CONFERINȚA I
România legionară nu este un fapt simplu, ci complex
Adică viziunea legionară a realității este o formulă care cuprinde întreaga manifestare de viață, așa cum se încadrează ea în istorie. România legionară va fi o formă de viață politică, economică, spirituală, alta decât cea de astăzi. Punctul de plecare este istoria. Tot ce se întâmplă, se întâmplă în timp și spațiu, adică în istorie, teologii spun „în veac”. Întâmplările curg în istorie, adică istoria însăși curge, fiindcă istoria trăiește sub o coordonată anume a timpului, care este o continuă curgere. Filosofii istorici cred că istoria curge încotrova, că are o direcție, un sens. Nu e de crezut că ea are un sens, după cum nici viața nu duce încotrova, ci duce la sfârșit, la moarte, început și sfârșit.
Istoria nu se înșiră evolutiv (evoluția este o idee necreștină, nu anticreștină, introdusă în gândirea noastră în secolul al XIX-lea). Ea a căutat să găsească un sens vieții plecând de la un om, nu de la Dumnezeu. Istoria este o realitate necesară, dar și schimbătoare, deoarece și faptele care o constituie se schimbă. Asta înseamnă că tot ce se întâmplă în istorie, adică în timp și spațiu, este relativ. Atunci și întâmplările sunt relative, în înțelesul că nu reprezintă un sens în sine, nu se produc după o lege anumită. Mentalitatea creștină este o mentalitate realistă, întrucât ea primește tot ceea ce este dat în chip normal. Lumea, adică, este așa cum este ea în chip normal, nu cum vrem noi să fie. Există deci un criteriu de apreciere, de măsură a faptelor, chiar în această relativitate a istoriei: normalitatea.
De pildă, un grăunte de grâu pus în pământ dă un fir de grâu, asta e normalul, nu un pui de găină, anormalul. Anormalitatea înseamnă dezechilibru în așezarea firească a lucrurilor. Cum se stabilește normalitatea și anormalitatea? Normal înseamnă ceea ce este mai des (frequența). Tipul românului este între blonzi și bruni (chateni), acesta e normal. Normalitatea este și ea aproximativă. Conceptele cu care măsurăm normalitatea sunt instrumente aproximative. Ca să putem spune că un fapt este normal sau anormal trebuie întâi să fie ca fapt. Faptele istorice se grupează într-un anumit loc și timp - au un fel de aer comun, un fel de familie. Sunt mai multe fapte, însă și asta dă caracterul colectiv. Faptele se schimbă în raport cu timpul, și aici stă relativitatea. Bunăoară există și o formă absolutistă de conducere a faptelor, dar și una democratică. Din faptul că există mai multe forme de conducere, lumea crede că poate să aleagă. Fals, pentru că formele acestea nu există în sine, ele fiind, în funcție de un anumit timp, de anumite condiții istorice. Aici e relativitatea. Exemplu: Să umbli în chiloți trebuie să fie vară, căci dacă e iarnă, lumea te crede nebun; așa și cu forma de conducere.
Când lumea era condusă de principii democratice, e nebun cel care e absolutist (adică umblă iarna cu chiloți). Formele de viață sunt legate de un anumit timp și loc. În momentul, de exemplu, în care masele participă activ la viața politică, după placul meu, adică eu nu pot alege printre formele politice. Regele își dă seama că țara vrea un principiu autoritar. Altul era însă principiul autoritar pe vremea lui Carol cel Mare, altul este astăzi. Principiul autoritar al regelui nostru [nu] este cel al lui Carol cel Mare. Și anume, principiul autoritar de astăzi este altul. Astăzi participă masele, aderă, nu deleagă ca în sistemul democrației. Exemplu: un alegător întrebat cu cine votează, răspunde: nu interesează pe cine, ci ce spune acela pe care-l aleg.
Fiecare moment istoric își are forma lui de viață, iar unii oameni sunt legați de ea. Istoria este relativă față de timp, dar nu și de oamenii care trăiesc într-un moment. Fiecare moment istoric reprezintă o formă istorică, obligatorie pentru oamenii care participă la ea.
În ce constă o formă istorică?
