Ortodocșii și paradocșii de noi

Ortodocșii

Cu totul contradictoriu apare faptul că un popor ortodox (87%, cel puțin) poate accepta — și acceptă — ca viața în România să fie cea care este: o viață bazată pe o mare diversitate de exprimări anticreștine. De la legislația profund anticreștină, până la manifestările denumite „culturale” (de fapt, definitiv subculturale sau, în cel mai bun caz pseudoculturale) care se perindă prin fața ochilor noștri zilnic. Nu doar că acceptăm, dar și participăm la acest carnaval cotidian.

Pentru un observator interpret al datelor statistice, toată povestea ar apărea, cu siguranță, sub forma unui paradox: un popor ortodox în cea mai mare parte a lui, adică în totalitate participă la viața anticreștină a statului, împotriva lui însuși; ortodocșii români îl batjocoresc în fel și chip pe Mântuitor, în fiecare zi și fără să-și dea seama. Să fie oare un paradox? Noi credem că nu!

Pentru a ilustra putem alege ca exemplu o „întâmplare” de ultimă oră. Iat-o în rândurile de mai jos.

În mod asumat și vădit AXA apare — așa a pornit — după anumite canoane, dealtfel cum credem noi că ar trebui să fie orice publicație. Atât formal cât și referitor la conținut. Una dintre condițiile care se referă la conținutul Axei și, pe de altă parte la modul de comportare al Axei față de presa românească, este ignorarea. Cu alte cuvinte hotărâsem inițial să ignorăm, să nu polemizăm cu publicațiile actuale. Aceasta din varii motive, pe care nu credem de cuviință să le expunem în rândurile de față.

Însă astăzi — sau de astăzi — vom renunța la o parte din această normă a Axei și vom discuta despre campania de presă îndreptată împotriva Bisericii și a românilor de către cotidianul Evenimentul Zilei. Vom abdica de la principiul mai sus enunțat doar formal: fiindcă nu vom polemiza, ci doar vom face câteva observații și recomandări; fără să putem face un lucru de care autoarea campaniei ar avea mare nevoie, împreună cu mașinăria pe care o are în spate, Anume nu putem nici să îi școlarizăm și nici nu ne pricepem să eliberăm rețete medicale; nici nu avem să facem o discuție despre cotidianul cu pricina.

Așadar ne referim la un șir de articole care au pornit în ultima săptămână din octombrie, articole care ne avertizează asupra unui pericol îngrozitor: există prea multe biserici, atât de multe că riscăm să nu mai avem spații verzi ș.c.l. Fără a contesta că existența lui Hristos este un pericol pentru mulți, lucrul în sine ni se pare important.

Pe lângă dovada de neclintit a prostiei „autoarei” articolelor — care n-are nici cea mai vagă noțiune de teologie, de legislație, de… nimic, care ar trebui să-i justifice statutul de jurnalist la un cotidian; deși poate chiar în acest fel se justifică statutul cu pricina — un prim lucru important este că aceste texte sunt Evenimentul Zilei. Ele nu doar apar, ci sunt chiar Evenimentul…

Pe de altă parte, nu lipsit de importanță, ni se pare faptul că nu există nici o replică la acest delir sincer și patologic care apare într-un cotidian „național” și care este evident îndreptat împotriva tuturor românilor. Acesta este motivul principal pentru care îi luăm în seamă.

