As-noapte, Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist și ce înalt părea Crist!
Luna-a intrat după El, în celulă
și-L făcea mai înalt și mai trist.
Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca niște păduri.
Luna-L spoi cu argint pe veșminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.
Uimit am sărit de sub pătura sură:
- Doamne, de unde vii? Din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
și mi-a făcut semn să tac…
A stat lângă mine pe rogojină:
- Pune-Mi pe răni mâna ta!
Pe glezne-avea umbre de răni și rugină
parcă purtase lanțuri, cândva…
Oftând, Și-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase,
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.
Părea celula munte, părea căpățână
și mișunau păduchi și guzgani.
Am simțit cum îmi cade tâmpla pe mână
și-am adormit o mie de ani…
Când m-am trezit din grozava genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă și era lună,
numai Iisus nu era nicăiri…
Am întins brațele. Nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul. Nici un răspuns!
Doar razele reci ascuțite-n unghere,
cu sulița lor m-au împuns…
- Unde ești, Doamne? - am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de cățui.
M’am pipăit, și pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.
Comentarii