I
Citim la Evanghelie: „Vai lumii din pricina smintelilor! Căci smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala!” (Matei 18:7) Locul acesta e deosebit de însemnat și trebuie neapărat lămurit. Pentru aceasta, ne vom folosi de tîlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur, care zice așa:
„Dacă trebuie să vină sminteli - ar putea spune unul din cei potrivnici - pentru ce Hristos vaită lumea, cînd ar trebui s-o apere și să-i întindă mîna? Așa face un doctor și un apărător? A văita lumea este însă treaba unui om de rînd.
Ce putem răspunde unei limbi atît de nerușinate? Omule, pentru ce îi ceri lui Dumnezeu să aibă mai multă purtare de grijă de lume decît are? Dumnezeu fiind, S-a făcut pentru tine om, a luat chip de rob, a suferit cele mai grele ocări și chinuri și n-a lăsat nimic din ceea ce atîrna de El. Dar - pentru că noi, nerecunoscătorii, n-am scos tot folosul de pe urma acestei mari purtări de grijă - ne vaită că, după atît de mare îngrijire, am rămas tot bolnavi. E la fel ca și cum ai văita un bolnav care, deși a avut destulă îngrijire, nu s-a supus poruncilor doctorului și ai spune, jelindu-l: Vai de cutare om, că și-a înrăutățit boala din pricina nepăsării și a trîndăviei lui!
Pentru bolnav, nu-i de nici un folos văitatul; pentru sufletul omenesc însă, cunoașterea de mai înainte a ceea ce va fi cu el și văitatul sînt mijloace de tămăduire. Adeseori, mulți oameni nu s-au folosit cu nimic de pe urma sfaturilor, dar s-au ridicat din păcatele lor de pe urma văitatului. Mai cu seamă din pricina aceasta a folosit Hristos aici cuvîntul «vai!», ca să-i ridice pe cei căzuți, să-i facă gata de luptă, să-i facă veghetori. În afară de aceasta, Hristos Își arată față de păcătoși bunăvoința și blindețea Lui, căci îi vaită chiar pe cei care I se împotrivesc; nu numai că nu Se supără pe ei, ci chiar caută să-i îndrepte și prin aceea că îi vaită, și prin aceea că le spune mai dinainte ce se întîmplă cu ei numai și numai ca să-i aducă la o stare mai bună.
Dar cum e cu putință lucrul acesta? - aș putea fi întrebat. Dacă e de neapărată trebuință să vină sminteli, cum se poate să scăpăm de ele? Că e de neapărată trebuință să vină sminteli, așa este; dar nu e de neapărată trebuință să piară cei peste care vin smintelile. E la fel ca și cum un doctor ar spune (căci nimic nu mă împiedică să mă folosesc iarăși de aceleași pilde): E de neapărată trebuință să vină cutare boală, dar nu e de neapărată trebuință să se îmbolnăvească cel care ia toate măsurile de pază.
Hristos a grăit așa (după cum spuneam și mai înainte) ca să trezească și conștiința ucenicilor Săi odată cu a celorlalți. Ca să nu dormiteze, ca și cum aveau să fie trimiși să ducă o viață tihnită și netulburată, le arată că au să se ridice împotriva lor războaie din afară și dinăuntru, Așa cum a arătat Pavel, spunînd: «…din afară lupte, dinăuntru temeri» (2 Corinteni 7:5); și: «…în primejdii între frații cei mincinoși» (2 Corinteni 11:26); și celor din Milet, grăindu-le, le-a spus: «Și se vor ridica unii dintre voi grăind lucruri sucite» (Fapte 20:30). Apoi, însuși Hristos spunea: «Vrăjmașii omului sînt casnicii lui» (Matei 10:3).
Cînd Hristos spune că este de neapărată trebuință să vină sminteli, El nu nimicește libertatea voinței, nici nu supune viața omului necesității lucrurilor, ci spune mai dinainte ceea ce va fi negreșit. Același lucru l-a spus și Evanghelistul Luca cu alte cuvinte: «Este cu neputință să nu vină smintelile.» Dar ce înseamnă «sminteli»? Sminteli sînt cele ce te împiedică să mergi pe drumul cel drept.
