„Fiecare creștin botezat în numele lui Iisus Hristos este dator să își apere credința cu prețul vieții, fără să mai aștepte dispoziții oficiale. (…) Dacă alții s-au spălat pe mâini de sfânt Sângele Lui, noi binevoim mai degrabă să ne spălăm în Sângele Lui și să ne îmbrăcăm în cămașa Lui, în care ne-am și botezat.”
Într-una dintre cele mai controversate piese de teatru din România post-decembristă, Alina Mungiu-Pippidi oferea o prezentare blasfematoare a lui Iisus Hristos. Iată un pasaj din piesa „Evangheliștii”2:
„ELENA: Când ne-am iubit, puțin îmi păsa dacă ești fiul lui Dumnezeu sau nu…
ISUS: Înțelegeți-mă și iertați-mă! Amândoi! Am fost atât de singur… propriul meu frate se îndoia de mine, a trebuit să învăț să trec unele lucruri sub tăcere…
ELENA: De ce se îndoiau de tine?
ISUS dus pe gânduri: Voiau un singur lucru de la mine: minuni. Nimeni nu voia să asculte ce aveam de spus.
CHERINTOS: Cam neplăcut, nu? Aici, în Orient, toată lumea e înnebunită după minuni. De doctrine n-are nimeni chef. Pe căldura asta! Dar o minune bună, asta mai trezește oamenii din amorțeală! Mai ales dacă este și scurtă…
ISUS: Mi-e greață de minuni. Aș fi vrut să citesc în ei dorința de a fi mai buni. Dar nu citeam nimic, decât o curiozitate grotească. Și totuși, pentru aceștia trebuia să mor! Avea asta să îi facă mai buni? Era limpede că nu: sacrificiul ar fi fost inutil, întruparea ratată…”3
Reacția față de textul piesei, ca și față de punerea în scenă a acestei aberații religioase, a fost destul de vagă. A fost, de altfel, încă o dovadă a faptului că ortodocșii contemporani suferă de o anestezie profundă: sunt aproape incapabili de a reacționa în fața virușilor (fie că vin din literatură, fie că vin din alte sfere ale culturii).
Vorbind despre lipsa reacției în fața virușilor răspândiți de sectanți diaconul Andrei Kuraev observa că „sectanții știu că atacurile lor rămân de cele mai multe ori publicistic nesancționate; poți defăima Biserica după cum ai chef, poți falsifica Evanghelia după cum te taie capul, fiindcă nimeni nu va avea curajul să îți răspundă”4. Există, totuși, și unele excepții notabile, chiar în zilele noastre. Iar cât privește trecutul, istoria bisericească ne oferă – în Viețile Sfinților – o mulțime de modele de atitudini vrednice de urmat…
Cu câțiva ani în urmă, după ce Evanghelia lui Iuda și Codul lui Da Vinci au început să întindă plaga înșelării duhovnicești, s‑a făcut simțită nevoia unei reacții creștine. Ortodocșii, catolicii, protestanții și neoprotestanții și‑au precizat poziția față de aceste cărți și față de filmele care le‑au făcut și mai cunoscute.
Lumea ortodoxă a protestat în mod diferit, în funcție de modul în care a fost percepută amploarea fenomenului. Mitropolia Basarabiei a avut o atitudine care ar putea fi luată drept reper în astfel de situații:
„Mitropolia Basarabiei s‑a solidarizat acțiunii de protest față de difuzarea în Republica Moldova a filmului Codul lui Da Vinci. Într‑un comunicat de presă difuzat ieri, Mitropolia le recomandă credincioșilor să manifeste rezerve și discernământ față de film și menționează că preoții din această mitropolie, în predicile lor, vor atenționa enoriașii despre mesajul dăunător și necreștin al filmului. Tot ieri, Episcopia de Edineț și Briceni a Mitropoliei Moldovei, condusă de P.S. Dorimedont, a adresat conducerii țării o scrisoare deschisă în care cere: interzicerea necondiționată a difuzării filmului pe teritoriul Republicii Moldova, după exemplul Greciei, Poloniei, Iordaniei și al statului Singapore, prevenirea editării cărții Evanghelia după Iuda, interzicerea sectelor totalitare ș.a. Episcopia avertizează că, în cazul în care aceste cerințe nu vor fi îndeplinite, creștinii ortodocși din toată țara vor organiza ample acțiuni de protest” (P.P.)5.