De la acest regurgitiv ziaristic decurg consecințe pentru cititori — iată un alt lucru demn de reținut. Fără cea mai mică îndoială, ceea ce face Evenimentul Zilei este un act ferm de incitare la ură religioasă, este o lovitură dată — încă una — Bisericii. Aceasta se desfășoară tacticos, în mijlocul nostru. După cum vom vedea mai jos, noi credem că în România nu există autoritate — autorități. Că statul român pur și simplu nu există în momentul de față. Politica e o oligofrenie astăzi. Astfel că, orice duduiță — cu numele ei neaoș românesc Dolores Benezic, așa cum mă cheamă și pe mine Gaudeamus Maibinetaci — orice duduiță, spuneam, poate scuipa liniștită pe ceea ce are cea mai mare valoare pentru români. O face cumva la adăpostul nopții? Sau poate că șoptește pe la colțuri? Nicidecum! Duduița noastră scuipă pe ortodoxie la lumina zilei, într-un cotidian de mare circulație care promovează aceste idei dintr-un început. „Talentele ei ne interesează mai puțin. Iată care este motivul pentru care hotărâsem să-i ignorăm: nu poți să te lupți cu prostia în forma ei patologică, nici cu bolnavii de retard, cum nu poți discuta idei cu înapoiații mintali sau cu oligofrenii. Deci nu ei ne interesează. Ceea ce însă ne interesează la maxim este starea absolut jalnică în care se află ortodocșii și românii de noi — cei 87%, mai țineți minte —, starea la care am fost aduși, nu contează de cine, ci contează că în primul rând de puțina noastră credință (mă exprim eufemistic). Am spus că de a stat nu este nimic de așteptat pentru românii drept credincioși. Toți cei care sunt implicați în conducerea statului român — toți! — sunt oricum altfel numai nu credincioși și nu români. N-au nici cea mai mică legătură cu nevoile și cu aspirațiile românilor. De nici un fel. Faptul că Evenimentul Zilei mai există, că el se mai vinde, că sunt „oameni” care îl citesc; toate astea și încă multe altele arată starea de inerție, de lipsă de credință; starea de prostire, de amorțire în care ne aflăm. Și toate acestea la rândul lor au consecințe deosebit de grave în România de astăzi — câtă mai este ea. Cum la fel de grav este că se petrec atâtea lucruri anticreștine, antiromânești în România, la care cu un fel de imbecilitate activă luăm parte, de cele mai multe ori fără să pricepem nici măcar acest lucru.

Paradocșii

Așadar noi nu credem că trebuie să vorbim despre nici un paradox. Mai degrabă credem însă că ar trebui să vorbim — aceasta și dacă vrem să înțelegem de ce ni se întâmplă, ceea ce ni se întâmplă — despre faptul că o mare parte din părinți și din sinodali sunt mușcați de șarpele ecumenismului. Aceasta în pofida faptului că este clară atât intenția cât și natura așa zisului ecumenism actual. Sau poate ar trebui să vorbim despre poporul care numai credincios nu poate fi numit, atâta timp cât superstiția s-a întins ca ciuma peste cei mai mulți români — mărturisesc că nu am nici cea mai mică aplecare spre pesimism.

Sau să spunem că cea mai teribilă armă manipulatorie este cultura modernă — mai precis pseudo-cultura sau sub-cultura, care este mediul în care noi ne ducem viața de zi cu zi. Cultura care este îndreptată împotriva credinței poporului român poartă numele de cultura română — și există și un minister care organizează toată desfășurarea culturală a anticreștinismului românesc. Cultura care face lauda nelimitată a prostiei — prostie care, la rândul ei, a devenit element definitoriu și criteriu valoric al lumii în care trăim.

În fapt ceea ce ar trebui să numim pe drept cultura românilor stă în dependență de credință. Mai precis este vorba despre o legătură cu caracter organic. Cultura crește și se dezvoltă ca urmare a viețuirii unui popor într-o anumită credință. Așa se face că țările catolice au un tip de cultură, cele islamice un altul, amândouă diferite de cultura popoarelor ortodoxe. Trebuie observat că cultura nu este altceva decât totalitatea exteriorizărilor de natură utilitară sau artistică care — după cum am spus mai sus — sunt urmare a unui mod de valorificare și trăire a relației cu Dumnezeu. Acesta este un lucru firesc de la începutul lumii și până astăzi.