Renașterea, Clasicismul sunt nume ce caracterizează forme istorice. O formă istorică cuprinde toată viața omenească care are diferite aspecte, elemente constitutive, feudal, renașterea, lumea greacă, romană… Toate acestea la un loc constituie istoria la un moment dat, dar toate aceste aspecte au între ele o diferență particulară. Între toate există, în chip normal, o legătură. De exemplu: Nu pot fi ortodox, dacă sunt capitalist, idealist sau nominalist în filosofie, individualist în etică, democrat în politică. Dacă sunt protestant nu pot fi decât așa. Există deci o corelație între elementele constitutive, într-un moment dat. Această corelație dă diagrama, profilul formei istorice. Deci o formă istorică este o unitate organică, pentru că diferitele părți nu sunt puse la întâmplare, ci sunt legate într-un fel.
Se poate identifica o epocă istorică pornind de la un element constitutiv, adică totul prin parte, cu o condiție însă: epoca istorică să fie bine definită, să fie ajunsă la normalitate. Formele istorice sunt succesive: se nasc și mor. Între început și sfârșit există un moment optim. Ne trebuie o anumită înaintare în timp ca să putem identifica forma istorică din care facem parte.
Dar se mai întâmplă ceva: o epocă care moare este coexistentă cu una care începe. Cum putem identifica epoca care moare și cea care începe? Aprecierea elementelor definitorii este o chestiune de artă personală. Există și elemente obiective.
CONFERINȚA A II-A
Faptele istorice
Faptele istorice se înșiră în timp, se grupează în anumite unități înlăuntrul cărora diferite elemente constitutive stau într-o strânsă corelație. Pentru fiecare element constitutiv și fiecare individ care face parte dintr-o formă istorică, aceasta este obligatorie, în vreme ce formele istorice se succed, dar nu se condiționează. Nu există cauzalitate și sens în istorie. Există forme istorice pure și impure. Cele pure se nasc acolo unde condițiile istorice se suprapun cu cele geografice. O formă istorică apare de obicei în locul cel mai potrivit. Dar nu trăiește numai acolo, ci are tendința de a lua în stăpânire și alte locuri ce nu îi sunt proprii. De pildă: forma de viață a Greciei vechi a luat în stăpânire și alte domenii ca Italia, Asia Mică, gurile Dunării etc. Aici a găsit alte condițiuni, alte posibilități de valorificare a existenței.
Nominalismul este o școală filosofică care pune cuvintele sau numele la baza concepției noastre despre nume. Aceste concepții înlocuiesc realitatea. Pentru noțiunile: a intra, a ieși, a coborî, a urca, după cum se vede, românul are termeni deosebiți, pe când neamțul zice: untergehen, auf etc. Nominalismul stă la baza culturii noastre de la Renaștere până astăzi. Aceasta este o epocă științifică, tehnică, cu aplicații etc. Nominalismul s-a născut în Anglia, și anume la Franciscani, și numai acolo se putea naște, întrucât exista o tendință de abstractizare. Apoi a început să cunoască și alte domenii, cu ele s-a altoit pe un alt material ce nu era propriu. În cazul acesta apar fenomene monstruoase, hibride. Așa s-a întâmplat cu liberalismul și democrația la noi. Democrația este o formă istorică. Ea în sine nu este nici bună, nici rea. Trebuie să ținem seama întâi unde a apărut. N-a prins la noi. Faptul că s-a născut în sud-vestul Europei și de acolo s-a întins în altă parte, dovedește că sunt forme viabile. Putem însă noi să oferim elementele, condițiunile care să rodească? Nu, căci nu avem condițiuni. Democrația a fost bună acolo, însă nu la noi. Nu tot ce este bun la ei este bun și la noi. În Anglia, de pildă, de la 10 până la 3 p.m. negustorii din Londra umblau cu joben, pe când la noi ar da naștere la ridicol.
Ce presupune liberalismul?
O mentalitate individualistă. Formele de viață reduse la individ. Unde s-a născut individualismul s-a născut și protestantismul, care este o formă individualistă de trăire a lui Dumnezeu. Proprietatea în Apus era individuală. În Apus era formula: jus utendi, fruendi et abutendi. La noi nu e așa. De pildă, proprietatea rurală crește și descrește în raport cu populația, cu numărul membrilor familiei. Aceasta înseamnă că la noi proprietatea nu este un bun individual, ci familial, legat de forța de lucru a familiei. Raportul dintre bun și proprietar este altul la noi. La noi țăranul nu este proprietarul terenului în sensul formulei romane, ci este slujitorul pământului. Nu există concepție individualistă în România. În 1933, când era criză, țăranul cumpăra teren agricol ca și când criza n-ar fi existat. La noi liberalismul nu găsea materialul necesar. Așa se explică de ce statul nostru este rău. Pentru țăran statul a fost simțit ca un vrăjmaș pentru că lua fără scrupule impozite multe și în schimb nu da nimic. De exemplu, statul liberal are justiție. La baza ei stă ideea de drept, care este o idee abstractă. La noi oamenii însă nu țineau seamă de justiție, ci de dreptate. Exemplu: Ivașcu din Tătaru, deși nu era de nimeni numit judecător, totuși împărțea dreptate țăranilor.