Omul modern înțelege cu greu de ce ar fi nevoie de „ample acțiuni de protest” față de promovarea unor filme sau a unor cărți… Poziția sa sună cam așa: „Dacă Evanghelia lui Iuda e rea, atunci să o contrazică teologii și preoții. Dacă sunt greșeli în Codul lui Da Vinci, atunci să le semnaleze slujitorii Bisericii și să le combată cât îi țin puterile… Suntem liberi, nu are nimeni voie să cenzureze un film sau o carte…”
Problema e că astfel de filme sau cărți sunt blasfematoare. Sunt o formă de batjocură a credinței creștine și a creștinilor. Să vedem cum ne învață un sfânt al vremurilor noastre, Cuviosul Paisie Aghioritul6, să protestăm față de astfel de blasfemii.
În Grecia, când a început să ruleze filmul Ultima ispită a lui Hristos, făcut după cartea cu același nume a lui Nikos Kazantzakis7, s‑a făcut multă tulburare. (Compar cele două texte – sau cele două filme – și datorită faptului că și Kazantzakis l‑a prezentat pe Iuda ca pe un erou – care Îl mustră pe Hristosul care Își lepădase chemarea, strigându‑I chiar: „Trădătorule”.)
Ieromonahul Isaac, biograful Avvei Paisie Aghioritul, scria că: „Biserica a hotărât ca pe data de 6‑7 noiembrie a aceluiași an să aibă loc un protest organizat. S‑a cerut și participarea Sfântului Munte. Dar destul de mulți s‑au împotrivit. Nu considerau a fi atât de duhovnicesc faptul de a se ocupa de astfel de subiecte. Ei spuneau că mai degrabă desconsiderarea acestui film îi va micșora popularitatea (să observăm că o atitudine similară au mulți dintre cei care, temându‑se să dea mărturia cea bună împotriva ereziilor și rătăcirilor contemporane, găsesc tot felul de justificări duhovnicești pentru a‑și ascunde frica – n.n.). […] Starețul Paisie considera protestul împotriva filmului hulitor ca pe o mărturisire de credință, pentru aceasta s‑a grăbit să participe la lupta dusă de Biserică”8.
Și noi trebuie să ne mărturisim credința ori de câte ori este nevoie9. A protesta față de Evanghelia lui Iuda sau față de Ultima ispită a lui Hristos este unul și același lucru. Cuviosul Paisie ne propune un model de mărturisire greu de înțeles, dar cu atât mai prețios: „În perioada iconoclasmului zece creștini au apărat cu tărie icoana lui Hristos ce era așezată deasupra Porții de Aramă și au suferit mucenicia pentru ea. Cu atât mai mult acum, când este hulită persoana lui Hristos, nu trebuie să rămânem nepăsători”10.
Mulți, foarte mulți creștini nu știu însă despre ce creștini și despre ce icoană este vorba. Este foarte important să înțelegem care este pilda de rezistență pe care Cuviosul Paisie Aghioritul, noul făcător de minuni, ne‑o propune pentru vremurile noastre11: „Luând sceptrul stăpânirii grecești, împăratul Leon, cel cu nume de fiară, care se mai numea și Conon, și fiind de neam isaurean, a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Dumnezeu, scornind un nou eres, adică numind sfintele icoane idoli. Deci, a poruncit ca pretutindeni din bisericile lui Dumnezeu, din toate casele și din locuințele omenești să se lepede sfintele icoane, să le sfărâme și să le dea foc sau să le arunce în apă, iar cei care nu se învoiau la păgânătatea lui, pe unii îi trimitea în surghiun îndepărtat, iar pe alții îi muncea și îi ucidea în multe feluri. Astfel, la început, Preasfințitul Ghermano, patriarhul Constantinopolului, care se împotrivea, a fost gonit de pe scaun cu necinste și cu bătăi, iar în locul lui a ridicat pe un oarecare Anastasie, eretic de un gând cu el.