Nefirescul intervine când intervine mimetismul și ia locul organicului. Cu alte cuvinte când prin imitație se aduc manifestări culturale proprii unui alt popor atunci se atentează la legătura dintre credință și cultura proprie acelui popor. Consecința este foarte simplu de văzut: alienarea în mare parte a trăitorilor acelui popor.

Așadar, să fie vorba despre un paradox sau despre cele pe care le-am numit mai sus?; adică: clerul și sinodul — ecumenism, poporul drept credincios — superstiție, cultura — armă îndreptată împotriva credinței în Hristos, prostia și lauda prostiei — element definitoriu și criteriu valoric pentru lumea contemporană. Ne oprim aici cu enumerarea, clasa politică avându-și locul în altă parte, în același pat cu ocultismul.

Se poate spune însă că „lumea merge la biserică”; da, se poate spune și lucrul acesta, doar că nu e lipsit de importanță că cei mai mulți ortodocși lasă credința la ieșirea din biserică. În biserică suntem credincioși creștin ortodocși, afară devenim cetățeni de nădejde — mai mult sau mai puțin — ai statului sau ai continentului, amândouă constructe anticreștine, iudeo-francmasonice. Această despărțire — care are fără îndoială efecte schizoidale la români și nu numai — stă ca bază pentru lumea contemporană, pentru lumea pe care o numim „modernă” și din care cu mândrie facem parte. Deși pare fără prea mare semnificație acest fenomen — general! — are o valoare deosebită, prin consecințele sale.

„Eu nu fac politică!” cu varianta „Noi nu facem politică!”

Atunci când judecăm raportul politicului cu ortodoxia trebuie cu necesitate să facem câteva împărțiri. Mai întâi ni se pare foarte important să facem distincția între dogma ortodoxă și Biserică, sub aspectul ei de biserică vie. Biserica vie — adică totalitatea credincioșilor care îl mărturisesc pe Hristos, care trăiesc întru credință. Despre partea dogmatică nu avem ce vorbi. Despre biserica vie însă sunt multe lucruri care se cer clarificate. Ne referim la acele poziții pe care le avem cu toți credincioșii față de problemele de mare importanță ale vieții noastre cotidiene.

Pe de altă parte, legătura cu politica trebuie făcută după câteva precizări. Trebuie spus că nu avem în vedere politica actuală, ci vorbim despre principiile pe care trebuie să se bazeze un sistem politic, adică nu vorbim despre ceea ce este acum, ci spunem cum ar trebui să fie. În general și în particular în România.

Definirea politicului — și a omului politic — este una simplă, în ciuda a foarte multe variante vehiculat în cultura politică actuală. Politica este arta de a conduce un popor, către o destinație foarte precis stabilită anterior, destinație care în cazul românilor este mântuirea. Oricât de „obscurantist” ar părea, acesta este scopul politicului: acela de a sprijini, de a crea condiții în istorie, pentru mântuirea dumnezeiască, care transcende istoria. Iar omul politic este acela care cunoaște drumul poporului său și îi slujește, stă pavăză pentru ca acest popor să-și poată urma drumul. Astfel că raportul între omul politic și poporul căruia trebuie să-i slujească este, cu necesitate, unul organic.