Iar acum câțiva ani, ziarele au scris despre un popă din județul Tulcea, care a fost arestat fiindcă împărțea dreptate. De ce se duceau țăranii la aceștia? Fiindcă aceștia reprezentau un prestigiu și o conștiință. Dreptatea este un element psihologic și nu abstract. Și țăranul trebuie să aibă încredere în dreptate. La noi, în loc de dreptate este legea, care este un aparat străin adăugat pe deasupra. De aceea țăranul consideră legea ca ceva dușman. Exemplul cu logofătul care a spus că el a avut dreptate, dar paragraful i-a mâncat capul.
Prin urmare, statul liberal de la noi trebuia să lucreze în condițiuni extrem de grele. A fost obligat să împrumute. Critica statului liberal făcută de junimiști, că nu trebuie să-l acceptăm, este o copilărie, căci chiar junimiștii au fost obligați să împrumute elemente liberale. Exemplu: legea minelor a lui Carp, a meseriilor, Nenițescu, care erau conservatori.
De ce? Fiindcă erau obligați de necesitățile timpului. Toată lumea era liberală, căci toți fiind capitaliști și noi trebuia să fim la fel. Altfel deveneam colonie. Am intrat în formula liberală [în] 1829 [când] Țările Române au intrat în aria internațională, deci au împrumutat formula liberală, prin englezii care lucrau prin levantini (negustorii din Constantinopol).
Apoi vin germanii, care înlocuiesc pe levantini prin jidani. Că noi n-am înflorit sub această formulă, este o altă chestie. Nu ne putem izola însă. Chiar Germania nu se putea sustrage, deși avea o cultură mai bine definită, mai exprimată decât a noastră. A existat înainte de război o Germanie capitalistă și liberală. O formă istorică, deci, se poate întinde și în țările unde nu găsește condițiunile proprii, dând naștere la forme hibride, improprii, impure. Așa a fost cu liberalismul în sud-estul Europei, deși a fost bun în Apus. O formă istorică întrebuințează elemente ce-i sunt proprii, atât la ea acasă, cât și în țările unde se întinde. Forma liberală, protestantă, capitalistă, individualistă, convine spiritului iudaic. Așa se explică creșterea iudaismului în secolul al XIX-lea prin capitalismul bancar. Capitalismul bancar înseamnă posibilitatea de a măsura orice bun prin ban. Banul este caracteristica economiei capitaliste, care nu consideră bunul în el însuși, ci în valoarea lui de schimb. Un român zice: am cinci pogoane; jidanul zice: am două milioane. Jidanii au trăit pretutindeni în forme de viață care erau ale lor. Ei se nășteau în forme istorice în care noi trebuia să ne acomodăm. Aici stă succesul lor în secolul al XIX-lea!
Formele istorice se succed fără să se cauzeze. Locul unde apar și chipul cum apar este un mister. Nu știm ce se va întâmpla după o formă istorică. Adoptăm o atitudine de așteptare. O formă istorică este o unitate organică. Ca și la organism, intervin cazuri de boală care se numesc crize. Crizele, care sunt trecătoare și mortale, prin ce se deosebesc? Criză înseamnă schimbarea raporturilor dintre elementele constitutive. Avem o epocă care este protestantă. Dacă este protestantă trebuie să fie capitalistă în economie, democratică în politică, individualistă în etică (democratică, parlamentară), raționalistă și idealistă în filosofie etc. La un moment dat apare în această lume un filosof, care în loc să fie raționalist și idealist, este realist și mistic. El face oarecare vâlvă, adepți, școală. Concepția lui nu se încadrează în chip organic în realitatea istorică pe care o reprezintă. Dacă el și școala dispar după câțiva ani, criza a fost trecătoare. Dacă el câștigă aderenți în diferite sectoare ale vieții și dacă există tendințe de corelație, înseamnă că avem de-a face cu o nouă formă istorică. De pildă: apare un curent antidemocratic în politică și un principiu de economie dirijată în economie, avem o criză totală (mortală). Acestea sunt elementele obiective, după care putem cunoaște forma istorică. Pe la 1870 apare în Franța impresionismul în pictură. Tot aici se încadrează și literatura rusească. De ce? Pentru că a găsit teren. Atât impresionismul francez, cât și romanul rus reprezintă disocierea. Lucrurile acestea sunt foarte simple. În România lumea nu le înțelege. Până în 1933 noi puneam criza pe seama războiului, așa se explică aducerea Partidului Liberal la guvern. Criza era mai gravă însă. Începutul se făcuse înainte de război, iar după război s-a agravat.
