In memoriam!

Asistăm tot mai des la dezbateri privind starea societății românești, se ridică probleme, există confruntări de păreri, însă nimeni nu face ceva concret pentru a ajunge la esență: De ce am ajuns unde am ajuns? Şi, dacă suntem în stare să vedem situația de fapt, care sunt soluțiile?

Vorbim despre populație, despre scăderea natalității, despre pierderea locurilor de muncă, despre emigrare, despre lipsa unor programe realiste de conferire de statut cetățeanului, mai ales a celui tânăr, de a-și construi un viitor! Doar vorbim!

Tot mai des analizam dezechilibre și constatăm că nu avem resurse, însă constant am vândut din ’90 până în prezent toate resursele disponibile ale țării. DA, TOATE! De la petrol și gaze, la orice alt tip de energie, de la industria alimentară la industriile bine apreciate în trecut, precum industria grea… totul a fost scos la mezat, uneori pe sume ridicole și acum, azi, ne întrebăm ca proștii… de ce am ajuns aici?

A mai rămas ceva… ceva ce vindem extrem de ieftin, resursa umană!!! În anii grei, în care școala românească era un nume, s-au pregătit tineri de valoare „exportați” în ultimii 20 de ani pe sume de nimic în VEST - poporul român nu a știut să-i aprecieze, alții însă au putut și au știut să-i atragă prin seriozitate și respectul muncii, printr-o salarizare corespunzătoare și crearea unui mediu propice dezvoltării lor personale.

Asistăm cu tragism la familii dezmembrate în care unii membrii (adulții) își sacrifică relațiile cu proprii copii, plecând în străinătate (Franța, Italia, Spania, Marea Britanie, etc.) pentru a le putea oferi, în viitorul apropiat, un mediu decent de dezvoltare. Însă mulți nu se mai întorc, iar familiile lor din țară rămân doar o amintire, de care „se întâmplă” să scape cât mai ușor, plasând răspunderea pe seama altora (bunicii, rude mai îndepărtate, stat). Totodată, asistăm la „deportarea” de către statul român, aș spune eu tendențioasă și iresponsabilă, a creierelor valoroase ale țării, prin oferirea unor condiții de viață și de muncă net inferioare standardelor la care au ajuns și pentru care s-au pregătit. Ești într-o societate democratică, ești liber să faci ce vrei… dar oare ești liber să faci ce trebuie? Ești liber să vrei și să poți să te întorci acasă? Ce îți poate oferi, ca și cost de oportunitate, „acasă”?

Când se întâmplă o nenorocire de tipul procesului barbar de restructurare economică de până acum câțiva ani, când mai apare o criză la orizontul economiei românești (ca în prezent), singura resursă – resursa umană, cea care ar fi trebuit cel mai mult apreciată, a fost de fapt cea la care s-a renunțat mult prea ușor!

Dacă am pune întrebarea de ce? Am răspunde că statul a fost și este format dintr-o oligarhie care s-a gândit doar la propriile interese și nu la interesele cetățeanului – nu a existat nici o strategie de dezvoltare umană a societății românești, nici măcar de nivelul celei de proastă amintire din timpul perioadei Ceaușescu – impozit pe celibat, „decrețeii”, etc. În mod normal, o societate trece prin avânt și recesiune din punct de vedere economic, se încheie un ciclu și pornește altul, însă el (n.r. statul) trebuie să asigure un mediu propice vieții sociale, să încurajeze formarea unei familii, să stimuleze creșterea natalității, să se preocupe de bunăstarea cetățenilor lui, să confere o asistență sanitar-medicală și socială de calitate. Toate acestea nu s-au făcut în ultimii 20 de ani sau dacă s-au făcut a fost doar pe hârtie! Dacă în ultimii 5 ani am asistat la o creștere ușoară a natalității în centrele urbane nu este meritul statului, ci a cetățenilor care și-au valorificat capacitățile antreprenoriale și talentele cu care i-a înzestrat Dumnezeu: și-au deschis o mică afacere și/sau și-au luat un al doilea sau chiar al treilea „job”… Nimic din efortul lui nu a fost asistat de către stat!

Situația ar trebui să se schimbe și se pare că o schimbare de registru încearcă a realiza, sper că nu doar pur electoral, guvernul prin programul „Prima Casă”. Sper că de această dată, guvernul și sistemul bancar românesc să nu cadă din nou în derizoriu și să ofere o șansă doar celor înavuțiți, iar restul, marea masă a populației tinere, să fie expus riscului de a nu putea deveni „eligibil”.

Discuțiile despre „nu există programe”, „nu sunt bani” sunt lipsite de conținut… problema este implementarea proiectelor și programelor sau restructurarea celor existente pentru a putea fi implementate. Statul trebuie să ofere garanții atât cetățeanului de rând, cât mai ales companiilor, astfel încât dacă ideile lor sunt valoroase, ei să poată fi girați în a obține un împrumut. Totuși, până în acest moment, situația se prezintă contrar, iar neîncrederea generală și din sistem persistă.

Tinerii plecați în străinătate, care și-au putut valorifica cunoștințele și abilitățile, nu mai pot fi atrași cu ușurință în țară, ei sunt pentru statul român, și pentru societatea românească în general, o pierdere certă și netă de valoare… sunt… „in memoriam”. Colaborarea intra și inter-regională și națională oferă ample oportunități pentru viitorul profesional al tinerilor români, însă deschid totodată paleta unor opțiuni multiple cu care societatea românească nu poate încă concura cel puțin financiar și aș îndrăzni să spun și profesional. În momentul în care valoarea se va axa pe muncă și nu pe șmecherii, iar cei ce depun efort și sunt bine pregătiți sunt apreciați și susținuți, atunci, și doar atunci, România va avea o șansă.

Să te plângi mereu că nu ai, că nu ești, că nu poți, că nu vrei, nu mai poate constitui o strategie pentru viitorul acestei țări. Trebuie să pornești de la ce ești și ce ai și ce poți… restul atragi, prin colaborări, îl valorifici și îl înapoiezi celui care ți-a acordat această încredere. Să te împrumuți azi, să plasezi prost și ineficient fondurile atrase, iar generația viitoare să plătească pentru tine este o iresponsabilitate, care sub o formă sau alta se va plăti (atenție și politic!). Toate „baloanele de săpun” mai devreme sau mai târziu se sparg, iar escrocheria și nonvaloarea vor fi sancționate într-un orizont scurt de timp.

Propun deci statului, instituțiilor publice și companiilor private să analizeze dacă își doresc ca resursa lor umană, națională, deocamdată ieftină și destul de bine calificată, să devină pe termen lung un potențial de dezvoltare a lor și a societății în care trăiesc, precum este cazul țărilor nordice ale Europei sau să privească înapoi, după un timp, „in memoriam”.

Comentarii

comments powered by Disqus