicească întru Hristos și asemenea dragostei lui Hristos pentru Biserica Sa - Creștinul „Adam” al vremii noastre a dus pînă la capăt păcatul neiubirii către „Eva”. Căci, de cele mai multe ori, el se folosește de căsătorie ca acoperire a patimii sale trupești spre împreunare (ceea ce e înfricoșător și numai a gîndi!), îndreptățindu-și fărădelegea prin acea hotărîre a apostolului: „Din pricina aprinderii, fiecare să-și aibă femeia sa!” (1 Corinteni 7:1), hotărîre pe care o tîlcuiește precum îi vine bine la socoteală lui, ticălosul! Și nici nu citeșe mai departe, acolo unde Pavel adaugă: „…fraților, scurtă e vremea de-acum. Așa încît, cei ce au femei să fie ca și cum nu le-ar avea” (1 Corinteni 7:29). Care se înțelege așa, după Sfințitul Teofilact al Bulgariei:
„Ca să nu spună cineva că cei căsătoriți au și îndulcire, cu aceste cuvinte Pavel taie și împuținează îndulcirea nunții, zicînd că vremea vieții acesteia este puțină și scurtă, că moartea este aproape, că toate aleargă împreună către dezlegare și stricăciune și că împărăția lui Hristos se apropie, așa încît îndulcirea nunții e scurtă, ca să nu zicem că e mai mult necaz, osteneală și durere decît îndulcire; și că de aceea noi, Creștinii, sîntem datori a merge la Hristos.”
Deci păcatul acesta al curviei „binecuvîntate”, de care suferă întîi Ortodoxul bărbat (și femeia, dar în mai mică măsură și pentru mai puțină vreme, fiindcă îi trece după nașterea de copii) îl covîrșește și pe acela al păgînilor care trăiesc cu mai multe femei de-odată, căci aceia cel puțin nu își acoperă patima cu vreo lege duhovnicească.
Apoi, neiubirea bărbaților către femei se arată și din aplecarea multora spre tiranie. Aceștia (prea-puțini la număr), luîndu-și asupră datoria de povățuitori și de stăpînitori, se apucă să le silnicească pe femeile lor către fapta cea bună și, vrînd să le învețe cele de folos, le bat capul pînă la îngrețoșare. Și uită că povățuitorul trebuie întîi de toate să-l iubească și să-l înțeleagă pe cel povățuit, precum frumos arăta Sfîntul Ioan Hrisostomul la capitolul doi. Aceștia uită și sfătuirea lui Petru:
„Voi, bărbaților, de asemenea, trăiți înțelepțește cu femeile voastre, ca fiind făpturi mai slabe, și faceți-le parte de cinste, ca unora care, împreună cu voi, sînt moștenitoare ale harului vieții, așa încît rugăciunile voastre să nu fie împiedicate” (1 Petru 3:7).
În sfîrșit, bărbatul a ajuns atît de căzut încît își îndreptățește lipsa de iubire către femeia sa zicînd că întîi ea ar trebui să-i arate dragoste. Adică el întoarce pe dos rînduiala firească, și aceasta fiindcă sufletul lui s-a „afemeiat” prin învechirea patimii curviei, căpătînd și această însușire femeiască. Încît bărbatul tristelor noastre vremuri dorește în chip deznădăjduit să fie iubit de femeie și suferă pînă la ucidere de sine dacă aceasta nu se întîmplă! Și nu se întîmplă - precum bine a luat seama, prin amară cercare, gloata pătimașilor poeți lirici - fiindcă nici nu trebuie! Femeia, cea supusă, nu e datoare să-l iubească pe bărbat, ci să-l ajute întru cele bine-plăcute lui Dumnezeu și să-i fie mîngîiere în asprimile acestei vieți ostenitoare. Ținînd seama de cele zise, ne mai mirăm că „Adam” cel Creștin e cea mai tristă făptură de sub cer?
Note
1 Titlul unei emisiuni de televiziune.
2 „În vremile acelea [pe la anul 3300 de la facerea lumii] s-au arătat și alte femei slăvite [afară de împărăteasa Semiramida] care îi întreceau pe bărbați în vitejie, numindu-se «Amazoane»” (Hronograful).
AXA ESTE JURNALUL DE BORD AL AMBARCAȚIUNII CU CARE NE SILIM SPRE MÂNTUIRE
Comentarii