Nu prezicerea aceasta a lui Hristos aduce sminteli — Doamne, ferește! — și smintelile nu se întîmplă pentru că a spus asta de mai înainte, ci Hristos a spus-o mai dinainte pentru că negreșit aveau să fie sminteli. Dacă cei care aduc sminteli n-ar voi să fie răi, sminteli n-ar veni; iar dacă aceste sminteli n-ar veni, nici Hristos nu le-ar fi spus mai dinainte. Dar vin pe lume sminteli pentru că oamenii fac fapte rele și săvîrșesc păcate grele; iar Domnul nu face altceva decît să spună mai dinainte ceea ce are să se întimple.
Dar, dacă cei răi s-ar îndrepta (mi s-ar putea spune iarăși) și n-ar mai fi pe lume nici unul care să aducă sminteli, n-ar fi oare dovedit cuvîntul lui Hristos ca minciună? Deloc, căci nici Hristos n-ar fi rostit aceste cuvinte. Dacă aveau să se îndrepte toți oamenii, Hristos n-ar fi spus: «Este de neapărată trebuință să vină smintelile.» Dar - pentru că știa mai dinainte că oamenii, de buna lor voie, vor rămîne neîndreptați - de aceea a spus că negreșit vor veni sminteli.
Dar pentru ce nu i-a pierdut? - mai pot fi întrebat din nou, Pentru ce ar fi trebuit să-i piardă, pentru cei pe care ei îi smintesc? Dar cei care se smintesc nu pier din pricina acelora, ci din pricina trîndăviei și nepăsării lor. Dovadă sînt oamenii care fac fapte bune: aceștia nu numai că nu se vatămă cu nimic din pricina lor, ci și cîștigă foarte mult. De pildă Iosif, Iov, toți drepții și apostolii. Iar dacă mulți pier, apoi asta se întîmplă pentru că ei dorm. Dacă n-ar fi așa, ci pieirea s-ar datora smintelilor, ar trebui ca toți să piară; iar dacă sînt oameni care scapă de sminteli, cel care nu scapă să pună pieirea pe socoteala lui. Căci smintelile, după cum am spus mai înainte, îi deșteaptă pe oameni, îi fac mai pricepuți, le ascut sufletul; îl ridică iute nu numai pe cel care se păzește, ci și pe cel căzut; îl fac mai tare, nu mai poate fi biruit cu ușurință. Deci, dacă sîntem cu mintea trează, nu mic cîștig vom avea de pe urma smintelilor: acestea ne fac să fim necontenit treji; dar, dacă dormim cînd dușmanii sînt lîngă noi și cînd tăbărăsc ispitele asupra noastră, cine sîntem noi ca să trăim în tihnă? Și, dacă vrei, gîndește-te la cel dintîi om! Dacă el, care n-a trăit decît cîtăva vreme în rai (poate că nici o zi întreagă) și care s-a bucurat de desfătarea raiului, a căzut într-un păcat atît de mare - că i-a trecut prin minte să ajungă asemenea cu Dumnezeu, că l-a socotit binefăcător pe înșelător, că n-a putut păzi o singură poruncă - ce n-ar fi făcut dacă trăia toată viața fără nici o grijă?
II
Dar, cînd spun acestea, mi se zic împotrivă altele, întrebînd: Dar pentru ce l-a făcut Dumnezeu pe om așa? Nu Dumnezeu l-a făcut pe om așa! Doamne, ferește! Dacă l-ar fi făcut așa, nici nu l-ar mai fi pedepsit. Dacă noi nu ținem de rău pe slugile noastre pentru faptele de care noi sîntem de vină, cu mult mai mult Dumnezeul a toată lumea. Dar din ce pricină a ajuns omul așa? Din pricina lui și a trîndăviei lui! Ce înseamnă «din pricina lui»? Întreabă-te pe tine însuți! Dacă cei răi nu sînt răi din pricina lor, nu pedepsi sluga, nu-ți certa nevasta cînd greșește, nu-ți bate copilul, nu-ți mustra prietenul și nici nu-l urî pe dușmanul care îți face rău. Dacă toți aceștia nu greșesc de buna lor voie, din pricina lor, atunci nu trebuie să-i pedepsești, ci să-i miluiești.
Dar eu nu pot filosofa! - îmi spui tu. Poți filosofa, odată ce îți dai seama că nu ei sînt de vină pentru faptele lor, ci alte pricini i-au silit să le facă. Cînd îți este bolnav slujitorul și nu poate să-ți îndeplinească poruncile, nu numai că nu-l cerți, ci chiar îl ierți. Deci tu însuți mărturisești că de o faptă este vinovat el, iar de alta nu. La fel și cu cel dintîi om. Dacă ai ști că omul a fost rău din naștere, nu numai că nu l-ai certa, ci chiar l-ai ierta, Dacă își ierți sluga că nu ți-a împlinit porunca din pricina bolii, apoi cu atît mai mult trebuie să-l ierți pe cel dintîi om că n-a ascultat de Dumnezeu din pricină că dintru început ar fi fost zidit așa.