În acea vreme mulți dreptcredincioși, stând împotriva răutății ereticești, se făceau mucenici12, precum au fost și acești sfinți de care vorbim și a căror pătimire s‑a început astfel: În Constantinopol era o poartă oarecare ce se numea «Poarta de Aramă», zidită în zilele marelui Constantin. Deasupra acelei porți era chipul Mântuitorului, de aramă, stând de mulți ani acolo. Pe acel chip, împăratul și patriarhul13 porunciseră să‑l dea jos. Deci, răii credincioși puseseră o scară pe care se suise un ostaș, cu dregătoria spătar, iar poporul care se adunase acolo, bărbați și femei, văzând aceea, s‑a pornit cu râvnă după dreapta credință și, apucând scara cu ostașul care era pe dânsa, a aruncat‑o jos, iar pe ostaș l‑a omorât.
Împăratul, aflând de acel lucru, a scos fără de veste ostași înarmați cu săbii asupra poporului cel dreptcredincios și au tăiat pe mulți de parte bărbătească și femeiască, bătrâni și tineri, al căror număr numai singur Domnul îl știe, iar pe cei mai mari i‑au prins vii. Numele lor sunt acestea: Iulian, Marchian, Ioan, Iacov, Alexie, Dimitrie, Foca, Petru și Leontie. Pe aceștia, bătându‑i cu toiege fără de cruțare, i‑au aruncat în temniță. Sfinții au fost ținuți în legături și bătuți cumplit până la optzeci de zile; căci fiecăruia dintr‑înșii i se dădeau câte cinci sute de lovituri pe zi. Ei, întărindu‑se cu puterea lui Hristos, răbdau cu vitejie acele chinuri, neslăbind cu trupurile. Ighemonul, văzând acest lucru, a poruncit să le ardă fețele cu fiare arse, apoi să‑i scoată în ulițe și să‑i ucidă. Astfel și‑au sfârșit ei pătimirea. O dată cu ei a fost tăiată și una din femeile cele slăvite, anume Maria Patrichia, pentru dreptcredincioasa cinstire a sfintelor icoane, iar trupurile lor le‑au aruncat în adâncul mării.
Când sfinții mucenici fuseseră prinși pentru chinuri, atunci a fost prinsă și cuvioasa Teodosia monahia, că și ea avea aceeași vină, adică luase parte la dărâmarea scării împreună cu ceilalți. Ea a luat cunună mucenicească mai înainte de acești sfinți, și pomenirea ei se cinstește la 29 mai14, unde s‑a pus și viața ei. Toți câți au pătimit pentru acea cinstită icoană a Mântuitorului au stat împreună înaintea Stăpânului Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin”15.
În viața Sfintei Teodosia aflăm alte amănunte despre această întâmplare: „Pe acel chip al Mântuitorului patriarhul Anastasie vrând să‑l lepede la pământ și să‑l dea focului, ca un luptător de icoane ce era, a trimis ostași cu tesle la acel lucru; și, când un ostaș oarecare cu dregătoria spătar s‑a suit cu tesla pe scară spre a lua chipul lui Hristos și a îndeplini lucrul său cel potrivnic lui Dumnezeu, atunci l‑au văzut niște femei dreptcredincioase, care se întâmplaseră acolo, între acelea fiind și Cuvioasa Teodosia. Acelea s‑au aprins cu râvnă după icoana lui Hristos, îndemnate fiind de Cuvioasa Teodosia, care avea mai multă râvnă și osârdie spre Domnul și, fiind insuflate de sfătuirile cele de Dumnezeu și pline de vitejeasca îndrăzneală către Dumnezeu, au alergat la scară, au răsturnat‑o la pământ împreună cu ostașul acela, care căzând de sus, a fost ucis, iar ele, trăgându‑l și bătându‑l, îl batjocoreau pentru acea nelegiuire.