Circulă cu mare viteză prin întreaga societate românească niște vorbe de pomină. Care au două calități: sunt contaminante și, mai departe, exprimă niște prostii de-a dreptul spectaculoase. Am mai vorbit despre vorba asta vorbită de toată lumea; mai vorbim o dată aici. Iat-o: „eu nu fac politică” cu varianta „noi nu facem politică!” Se vorbește că lucrul cel mai grozav dintre toate este politica. Oamenii se feresc unul de celălalt când vine vorba de politică — totul se discută la modul general, social, pe deasupra. Firește că fiecare dintre ei face politică, e legat prin simpatii mai mult sau mai puțin vizibil de oameni sau împrejurări politice — și sigur că, în gândul lui, fiecare e convins că politica pe care o face el e cea bună, Dar ca să ajungi să vorbești despre aceste lucruri e cale lungă — fiindcă mai întâi ar trebui să devii „un apropiat” și abia atunci… Cu alte cuvinte, nu greșim dacă observăm că politica este un lucru… intim. La urma urmei, nici nu e de mirare: votul e secret — politica e intimă! Noi vorbim despre omul citadin, despre orășean. Ei bine, în cele din urmă orășeanul pune capăt oricărei conversații, în momentul în care se vădește că tu „faci politică”. Iar dacă îi mai și ceri — din nu știu ce pornire neghioabă — să se implice; dacă steaua ta norocoasa a apus și te apuci să-i explici că da, el are dreptate, lucrurile nu stau bine, dar asta nu-i din cauza «că aceste lucruri rele nu sunt nimic mai mult decât consecința faptului că oamenii de treabă nu se implică în viața politică, lăsând aceleași jigodii de ani și ani să conducă, că nu poate avea nici un rezultat lupta lui cu consecințele actului politic, că… deci, dacă faci lucruri ca acestea, riști să fii ocolit de toți prietenii tăi. Fiindcă pentru el, pentru orășeanul responsabil și implicat, cel mai important lucru este datoria cetățenească. Nu politica! În nici un caz politica! Auzi din nou: „Eu nu fac politică!”; te oprești și te întrebi: adică, înseamnă că ei nu votează? Sigur că votează, sigur că își arată opțiunea politică pentru următoarea perioadă de timp, alegând un partid sau altul, dar aceasta se face din… datorie cetățenească! (Fiindcă, vă reamintesc, el nu face politică) E om serios, iar „politica e o curvă!”

Dar mai mult. Unii spun: „noi suntem creștini ortodocși, așa că n-avem nici o treabă cu politica!”

Ceea ce ar trebui spus celor care afirmă că nu au nimic în comun cu politica - sub cuvântul că ei sunt credincioși sau părinți creștin ortodocși — este că ei ar trebui să-și amintească de Pidalion — de Cârma ortodoxiei — unde, de exemplu, împăratul și numai împăratul (adică politicul absolut) poate convoca un sinod ecumenic — aceasta este o condiție esențială a canonicității unui sinod ecumenic. Acesta este doar un simplu exemplu — sunt însă nenumărate, doar la acest nivel al canonicității.

Dar, mai departe, Domnitorii Țărilor Românești aveau în Divan un loc special pentru Mitropolit — cu care Domnitorul lucra împreună în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Acest lucru nu a fost întâmplător, ci dimpotrivă a fost o atitudine permanentă a conducătorilor statelor românești ortodoxe. Mai trebuie să amintim că domnitorul avea pe cap o coroană deasupra căreia stătea Sfânta Cruce?

În credința ortodoxă nu se hulește politica și nici nu se arată că politica nu are nici o legătură cu credința. Pentru bunul motiv că politica sau conducerea statului locuit de credincioșii creștin ortodocși este un act firesc. Oamenii politici sunt cei mai bravi dintre drept credincioși (chiar a existat pentru o mie și ceva sute de ani lucrul acesta, oricât ar părea de caraghios astăzi), iar credincioșii își au treaba vieții de zi cu zi, cu siguranța că pentru ei veghează conducătorii. Creștinii nu „își iau în mână destinul”, iar invenția democrației nu vine în nici un caz de la Dumnezeu. Este o realitate — chiar dacă ținem noi cont de ea sau nu.

În aceste exemple nu este vorba despre aplecarea unuia sau altuia dintre domnitorii ortodoxiei ci de o perspectivă asupra rostului pe care îl avea oricare conducător: anume să ducă poporul, în interiorul neamului spre mântuire, păstrând, crescând și dezvoltând viața materială și sprijinind viața credinței ca fiind cea mai importantă rațiune de existență a poporului, la nivel istoric.