Dar și în alt chip se poate ușor închide gura celor ce grăiesc împotrivă. Adevărul este bogat în argumente. Pentru ce nu ți-ai certat niciodată slujitorul că nu-i frumos la chip, că nu-i înalt la trup, că n-are aripi? Pentru că acestea țin de fire! Deci nu-l poți ține de rău pe cel care nu le are. Nimeni nu-mi va grăi împotrivă. Dar, cînd cerți pe cineva, prin asta arăți că fapta pentru care îl cerți nu se datorează firii, ci voinței. Dacă mărturisim că sînt greșeli legate de firea omenească, acelea pe care nu le osîndim, atunci este vădit că sînt și greșeli sâvîrșite cu voința, acelea pe care le osîndim.
Nu-mi umbla cu argumente sucite, nici cu sofisme și cu cuvinte încurcate, mai șubrede ca pînza de păianjen, ci răspunde-mi la întrebarea mea: Dumnezeu i-a făcut pe toți oameni? Negreșit! Cum se face atunci că nu sînt asemenea toți în ce privește fapta bună și păcatul? Pentru ce unii sînt buni și blînzi, pentru ce alții sînt răi și vicleni? Dacă aceasta nu se datorează voinței, ci firii, pentru ce unii sînt într-un fel, iar alții într-alt fel? Dacă toți cei răi ar fi răi datorită firii, atunci ar trebui să nu fie nici un om bun; și, dimpotrivă, dacă toți cei buni ar fi buni datorită firii, atunci ar trebui să nu fie nici un om rău. Toți oamenii au o singură fire, deci ar trebui ca toți să fie la fel: sau buni, sau răi. Dacă am susține că atît cei buni cît și cei răi sînt prin fire sau buni sau răi - ceea ce nu-i adevărat, după cum am dovedit - ar trebui ca oamenii să fie neschimbărori, căci firea este neschimbătoare. Iată că toi sîntem muritori și supuși patimilor și nimeni nu-i nepătimitor, oricît s-ar strădui omul. În schimb, vedem că mulți oameni ajung din buni răi și din răi buni; unii din nepăsare, alții prin stăruință. Aceasta arată că binele și răul moral nu țin de fire. Firea nu se schimbă, nici nu capătă adăugiri prin stăruință: după cum nu avem nevoie să ne obosim ca să vedem și să auzim, tot așa n-am avea nevoie nici de sudori pentru săvîrșirea faptei bune, dacă fapta bună ar fi strîns unită cu firea. De altfel, pentru ce să fi făcut Dumnezeu și oameni răi, cînd putea să-i facă pe toți buni?
De unde vine atunci răul? - aș putea fi întrebat. Întreabă-te pe tine însuți! Datoria mea este de a-ți arăta că răul nu vine nici de la fire, nici de la Dumnezeu. Atunci se naște de la sine? Nu! Atunci e nenăscut? Nu păcătui, omule! Fugi de nebunia aceasta de a cinsti cu aceeași cinste - și cu cinstea cea mai înaltă - și pe Dumnezeu, și răul. Dacă răul este nenăscut, atunci va fi și puternic și deci nu va putea fi nici nimicit, nici adus la neființă.
III
Cum ar putea fi pe lume atîția oameni buni, dacă răul ar avea atîta putere? Căci cum ar putea fi cei născuți mai puternici decît ceea ce este nenăscut? Dar Dumnezeu va nimici răul! - ni s-ar putea spune. Cînd și cum îl va putea nimici pe cel de aceeași cinste cu El, pe cel de aceeași putere cu El, pe cel de aceeași vîrstă cu El, așa după cum zici tu că este răul. O, răutate a diavolului! Ce rău mare a născocit! Cu ce defăimare l-a înduplecat pe om să-L ponegrească pe Dumnezeu! Cu ce mască de cucernicie a născocit altă învățătură defăimătoare! Voind să arate că răul nu vine de la Dumnezeu, a adus o altă învățătură rea, zicînd că răul este nezidit și veșnic.