Apoi, ducându‑se cu sârguință la patriarhul Anastasie, îl defăimau pentru păgânătatea lui și îl ocărau cu vorbe ce i se cuveneau, numindu‑l lup răpitor, eretic și vrăjmaș al Bisericii lui Hristos, aruncând astfel cu pietre asupra lui. Deci, patriarhul Anastasie, umplându‑se de rușine și temându‑se ca să nu se scoale cu mare tulburare poporul întreg contra lui, a alergat la împărat și i‑a spus de necinstea cu care l‑au înconjurat acele femei16 și de uciderea spătarului lângă porțile cele de aramă. Din această pricină, împăratul s‑a umplut de mânie și de iuțime contra dreptcredincioaselor. Deci, a trimis îndată pe ostașii săi cu săbiile scoase, ca să răzbune necinstea adusă patriarhului și pentru moartea spătarului”. După câteva zile, Sfânta Teodosia a primit moarte mucenicească… A intrat în Împărăția Cerurilor. Iar ceilalți mucenici – Iulian, Mavrichie și cei dimpreună cu ei – i‑au călcat pe urme…
(Pentru cei care nu cunosc suficient de bine învățătura creștină, trebuie făcută o precizare: îndemnându‑ne să luăm pildă de la cei zece mucenici iconoduli, Avva Paisie nu recomandă uciderea spătarilor contemporani care vor să dea jos icoanele lui Hristos la porunca mai marilor zilei. Mucenicii nu au vrut să îl omoare pe spătar, ci să îl împiedice să dea jos icoana. Învățătura creștină e cea a iubirii, și nu a crimei.17)
Părintele Paisie observă însă cu tristețe moliciunea care îi caracterizează pe cei mai mulți dintre creștinii de astăzi: „Dacă noi, «cei plini de discernământ» și «cunoscători», am fi trăit pe atunci, am fi spus celor zece mucenici: «În felul acesta nu acționați duhovnicește. Mai bine nu‑l băgați în seamă pe spătar, care urcă să dea jos icoana lui Hristos, iar când se va schimba situația, vom pune în locul ei altă icoană, și, desigur, una mai bizantină». Acest lucru este înfricoșător! Căderea, lașitatea și aranjarea noastră le prezentăm ca pe o înfruntare mai duhovnicească”18.
Avva Paisie are dreptate: dacă ar fi trăit atunci, marea majoritate a creștinilor de astăzi ar fi fost de părere că spătarul trebuia lăsat să își facă datoria de serviciu, ascultând porunca împăratului și a patriarhului iconoclast. Ne dăm seama de asta văzându‑i pe mulți cum asistă indiferenți la apostazia contemporană, fără să se gândească să îi stea împotrivă. Spiritul acesta: „Lasă, că răul va trece și dacă noi vom sta cu mâinile în sân”, arată însă o înțelegere greșită a lucrării lui Dumnezeu în istorie: noi nu suntem niște piese de șah cu care se joacă Făcătorul lumii sau puterile cerești. Noi suntem ființe libere, avem libertatea de a alege între bine și rău. Și, dacă nu simțim nevoia să ne opunem răului, înseamnă că am pactizat deja cu el, fără să ne dăm seama.
Lumea merge din rău în mai rău, și sunt din ce în ce mai puține glasuri care să răsune laolaltă împotrivă… Nu este nevoie însă să așteptăm mitinguri de amploare – cum au fost cele din Grecia când s‑a pus problema modificării buletinelor și zeci și zeci de mii de oameni au ieșit în stradă, alături de păstorii lor.
Părintele Gheorghe Metallinos, unul dintre cei mai mari teologi ai vremurilor noastre, arăta că mărturisirea jertfelnică a lui Hristos trebuie făcută de fiecare creștin în parte, că „mărturisirile individuale sunt cea mai teribilă împotrivire, deoarece presupun gândire obștească și unitate a inimilor. Prin urmare refuzul, întru Hristos, al supunerii față de unele hotărâri îndreptate împotriva lui Dumnezeu, ca de pildă cele din perioada prigoanelor, constituie cea mai explozivă împotrivire. Să nu uităm că întotdeauna creștinii se împotrivesc cu Crucea, iar nu prin mijloace lumești. Reamintesc exemplul Sfântului Ioan Botezătorul. Protestul său împotriva nelegiuitului Irod a fost făcut în mod public, însă nu organizând «miting». Nu a organizat un protest de masă, adunări. Martiriul și mărturisirea sunt, prin urmare, de trebuință din partea fiecăruia dintre noi, individual19. Și acesta este cel mai strașnic cataclism, deoarece se face de către mulți, deși individual, și generează un protest obștesc. Iar Cezarul de aceasta se temea, mai tare decât de mitinguri de protest”20.