CONFERINȚA a III-a
Profilul istoric al epocii
Să încercăm să stabilim profilul istoric al epocii în care ne aflăm. Plecând de la afirmația că orice moment istoric, privind o unitate organică, se poate defini printr-un singur element constitutiv, înseamnă că vom putea înfățișa profilul întregului moment istoric de azi. Epoca începută cu Renașterea, din punct de vedere al metodei de cercetare științifică stă sub semnul metodei experimentale. Adică eu studiez un fapt singur și din acest fapt pot formula o lege generală. Exemplu: a căzut un măr, Newton a scos o lege, gravitația universală. Legea aceasta este valabilă pentru toate corpurile care cad. Deci pleci de la un singur fapt și formulezi o lege valabilă pentru o serie de fapte. Cu o condiție însă: faptul după care stabilesc o lege universală trebuie să fie caracteristic. Eu văd un grup de oameni pe care îi măsor. Găsesc 1,65, 1,75, 1,82 metri. Constat că înălțimea variază. Nu pot spune că toți oamenii variază între 1,65-1,82 m. Văd mai mulți cocoși cu mai multe culori. Nu pot spune că toți cocoșii au mai multe culori. Pot fi și de o singură culoare. Deci, cu căderea mărului am stabilit o lege valabilă pentru enorm de multe fapte, deși a fost un singur fapt, și deci, în celelalte cazuri, plecând de la mai multe fapte, nu pot stabili o lege. Alt exemplu: toate lebedele erau socotite albe, astfel că expresia „lebădă albă” era un pleonasm. Totuși, s-au găsit și lebede negre. Explicația: sunt fapte caracteristice sau esențiale, sau fapte necaracteristice, adică neesențiale. Dintr-un fapt caracteristic se poate scoate o lege, pe când dintr-unul necaracteristic nu. Ce vrem să dovedim cu aceasta?
Metoda experimentală lucrează cu fapte caracteristice reprezentative. Este același lucru cu preocuparea etică de pe vremea aceea, care căuta omul caracteristic, care creea legea, adică istoria. De pe la sfârșitul secolului al XIX-lea nu se mai lucrează cu metoda experimentală, ci cu cea statistică. Există o teorie ce vrea să explice ce este un gaz. Se spune că înlăuntrul unei molecule de gaz sunt particule ce se mișcă pe linii arbitrare, fără regulă, anarhice. Toate aceste mișcări, considerate în media lor, dau molecula.
Alt exemplu: avem într-un vas bile mici de aceeași formă, unele albe, altele negre. Băgăm întâi pe cele negre, apoi pe cele albe și le amestecăm. Nu știm cum și pe unde umblă ele, dar după ce le amestecăm mult, vedem că cele albe se amestecă în chip egal cu cele negre. Deci, la urmă s-a stabilit un fel de echilibru. Teoretic se poate spune că există posibilitatea ca, mișcând mereu, bilele albe să se separe de cele negre. Ce face bila, pe unde umblă, nu interesează. Fapt este că se amestecă.
Alt exemplu: aruncăm un ban cu cap și efigie (pajură). Cade o dată capul, altădată pajura. Cu cât aruncăm de mai multe ori, diferența dintre numărul de căderi cu cap și pajură este din ce în ce mai mică. Și continuând mereu, diferența dintre cap și pajură va scădea până la nulitate. Când va cădea cap și pajură nu știm. Dar cert este că diferența va fi mică. Acestea sunt întâmplări caracteristice, ce nu se mai leagă de un singur fapt, ci de o sumă de fapte la fel. Suma de fapte la fel se numește în știință colectiv.
Sunt fapte ce se leagă nu de întâmplări individuale, ci de colectiv, adică suma de fapte la fel. De exemplu: fiecare bilă își urmează drumul ei pe care nu-l știm, dar știm și ne interesează că la sfârșit totul ia un aspect cenușiu, care nu este o calitate a fiecăreia, adică în parte, ci a tuturor la un loc. Într-un oraș în care se ține o statistică a sinuciderilor, pot stabili câte sinucideri vor fi în anul viitor. Cum se explică aceasta, căci sinuciderea este un act de voință individuală! Sinuciderea este un element individual al colectivului ce se cheamă București. Același lucru îl pot stabili cu nașterile, căsătoriile etc., care sunt funcțiuni ale colectivului București.
