Ne-am obișnuit să judecăm, ne-am obișnuit să ne smintim din orice, ne-am obișnuit să vedem paiul din ochiul aproapelui, bârna din ochii aproapelui, tot ce este în ochii aproapelui, fără să ne intereseze ce e cu ochii noștri. Articolul care urmează e o timidă încercare de a ne ajuta să fim mai circumspecți…
Am auzit un lucru extraordinar, atât de extraordinar încât m-aș fi așteptat să îl văd în primele pagini ale ziarelor și revistelor ortodoxe. Din păcate, nu știu dacă din motive binecuvântate sau nu, cel puțin deocamdată cei care cunosc cazul în mod direct nu au vrut să îl facă public. Așa că mă aflu într-o situație delicată. Aș putea fi acuzat că inventez întâmplări duhovnicești. Ei bine, îmi asum acest risc. Cine vrea poate considera că totul e literatură. Dar știu că vor fi și unii care vor da crezare celor pe care le voi descrie…
Să precizez de unde știu întâmplarea. Vorbind cu un prieten despre căderile preoților dezvăluite de mass-media, acesta mi-a spus: „O cunoștință de-a mea a vorbit cu un mitropolit despre subiectul acesta, și mitropolitul i-a spus un lucru ieșit din comun: «Nu cu mulți ani în urmă un preot homosexual a păcătuit într-o seară cu cineva, și a doua zi a slujit Sfânta Liturghie. După slujbă, preotul nu mai ieșea din altar. Au așteptat oamenii vreme îndelungată, până s-au plictisit, dar preotul tot nu ieșea. Până la urmă, cineva a intrat în altar și l-a găsit pe preot pe jos - cum stau unii să se roage în biserică punând capul pe podea și fundul pe călcâie -, mort. În jurul preotului, era o baltă, efectiv o baltă. Când au dus puțin din apa aceea la analize, au constatat că balta era din lacrimi»”.
(Fac o paranteză, cunosc o femeie care a trăit multă vreme în desfrâu și care, după ce s-a apropiat de biserică, se ruga foarte mult. La un moment dat, a găsit o mică baltă în fața icoanei. Nu știa de unde să fie apă în casa ei, pe jos. A pus puțin pe limbă, și și-a dat seama că erau lacrimile ei. Plânsese mult la rugăciune, atât de mult încât pe jos se făcuse o baltă. Întâmplarea am auzit-o chiar de la femeia în cauza, care acum e maică…)
Când am auzit cum a murit preotul homosexual, am vrut să aflu amănunte. Dar, când mitropolitul care relatase întâmplarea a auzit că cineva vrea să scrie un articol despre asta, s-a arătat foarte reținut: „Nu vreau să dau amănunte, nu e de folos să știe lumea. Citind despre întâmplare, homosexualii vor crede că pot păcătui până în ceasul morții, că dacă se vor pocăi chiar și atunci îi va ierta Dumnezeu…”
Eu însă, după ce m-am sfătuit cu mai mulți preoți, am ajuns la concluzia că trebuie să scriu despre acest caz. Să mă ierte mitropolitul cu pricina, dar cred că avem nevoie de astfel de întâmplări… Eu nădăjduiesc că Hristos a primit lacrimile de pocăință ale preotului, și că l-a mântuit. Ca să plângi atât de mult, inima ta trebuie să fie plină de umilință, de durere, de dorință de îndreptare. Cine știe cât de mult regreta părintele respectiv păcatul în care cădea? Cine știe cât se luptase poate ca să scape din ghearele lanțurilor patimii?
Nouă ne place să aflăm că alții păcătuiesc, dar oare suntem în stare să vedem lupta lor pentru a scăpa de păcate? Această luptă numai Dumnezeu o cunoaște. Cine știe câți oameni au judecat-o pe Maria Egipteanca pe vremea când ea trăia în păcat, și câți dintre ei nu au ajuns mai apoi în iad, datorită unor păcate mult mai mici, în timp ce ea a urcat prin pocăință pe culmile sfințeniei, și a cucerit raiul?
Bine, despre acest preot nu știm dacă s-a mântuit sau nu… Judecata este în mâinile lui Dumnezeu. Dar un alt preot îmi spunea tot despre acest caz: „Chiar dacă nu știm dacă s-a mântuit sau nu, Dumnezeu L-a luat exact în momentul cel mai potrivit, când sufletul său era plin de pocăință pentru păcate. Poate că, dacă nu murea, s-ar fi întors la păcatele sale… (Da, Dumnezeu este bun și iubitor de oameni, și, dacă pocăința preotului a fost sinceră, poate că l-a mântuic tot așa cum l-a mântuit pe tâlharul de pe crucea de pe Golgota. Șiroaiele de lacrimi sunt un semn al pocăinței adevărate…) Cred că greșim dacă zicem că oamenii s-ar gândi că pot păcătui până în ceasul morții, că se vor pocăi atunci. Preotul nu știa că va muri…”
Da, amănuntul acesta este esențial. Preotul nu s-a pocăit pentru că știa că va muri imediat, s-a pocăit pentru că era conștient de povara păcatelor sale… De fapt, aceasta este taina pocăinței: omul înțelege că moartea este aproape (chiar dacă de fapt acest aproape va fi peste zeci de ani…). Omul înțelege că poate muri în orice clipă, și se poate întâlni cu Dumnezeu…
V-am relatat întâmplarea cu preotul homosexual nu doar ca să vă dați seama că nu trebuie să judecăm pe nimeni, ci și ca să înțelegeți că trebuie să vă schimbați viețile. Acum, nu altă dată… Azi, nu poimâine… Cât mai devreme, nu mai târziu…
„De ce să ne schimbăm viețile, ca să murim ca preotul acela?”
Nu, nu de asta. (Ar însemna că toți oamenii care se pocăiesc ar muri imediat, și bisericile ar fi pustii, sau ar fi pline doar cu oameni sfinți și cu păcătoși care nu vor să se pocăiască…) Puțini oameni au murit imediat după ce s-au pocăit… Dumnezeu nu vrea moartea noastră, vrea să ducem o viață curată, o viață frumoasă, o viață binecuvântată. Dumnezeu ne dă timp de pocăință, ne dă timp pentru a ne schimba. Depinde de noi cum vom folosi acest timp…
Comentarii