Se poate afirma chiar că mitingurile de protest ale creștinilor față de hotărârile apostaților zilei se pot întoarce împotriva Bisericii. Diavolul, Marele manipulator, poate întoarce repede inimile cele slabe ale celor care și‑au găsit puterea mărturiei numai în numărul mare al însoțitorilor. Când se pune problema suferinței, mulți dintre manifestanți sunt gata să o rupă la fugă… E ușor să scandezi lozinci, e ușor să porți icoane, dar e greu să suferi… Sfântul Teodor Studitul, în plină prigoană iconoclastă, scria: „Cel care nu e gata de bătaie, [acela] nu se luptă pentru Hristos, nu poate să fie creștin”21. „Să nu tăcem, ca să nu ne facem strigare a Sodomei; să nu cruțăm cele de jos, ca să nu pierdem cele de sus; să nu punem piatră de poticnire Bisericii lui Dumnezeu, care poate fi limitată chiar și la trei ortodocși, după sfinți, ca să nu fim osândiți de hotărârea Domnului”22.
E înfricoșător acest cuvânt al predaniei, că Biserica ar putea fi „limitată” la trei ortodocși dacă ceilalți ar cădea în apostazie; dar, oricât ar fi de înfricoșător, totuși nu e mai puțin adevărat. Avem datoria de a rămâne tari în adevăr, oricâți și oricare ar fi cei care se vor lepăda.
Să rămânem ai lui Hristos și, sub îndrumarea duhovnicilor noștri, să dăm mărturia cea bună. Dușmanii Bisericii sunt mulți și o lovesc în multe feluri, din multe părți. Dar, dacă noi iubim Biserica, o vom apăra cu toată puterea. Și, dacă este nevoie, o vom apăra până la capăt.
Să luăm exemplu de la cei care L‑au mărturisit pe Hristos în prigoana comunistă și să ne hrănim din încurajările și din mustrările lor:
„Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele brațe slute
care să lupte nu mai vor.
Cât inima în piept îți cântă,
ce înseamnă‑n luptă‑un braț răpus?
Ce‑ți pasă‑n colb de‑o spadă frântă
când te ridici c‑un steag mai sus?
Înfrânt nu ești atunci când sângeri,
și nici când ochii‑n lacrimi ți‑s.
Adevăratele înfrângeri
sunt renunțările la vis.”
(Radu Gyr – Îndemn la luptă)
***
Cred că, dacă lumea merge în continuare pe drumul păgânizării, va veni vremea în care cărțile duhovnicești vor fi interzise. Nu toate, pentru că nici în prigoana comunistă nu fuseseră interzise toate. Ci mai ales cele din care creștinii pot învăța să se opună duhului apostat și înțelepciunii lumii acesteia. Cred că, atunci, texte precum cel din care e luat sfatul părintelui Paisie de a urma curajului celor zece mucenici de la Poarta de Aramă vor fi considerate extremiste și puse la index. Va fi, într‑un fel, o nouă răzbunare a diavolului, pentru că Biserica a luptat împotriva cărților eretice, ca să îi țină pe oameni departe de rătăcire.
Da, vor veni vremuri în care cărțile „rezistenței creștine” se vor găsi din ce în ce mai greu… Ar trebui ca astăzi, câtă vreme Dumnezeu ne dă șansa de a ține în mână cărțile de aur ale cuvioșilor și mărturisitorilor Bisericii lui Hristos, să le apreciem la justa valoare. Nu se știe câte generații vor mai avea o astfel de șansă. Am scris poezia de mai jos, al cărei titlu este „Mucenicia Cărților”, ca un îndemn la aprofundarea unor astfel de „documente”:
Nu s‑au mulțumit să ne ucidă Mărturisitorii; s‑au hotărât să le ucidă și Cărțile. Mai întâi le‑au spânzurat prin piețe; dar văzând că oamenii le aduc pe ascuns flori, ca unor răposați, au preferat să le ardă pe rug. Spre surprinderea noastră, Cărțile au plâns și apa vie pe care o ascundeau a stins focul.
„Aceeași vrăjitorie care păstrează moaștele nearse își arată puterea și acum”, au spus ei, și au încercat să le decapiteze. Dar, spre uimirea lor, din rănile Cărților a început să șiroiască sângele, și ei s‑au speriat: erau sătui de atâția martiri.
După ce s‑au sfătuit îndelung, au încetat să ucidă Cărțile; au înțeles că cea mai teribilă prigoană este sufocarea prin libertate. Și au tipărit grămezi de cărți, care de care mai interesante, pline de știri senzaționale, dar care nu zideau cu nimic sufletul.
Pentru ca nimeni să nu mai aibă timp de altceva au tipărit atât de mult, și atât de ieftin, încât uneori restul la pâine se dădea în cărți.