Colectivul acesta București este o ființă de sine stătătoare, nu numai în număr de oameni. Acțiunea noastră individuală nu este relevantă din colectivul din care fac parte eu. Eu vreau să mă căsătoresc, de pildă. Mai târziu mă răzgândesc. Se găsește altul însă în locul meu care se căsătorește, așa că fapta mea nu este relevantă. Faptele acestea se studiază prin statistică. Ea se aplică nu numai în politică, sociologie, ci și în fizică, mecanică, matematică etc.
Ce este un fapt fizic? În genere orice fapt ce este posibil de a fi măsurat. Ce înseamnă o măsură? Iau o lungime pe care o stabilesc ca unitate de măsură și văd de câte ori se cuprinde în obiectul pe care-l am de măsurat. Dacă măsor de mai multe ori, rezultatul diferă. In fizică, teoretic și practic vorbind, măsurătoarea este valoarea medie a unui număr infinit de măsurări.
Deosebirea între metoda statistică și cea experimentală
Metoda experimentală ia un fapt reprezentativ și acesta impune legea. În metoda statistică o colectivitate impune legea individului. Lucrul acesta îl știa și Platon, care spunea că un lucru din lumea sensibilă nu există decât în măsura în care participă în idee, care era, după el, o existență cu adevărat reală, pe când obiectele, faptele, pe care le trăim noi, erau de mai puțină realitate. În măsura în care lucrul sau fapta participă la o idee, în aceeași măsură lucrul sau fapta aceea există.
Un colectiv are o lege a lui. Iudeii se mișcă după legea lor. Individul va avea contururi mai precise numai atunci când se va comporta după legea colectivului din care face parte. Exemplu: se zice că Zaharia este român. Când e român? Adică când se aseamănă foarte mult cu ceea ce noi numim români. Românul este tipul de om care se găsește în colectivul român. Individul se definește astăzi în funcție de colectivul din care face parte. Aceasta este deosebirea între Renaștere și vremea noastră.
Să vedem dacă această schimbare, ce se întâmplă în domeniul metodei este aplicabilă și în alte domenii. Ce se întâmpla în Renaștere, când guverna metoda experimentală, în domeniul religiei, de pildă: în același timp cu Renașterea apare Reforma. Ce este ea? Reforma se sprijină pe afirmația că Biblia și rațiunea omenească sunt suficiente pentru a da omului adevărul în materie de Creștinism. Ea renunță la forma istorică religioasă de la Hristos și până atunci. Reforma este întoarcerea la origine, la izvor. Întoarcerea aceasta trebuie valorificată după rațiunea omenească, adică nu numai de Biblie. Cele ce se întâmplă în viața religioasă, se întâmplă în toate reformele. Reforma nu atinge nici țările ortodoxe, nici pe cele catolice, ci numai pe cele protestante. În țările ortodoxe și catolice este o renaștere pentru religie. La protestanți este o criză religioasă. Anglicanii au venit acum câțiva ani la noi și au cerut să-i recunoaștem de creștini, adică să intre și ei în colectivitatea creștină, să recunoaștem că au și ei o ierarhie preoțească. Dar de ce? Ce-i jenează?
Care este deosebirea între felul nostru de a mai crede și al lor? Ei zic, cu Biblia și rațiunea se poate înțelege ce a zis și a vrut Iisus. Noi spunem nu, numai Biserica este în stare să știe ce a vrut și spus Iisus. Biserica trebuie înțeleasă ca întreaga comunitate, toți credincioșii de la Hristos până azi, uniți prin iubire în timp și spațiu. Este ceea ce Căpitanul înțelege prin ecumenicitate.
După cum în știință dictează metoda experimentală, tot așa și în religie se recunoaște că adevărul religios este numai adevărul colectivității. (Adică se întâmplă în religie exact același fenomen care s-a întâmplat în domeniul metodei științifice).
Care este aspectul politic al mentalității instituite prin Renaștere?