Nu în cele din urmă este necesar să reamintim că domnitori ai Țărilor Românești au fost canonizați, au fost recunoscuți de sinod a fi sfinți; că martirii și mucenicii umplu calendarul nostru ortodox — e vorba despre oameni care au murit luptând pentru slava lui Dumnezeu în interiorul neamului din care s-au ivit, al neamului românesc — cum s-ar spune, opunându-se, mulți dintre ei, ordinii de drept a statului, adică făcând politică.

Atunci când politicul nu mai are caracter organic și nu mai servește poporului drept credincios, când cu alte cuvinte, politicul capătă caracter mimetic, adunarea credincioșilor, a părinților și ierarhia bisericii au obligația să ia poziție, să sancționeze, să încerce să restabilească politicul în funcția lui firească.

Nu se poate spune că politicul nu are legătură cu religiosul — în cazul nostru cu credința creștin ortodoxă și din simplu fapt că politicul este cel care are ca menire esențială protejarea și sprijinirea poporului în drumul său spre mântuire. La extremă cred că se poate vedea aceeași tensiune, aceeași luptă între ostașii lui Hristos și supușii nefratelui, între mântuire și înșelare.

Între politică și cultură este firesc să existe un raport de susținere a manifestărilor culturale și artistice organic legate de credința poporului. Acesta trebuie să fie singurul criteriu și totodată singura formă de implicare a politicului în viața culturală.

Nu există însă reciprocitate — desigur vorbim de modelul sau de forma ideală de relație. În fapt însă politicul are cu totul alte criterii în raportul cu cultura. Mai mult, politicul determină cultura care în felul acesta devine cel mai important instrument de manipulare care a existat vreodată — prin toate formele sale de exteriorizare.

Două confruntări importante: ortodoxie vs. ocultism și organic vs. mimetic

Totul pare încâlcit. Și chiar este într-o anumită măsură. Pentru clarificare credem că ar trebui să descriem foarte succint — cât ne permite spațiul de față — două raporturi, În primul rând este vorba de raportul ortodoxie vs. ocultism — probabil din tensiunea rezultată prin apropierea acestor doi termeni, ar trebui să iasă un înțeles general pentru categoriile funcționale ale lumii contemporane; un alt raport care poate aduce lumină este cel între organic și mimetic. Mai întâi ortodoxie - ocultism. Lumea mare, și chiar o parte din cler, face o mare confuzie între cei doi termeni. Ocultismul este o tehnică ezoterică de ascundere a absolutului. Deoarece ocultismul lucrează în cea mai mare parte cu nevăzutul — cu „ceea lume” — foarte mulți cad în plasa propriei lor ignoranțe: dacă e vorba de lumea cealaltă, atunci e vorba despre Dumnezeu! Puține lucruri mai eronate, fiindcă și dracu e tot din lumea cealaltă, și el poate să facă minuni aparente cu care să convingă pe cei care nu au nici cea mai mică legătură cu Dumnezeu, că el însuși este El. Aici nu e vorba de știință anume — iar pentru aceasta este suficient ilustrativ Faust — ci este vorba despre trăirea în Hristos. Cu siguranță că există ispite nenumărate — asta dacă ar fi doar să spunem că imaginația dracului este nelimitată pentru noi. Dar lupta care se duce este pur și simplu în răpirea sufletelor de către cel rău. O știință care a dat faliment, fiindcă a fost pornită din start greșit, este demonologia. Spunem asta fiindcă nu este cu putință să cunoști atât de multe ispite câte poate imagina — și imaginează - dracu. Ocultismul este lucrul cu ascunsul, este permanenta apelare a imaginației create, o imaginație care are limitele foarte aproape. Dar, dacă ocultismul lucrează cu lumea cealaltă și creștinismul tot cu lumea cealaltă, care este deosebirea atât de mare între ele?

Cea mai mare deosebire este că ocultismul este întunericul iar ortodoxia este lumina, Hristos! În ortodoxie există, mai departe de ocultism, ceea ce se numește epifania, arătarea. Hristos s-a arătat în lumina Dumnezeirii.