Atunci, de unde vine răul? - mă întrebați. Din a voi și din a nu voi. Dar acest a voi și a nu voi de unde vine? De la noi! Cînd îmi pui aceste întrebări, faci la fel ca și cum m-ai întreba de unde vine a vedea și a nu vedea. Iar eu, răspunzîndu-ți că de la aceea de a închide și a nu închide ochii, m-ai întreba iarăși: Dar a închide și a nu închide ochii de unde vine? Apoi, auzindu-mi răspunsul că lucrul acesta ține de noi și de voința noastră, m-ai întreba iarăși de altă pricină. Căci răul nu este nimic altceva decât neascultarea de Dumnezeu. Dar de unde a aflat omul neascultarea de Dumnezeu? - mă întrebi. Spune-mi, îi era greu s-o afle? Nici eu nu spun că-i era greu, zici, dar de unde a voit să nu asculte de Dumnezeu? Din pricina trîndăviei lui! Era stăpîn să se îndrepte și spre bine și spre rău, să asculte și să nu asculte de Dumnezeu; dar s-a plecat mai mult spre rău, spre neascultarea de Dumnezeu.
Iar dacă mai ești încă nedumerit și te apucă amețelile cînd auzi acestea, nu-ți voi spune cuvinte greu de priceput și încurcate, ci simple și deslușite. Nu-i așa că ai fost uneori rău, iar alteori bun? Da! Ceea ce vreau să spun este aceasta: ți-ai înfrînat vreodată poftele și apoi ai fost iarăși biruit de pofte? Te-ai îmbătat și apoi te-ai înfrînat de la beție? Te-ai mîniat vreodată și apoi nu te-ai mîniat? Ai trecut vreodată cu vederea pe cel sărac și apoi iarăși nu l-ai trecut? Ai făcut vreodată desfrînare și te-ai cumințit iarăși? Spune-mi, de unde toate acestea? De unde? Chiar dacă nu-mi spui tu, ți-o spun eu: pentru că într-o împrejurare ți-ai dat toată silința, iar în cealaltă împrejurare ți s-a slăbit rîvna și te-ai trîndăvit. Oamenilor care au renunțat de a mai face vreo sforțare și sînt cufundați în păcate pînă peste cap, oamenilor nesimțiți și nebuni, care nu vor să asculte sfaturile pentru îndreptarea lor, nici nu vreau să le vorbesc de această filosofie; dar voi vorbi cu plăcere oamenilor care uneori sînt buni, iar alteori răi. Ai răpit vreodată cele ce nu ți se cuveneau, iar după aceea, zdrobit de milă, ai dat celui sărman și averile tale? De unde ți-a venit această schimbare? Nu e limpede că de la voință, de la voia ta cea liberă? E limpede, și nu va fi nimeni care să nu spună aceasta.
De aceea, vă rog să vă dați toată silința și să faceți fapta bună, și nu veți mai avea nevoie de aceste întrebări. Dacă voim, răul este numai un nume. Nu cerceta așadar de unde vine răul, nici nu te mai îndoi! Ci, știind că răul vine numai din trîndăvie, fugi de rău! Dacă-ți va spune cineva că răul nu ține de noi, grăiește-i așa cînd îl vezi că se mînie pe sluga sa, că se supără pe femeia sa, că-l ține de rău pe copilul său, că-i învinuiește pe cei care fac rău: Pentru ce spui că răul nu ține de noi? Dacă nu ține de noi, pentru ce mustri? Spune-i iarăși: Ține de tine să ocărăști și să mustri? Dacă nu ține de tine, atunci nimeni nu poate să se supere pe tine că l-ai ocărît și l-ai mustrat, Dar, dacă ține de tine să ocărăști și să mustri, atunci răul ține de tine și de trîndăvia și nepăsarea ta. Să te mai întreb: Crezi că sînt oameni buni? Dacă nu e nici un om bun, de unde ai cuvîntul «bun», de unde laudele pentru cei buni? Iar dacă sînt oameni buni, e limpede că aceștia îi vor osîndi pe cei răi; iar dacă nici un om nu e rău nici din voia sa, nici din fire, atunci cei buni fac o nedreptate cînd îi osîndesc pe cei răi și prin fapta aceasta a lor ajung și ei răi. Căci ce este mai rău ca a învinui pe un nevinovat? Iar dacă aceștia rămîn buni în fața noastră, căci tocmai acesta este semnul bunătății lor, atunci chiar cei mai nepricepuți oameni pot înțelege că nimeni nu-i rău prin vreo silire din afară.