Individul domină lumea, nu Dumnezeu. Individul este în centrul lumii (antropocentrism, nu teocentrism). Noi, oamenii, ne naștem egali, avem o demnitate, aceleași drepturi. Societatea nu este decât creația noastră, voința noastră. S-a încheiat un fel de contract cu reguli… adică la baza societății stă individul. Am încheiat un contract și dispunem de ceea ce se întâmplă. Prin ce? Hotărăsc cei mai mulți. La baza înțelegerii lumii stă voința individuală și nu voința națiunii, în sens de colectivitate, entitate, sinteză, sumă. Democrația nu a vorbit de voința națiunii, căci națiunea este o ființă colectivă. Democrația a vorbit de popor, în înțeles de majoritate de voturi, ceea ce nu înseamnă voința națiunii.
Azi au apărut în lume forme politice noi: fascism, hitlerism, legionarism. Atât fascismul, cât și mai ales hitlerismul se sprijină numai pe națiune. Națiunea luată nu în sens democratic, pentru că fascismul și hitlerismul nu au nevoie de voturi. Voturile de acolo, chiar și atunci când se recurge la vot, nu sunt voturi individuale. Acolo poporul este considerat ca unitate, iar oamenii care stau în capul statului (în fruntea poporului) sunt considerați ca emanațiuni ale poporului, sunt ca națiunea.
Hotărârea lor este prezentată a fi hotărârea întregului popor. De aceea se zice totalitar, căci individul e complet topit în colectivitate. Se aleg și acolo de mai multe ori prin vot, dar votul are mai multe funcțiuni. Se rupe într-un sat un pod. Se adună oamenii și satul alege pe cei ce trebuie să-l repare. Alegerea e bună. Dacă însă ne-ar duce pe noi de aici în satul respectiv și ne-ar întreba pe cine să alegem să-l repare, n-am ști. Alegerea e valabilă când votezi în cunoștință de cauză. Asta înseamnă că lucrurile despre care am cunoștință de cauză le trăiesc prin experiența mea, le cunosc prin mintea mea. În logică asta se cheamă concret și abstract. Statul e concret pentru noi, pentru țărani e abstract. Funcționează și în statul totalitar alegerea, dar cu alte rosturi decât în democrație. În statul totalitar se face numai pe baza concretului. De aceea există la ei autonomia comunală. Deci în politica actuală hotărește colectivitatea, care este o ființă cu legile ei, individul supunându-i-se și împlinindu-i legile.
În viața economică, în epoca Renașterii și până la războiul mondial, a dominat liberalismul sau capitalismul, adică priceperea individului, munca și lupta lui. Dar azi? În toate statele apare principiul economiei dirijate. Statul se amestecă, nu dă voie individului să facă ce vrea. Statul este reprezentant al intereselor colectivității, hotărând activitatea individului. Așadar peste tot domină colectivitatea. Totul este răsturnat. În locul individului avem națiunea. Interesul individual (particular) trece după cel colectiv. Individul trebuie să se încadreze în legile colectivității, căci altfel avem o stare anormală, dezechilibrată, de boală, în colectivitate.
CONFERINȚA A IV-A
1. Trădarea este ruperea din comunitate. Un individ se definește prin colectivitate, comunitate. Nu există adevăr individual absolut decât unul: adevărul comunității (de destin, de dragoste etc.). A te rupe din comunitate înseamnă să nu mai vorbești, simți, gândești, lucrezi ca ea, adică a nu mai recunoaște singurul adevăr absolut, firesc, ca și ereticii. Deci o anormalitate.
2. Nu interesează cauzele, intențiile trădării, nici chiar pedeapsa ei, căci fapta se definește prin ea însăși. Nu spun eu sau altul, nu impun eu sau altul o atitudine față de trădători, ci faptul în sine mă obligă să rup relațiile cu un individ care nu mai există. A lua contact cu el înseamnă a trăda comunitatea, a trăda cauza ta. Trădarea admite numai judecăți de existență (constatare) nu de valoare.
3. Trădare și convertire. Convertitul pleacă dintr-o comunitate trecând în alta, pe când trădătorul rămâne izolat, suspendat. Mai mulți trădători nu pot forma o comunitate, căci la temelia comunității lor nu stă ceva pozitiv, ci o negație.
Națiunea
Secolul al XIX-lea e cunoscut ca secolul naționalismului, al statului național. Națiunea se bazează pe ideea de stat și de cetățean, pentru că statul nu este o realitate organică, ci e alcătuit din indivizi care locuiesc un anumit ținut, fără a avea aceeași origine, având aceleași drepturi stabilite de legi pe care le conferă statul.
De exemplu: Constituția de la 1923 consideră statul ca o existență juridică. Toți locuitorii care alcătuiesc statul român sunt români, deși nu sunt toți de origine românească, statul le conferă totuși anumite drepturi, cuprinse în anumite legi. Constituția era, deci, o lege juridică, nu organică.