Ceea ce este important de reținut este că așa cum există Hristos, există și dracu. Dracu este marele maestru al ocultismului, al ascunsului, al imaginației, al sugestiei care nouă ni se pare nelimitată. Tot ce nu este de la Hristos și lucrează cu cealaltă lume este de la dracu. Lucrul este absolut. Nu există nici un fel de grade, de variante sau de nuanțări. Bine ar fi să facem legătura cu tot ce ne înconjoară și să operăm un fel de împărțire în acest sens…

Cealaltă tensiune este una care are consecințe, în primă fază, asupra vieții noastre sociale. Ne referim la relația organic vs. mimetic, Cele mai multe lucruri fenomene care ne înconjoară, din păcate sunt pur și simplu mimetice. Mimetică este organizarea statului român — dacă poate fi vorba despre o organizare. Din începutul perioadei moderne — de la constituția din 1866 — tot ce ne îndrumă viața este străin de români, adică mimetic, imitativ: fie după francezi, fie după ruși, fie după modele teoretice alcătuite de oameni care nu au nici cea mai mică legătură cu românii. Acesta este un motiv pentru care și noi ne alăturăm părerii că politica este o aberație, dar cu observația că vorbim despre politica care se face de un timp încoace, de câteva sute de ani. Fiindcă înainte vreme politica era organică, adică era strâns legată — așa cum spuneam mai sus — de felul, aspirațiile și nevoile poporului român. Înainte vreme — spunem asta cu riscul de a fi considerați ca paseisto-pășunisto-reacționari — cel care conducea politica era unsul lui Hristos — lucru care se poate vedea în imaginea care însoțește textul de față. Cu alte cuvinte conducătorii politici aveau prerogative dumnezeiești, fiindcă erau oamenii lui Hristos — puteți citi la pagina 12. Pe de altă parte, toate afirmațiile pe care în mod greșit ni le flutură pe la nas românii noștri politici — luate din Evanghelia, cu care nu au nici o legătură — se aplică într-un stat condus de drept credincioși și nu de sataniști. La liturghie se spune că „să ne rugăm pentru oastea iubitoare de Hristos” și pentru conducătorii țării „cei iubitori de Hristos” și nu pentru oastea țării care se închină la bani sau pentru conducătorii țării care sunt ai lui Mamona. Deci este vorba despre alți conducători, despre altă oaste.

Dar, mimeticul trebuie să pară organic — și în felul acesta el este unanim acceptat. Aici s-ar putea deschide o mai veche discuție — axa — despre o altă tensiune: „a fi” vs „a părea”.

Credem că este folositor să aplicăm aceste două noțiuni într-o scurtă analiză referitoare la credință, cultură și politică.

Mimeticul este cel mai mare dușman al adevărului; este imitația care se apropie cel mai mult de adevăr, păcălind, înșelând și distrugând suflete. Mimeticul, care în politică are corespondentul în familia liberală (comunism, social democrație, socialism etc), adică în stânga, este cel care face să pară a fi ceea ce nu este — din nou opoziția între „a fi” și „a părea”. „A părea” este mimeticul. În vreme ce „a fi” este organicul. Organicul definește legătura cu tradiția, cu adevărul — nu cu plăcutul și nu cu ceea ce ne-ar conveni nouă. Este o legătură de continuitate, pe care modernitatea mimetică o vrea pierdută și care există indiferent de părerea noastră.

Din tot materialul de mai sus apare cu claritate că pilonul fundamental al vieții oricărui popor este credința. Că există o singură credință, asta este o cu totul altă discuție.

În jurul credinței se manifestă cultura, iar politica are rolul — de loc neglijabil — de a crea prin legi și aplicarea lor (prin administrație) mediul ideal pentru viețuirea unui popor în credința sa, lucru mântuitor.