Iar dacă, după toate cele ce ți-am spus, încă mai întrebi: De unde vine răul? - își voi spune: din trîndăvie, din însoțirile cu cei răi, din disprețuirea faptei bune. De aici vine și răul, și întrebarea ce și-o pun unii: De unde vine răul? Nici un om care săvîrșește fapte bune, care alege o viață cinstită și curată nu-și pune această întrebare. Și-o pun cei care săvârșesc păcate; ei împletesc pînză de păianjen, voind ca prin aceste învățături greșite să izvodească o mângîiere neroadă purtării lor stricate. Dat noi să rupem această pînză de păianjen nu numai cu cuvintele, ci și cu faptele. Căci nimeni nu e silit să săvîrșească răul. Dacă omul ar face răul de silă, Hristos n-ar fi spus: «Vai de omul prin care vine sminteala!» Pe aceia îi vaită, pe aceia care sînt răi din propria lor voie. Și nu te minunezi că Hristos spune: «prin care». Cu aceste cuvinte, Hristos nu vrea să spună că altul pricinuiește prin acela sminteala, ci că el săvîrșește totul. Scriptura obișnuiește să întrebuințeze zicerea «prin care» în loc de «de la», ca de pildă cînd spune: «Am dobîndit om prin Dumnezeu» (Facerea 4:1), arătînd nu a doua pricină, ci pe prima. Și iarăși: «Nu este oare prin Dumnezeu lămurirea lor?» (Facerea 40:8) și: «Credincios este Dumnezeu, prin Care ați fost chemați la împărtășirea cu Fiul Lui» (1 Corinteni 1:9).
IV
Și ca să afli că nimeni nu săvîrșește răul de silă, ascultă ce spune Hristos mai departe. După ce vaită, spune:
«Dacă mîna ta sau piciorul tău te smintește, taie-le și aruncă-le de la tine! Căci mai bine îți este să intri în viață șchiop sau ciung, decît să ai amîndouă mîinile sau picioarele și să fii aruncat în foc. Și, dacă ochiul tău cel drept te smintește, scoate-l! Căci mai bine îți este să intri în viață cu un singur ochi, decît să ai doi ochi și să fii aruncat în gheena focului» (Matei 18:8,9).
Hristos nu vorbește aici de mădularele trupului — Doamne, ferește! - ci de prieteni, de cunoscuți, de cei pe care-i socotim niște mădulare de neapărată trebuință. Aceasta a spus-o și mai înainte și o spune și acum. Căci nimic nu este atît de vătămător ca prieteniile rele. Ce nu poate sila, poate de multe ori prietenia, fie spre paguba, fie spre folosul nostru. De aceea, Domnul ne poruncește cu toată asprimea să-i îndepărtăm de lingă noi pe cei ce ne vatămă, lăsînd să se înțeleagă că aceștia sînt cei care ne smintesc.
Ai văzut cum a oprit vătămarea pricinuită de sminteli? Mai întîi, prin aceea că a spus mai dinainte că vor fi negreșit sminteli, ca nimeni să nu se trîndăvească, ci să le aștepte cu mintea trează. Apoi, prin aceea că a arătat că smintelile sînt un mare rău, căci Hristos n-a spus numai atîta: «Vai lumii din pricina smintelilor!», ci a arătat și marea vătămare pricinuită de ele. În sfîrșit, prin aceea că-l vaită iarăși mai mult pe cel care aduce smintelile. Cuvintele «dar vai de omul acela» arată cît de mare este pedeapsa acelui om. Dar nu numai atâta, ci mărește mai mult teama printr-o pildă. Apoi, nu Se mulțumește cu acestea, ci arată și calea prin care ne putem feri de sminteli. Care este această cale? Curmă, spune Hristos, prietenia cu cei răi, chiar dacă ți-ar fi cei mai buni prieteni! Și dă și o încredințare căreia nu i se poate grăi împotrivă: Dacă ți-i păstrezi ca prieteni, nici pe ei nu-i cîștigi și te pierzi și pe tine; dar, de curmi prietenia cu ei, îți cîștigi mîntuirea. Prin urmare, dacă cineva te vatămă cu prietenia lui, rupe orice legătură cu el! Dacă de multe ori ne tăiem unele din mădularele noastre, cînd nu mai pot fi vindecate și le îmbolnăvesc și pe celelalte, apoi cu mult mai mult trebuie să facem aceasta cu prietenii. Dacă răul ar fi înnăscut firii, atunci ar fi de prisos sfatul și îndemnul, de prisos și paza de prieteniile rele; dar - dacă nu-i de prisos - după cum nici nu este - e lămurit că răul ține de voința noastră.
Comentarii