Secolul al XX-lea dă o altă interpretare națiunii și naționalismului. Naționalismul are un suport organic: poporul. Ce este poporul? Orice națiune este conturată numai relativ (teoria cunoașterii), tot așa și cu poporul. Poporul este o realitate organică: trăiește, crește, moare. Poporul e ca și un câine care știe, vede, cunoaște, dar n-are conștiință de sine. Câinele e subiect față de lumea înconjurătoare, pe când omul este și subiect și obiect, adică are și știință și cunoștință. Între om și câine, care deși sunt două realități organice, există totuși și această deosebire fundamentală.
Când un popor capătă conștiință de sine, încetează de a mai fi un popor și devine națiune, adică o realitate spirituală, conștiința de sine necunoscută în trecut. O națiune, ca o colectivitate organică și spirituală, are anumite legi firești. Acestea trebuie realizate în formă optimă, căci nu se poate cădea la tranzacție în realizarea lor. Această realizare a lor în formă optimă se cheamă ideal. O nație trăiește în timp și spațiu, în istorie, în veac. Cel mai mare cerc colectiv din care face parte omul este națiunea. Omul trăiește în mai multe colectivități: familia, biserica, meseria etc. Biserica și națiunea la noi, ortodocșii, se suprapun. Pentru individ deci, adică în istorie, națiunea este un absolut.
Națiunea, având legi firești, acestea se impun așa cum sunt ele, după state, nu cum vrem noi. Adevărul în privința acestor legi nu e la noi, indivizii, ci în consemnul colectiv, în ceea ce gândește nația. De exemplu: unirea tuturor românilor era o lege firească, nu o dorință a oamenilor - motiv politic. Dumnezeu a făcut neamuri, toate cu o singură datorie, de a realiza legea firească pe care Dumnezeu a pus-o în ele. Pilda talanților, căci astfel realizează pe Dumnezeu, în istorie, în veacul de acum, nu în cel viitor, când va fi o turmă și un păstor, realizând legea firească pusă de Dumnezeu, ca orice existență lăsată de Dumnezeu. Deci o națiune trebuie să se realizeze în legile sale firești.
Fiecare națiune reprezintă un fel de ireductibil de existență. De exemplu: trecerea de la un popor la altul e însă posibilă, dar de la o nație la alta este imposibilă. O nație poate să moară, dar nu se poate schimba.
Caracterul națiunii: ofensiv și imperialist prin excelență, adică un organism care nu poate trăi decât în expansiune, viață, dinamism. S-ar putea obiecta care e poziția față de alte neamuri? Ireductibilitatea nației.
a) Nu mă interesează pe mine, națiune vie în ofensivă, ci pe ele. Să se aranjeze ele, cum pot, cu mine.
b) Noi trăim în istorie, unde este păcat, veșnică luptă, unde trebuie să ne cucerim dreptul la existență, prin vrednicia noastră. (Dacă nu există dreptul de existență, am fi în acest caz îngeri și nu sub păcat și în istorie!).
Aici este adevărata înțelegere a lumii în istorie. A pune altfel problema e o dobitocie, cei ce o susțin sunt sau proști sau imbecili. Prin urmare, cel care vrea să-L realizeze pe Dumnezeu, nu o va face decât cucerind în afară, strângând de gât pe altul, deci națiunea e dinamică, este viață ofensivă și imperialistă. Nu există, altfel zis, cumințenie și defensivă în naționalism, căci neamurile care se pun pe o astfel de temă, poziție, cad în robie. Un exemplu: Orice formulă de viață culturală, politică etc., se naște în chip organic într-un anumit loc, dar ea tinde în chip firesc să ia în stăpânire locuri și nații care nu-i sunt proprii.
Concluzia logică
Orice formulă de viață a unei națiuni vii, în expansiune, are clientelă (tributari), în mod fatal. Națiile clientelă sunt astfel forme hibride. Exemplu: cultura hibridă veche care s-a răspândit în Asia, Africa, Italia (de sud), malurile Mării Negre.
Deci imperialismul unei nații este justificat, întrucât realizează o formulă de cultură nouă, o formulă nouă spirituală. Altfel zis, imperialismul este justificat în măsura în care voiește să realizeze pe Dumnezeu, adică să reprezinte o nouă formulă spirituală de viață, nu să realizeze pe Diavol: mongoli, ruși, turci, austro-ungari, evrei, căci idealul tuturor celorlalte popoare fiind contrare nouă, este contrar Dumnezeului nostru.
Rezumând până aici, cele trei consecințe, prin naționalismul secolului al XX-lea se înțelege potențarea existenței în realități organice devenite, prin conștiință de sine, realități naționale, care în absolut tind la identificarea națiunii cu Dumnezeu, prin realizarea completă a legilor lor firești.
Deci naționalismul secolului al XX-lea pleacă de la popor, trece la națiune (în original popor - n. ed.) pentru a ajunge la Dumnezeu.
Cuvântul lui Hristos este unul în cer, pe linia perfecțiunii, dar noi oamenii, care trăim în istorie, îl înțelegem deosebit, deci relativ, după națiunea din care facem parte. Altfel am fi îngeri. Așadar, fiecare om trăiește cuvântul lui Dumnezeu în felul său, conform cu colectivitatea supremă absolută, în istorie, care este națiunea.
În lumea Răsăriteană există un simț mai dezvoltat al realității, fapt care ne deosebește de Apus, unde domină simțul generalității, al abstracțiunii. Deci aici, în Răsărit, există deja nuanțe în trăirea lui Dumnezeu. Dacă nația realizează pe Dumnezeu pe pământ, pe mine nu mă interesează decât Dumnezeul pe care-l trăiesc eu și nu ungurii, francezii etc. În Neapoli, aproape fiecare stradă are Madona ei, ceva al străzii; aceasta însemnează necesitatea localizării, individualizării, naționalizării lui Dumnezeu. Deci eu sunt dator lui Dumnezeu numai în nația mea. Ori, cum nația este cel mai important cerc colectiv în care trăiește omul în istorie, eu n-am decât un singur tribut de plătit în viață, față de Dumnezeu: prin nație. Dacă Dumnezeu nu este numai Dumnezeul meu, dacă nu este un Dumnezeu singular, ci este și al ungurilor, francezilor etc., atunci eu n-aș mai fi român și n-aș mai putea plăti lui Dumnezeu tributul meu prin nația mea.
Despre Constituție
Constituția presupune un regim politic. Regim constituțional: obligații reciproce. Doi factori: poporul și capul statului, între care se stabilește un raport (pact fundamental). Dacă este în pace, viața dinlăuntrul unui stat este exprimarea de voință de ambele părți și un acord perfect.
Înțelesul acesta este fals, nu-i obligatoriu. Prin constituția a ceva se înțelege felul în care acel ceva e constituit și cum funcționează el firesc. Cuvântul constituție exprimă o stare de fapt firească și se poate aplica acest cuvânt când e vorba de un stat.
Legea poate fi înțeleasă în două feluri:
1. Felul general în care se întâmplă anumite lucruri;
2. Felul general în care trebuie să se întâmple anumite lucruri. Deci un înțeles de constatare și un altul de normă, regulă a întâmplării. Adică morala și dreptul cu legile normative și științele naturii cu legile care constată stările de fapt. Legile-norme sunt existențe deosebite sau nu? Dreptul zice că există o autonomie a normei. Morala zice: există o autonomie a valorilor morale. Dacă există legi-norme ca realități independente, atunci și constituția poate fi o învoială.
Legea de drept dă constrângere unui conținut moral. Dar normele juridice nu sunt realități autonome, ci concluzii. Deci nu există o știință a dreptului și a moralei ca știință, ci numai ca tehnică, findcă o știință nu se întemeiază pe corolarii, pe concluzii. Deci existența autonomă o au numai legile naturale, nu și legile normative. Deci constituția, în înțeles de pact, este de două feluri: înțeles de existență, de voință firească, și cum trebuie să fie.
Când creăm cu privire la noi o constituție, facem ceva arbitrar, o formă care să nu se potrivească cu realitatea. Ca o constituție să fie bună, să fie expresia realității, nu pleci nici de la principiu, nici de la norme, ci trebuie să studiezi forma normală a statului.
De exemplu: Constituția corpului omenesc, anatomia și fiziologia. Deci constituția este starea de fapt a unui neam și nu o învoială între diferite părți.
Constituția nu trebuie să fie deci o normă, ci totalitatea formelor firești. Azi mentalitatea juridică trebuie înlocuită cu mentalitatea organică. De la statul juridic până la statul organic este tot atâta distanță cât este de la Renaștere până astăzi.
CU AXA NU SUNTEM NICIODATĂ SINGURI! DIN PAGINILE EI NE PRIVESC ATENT ȘI SFINȚII ÎNCHISORILOR!
Comentarii