Ce nu au putut lovi cu sabia, au lovit cu pacea…
„Doamne, Care știi că există nu doar litere care ucid, ci și litere care ascund viață, pentru jertfa celor care le‑au scris, scoate‑le la lumină! Trimite‑le spre noi!
De când ne‑au ucis mărturisitorii
Suntem cam singuri…”
Note
1 Citatul este preluat din Apelul la Referendum, tipărit ca anexă a broșurii lui Ioan Vlăducă Apocalipsa în tâlcuirea Sfinților Părinți, Mânăstirea Petru Vodă, 2009, pp. 50-51.
2 Piesa a primit premiul UNITER pentru cea mai bună piesă de teatru românească a anului 1992.
3 Alina Mungiu Pippidi, Evangbeliștii, Editura Cartea Românească, Iași, 2006. pp. 62-63. Să comparăm aceste rânduri cu o o mărturisire de credință care ne arată legătura dintre credința unui autor și opera sa: „Cred că în Evanghelia coptă a lui Toma, aia în care Iisus nu face nicio minune, e un simplu predicator genial și neînțeles…” (Alina Mungiu Pippidi în Cotidianul, 27 ianuarie 2006).
4 Diac. Andrei Kuraev, Provocările ecumenismului, Editura Sophia, București, 2006, p. 206
5 „Nici Mitropolia Basarabiei nu acceptă «Codul lui Da Vinci»”, în Timpul, 17 mai 2006.
6 Au apărut multe cărți despre învățăturile și minunile părintelui Paisie. Una dintre cele mai interesante este Marii inițiați ai Indiei și părintele Paisie, apărută la Editura Egumenița în anul 2005.
7 Pentru scrierea acestei cărți, Biserica Ortodoxă din Grecia l-a excomunicat pe Kazantzakis în anul 1955.
8 Ieromonahul Isaac, Viața părintelui Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, București, 2005, p. 287.
9 Nu trebuie nici să devenim disperați ca sectanții, să ne trâmbițăm credința cu mândrie la colț de stradă, dar nici să ne refugiem într-un fel de ghetou ortodox.
10 Ieromonahul Isaac, Viața părintelui Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, Bucuvești, 2005, p. 287
11 Am considerat necesar să reproduc întregul text despre jertfa celor zece mucenici, pe care Biserica îi prăznuiește pe 9 august. Mi se pare oarecum anormal ca lumea să fie interesată mai ales de viețile sfinților făcători de minuni, și mai puțin de cele ale mucenicilor, care au udat credința noastră cu sângele lor.
12 Mucenicia fiind suprema formă de protest față de iconoclasm și față de orice altă erezie. Oamenii care par frământați de lucrarea ereziilor și care spun:„Nu putem face nimic… arată că de fapt evită să ia în serios singura opțiune de înfruntare roditoare a ereziei: mărturisirea mucenicească.
13 Din păcate, așa cum ne arată profețiile sfinților, astfel de păstori vor fi din ce în ce mai mulți în vremurile de pe urmă, În viața Sfintei Teodosia citim că hotărârea de scoatere a icoanei i-a aparținut doar patriarhului Anastasie.
14 Iată că monahii nu trebuie să se ferească să se opună apostaților. Sfânta Muceniță Teodosia ae trebui să fie o pildă pentru monahii contemporani care cred că trebuie să se ocupe doar de rugăciune și de ascultările din mănăstire, fără să fie preocupați de apărarea dreptei credințe.
15 Viețile Sfinților pe Mai, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1996, pp. 107-108.
16 În această relatare amănuntele despre cei zece mucenici sunt trecute cu vederea. E posibil ca motivul să fie faptul că Sfânta Teodosia a primit mucenicia înaintea lor. Nu se face referire nici la oamenii din popor care au fost uciși de iconoclaști imediat după moartea spătarului.
17 Sau, așa cum e la musulmani, a „războiului sfânt”.
18 Ieromonahul Isaac, Viața părintelui Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, București, 2005, p. 287.
19 Aceasta nu înseamnă că protestele de amploare nu își au rostul lor. Icoana de la Poarta de Aramă a fost apărată de mult popor… Ceea ce contestă părintele Metallinos este faptul de a te feri de mărturisire dacă nu ești acoperit de o întreagă mulțime care să mărturisească alături de tine. Dacă se vor găsi mulți care să protesteze față de o lucrare apostată, e bine. Numai că, întrucât în vremurile noastre râvna se răcește, e puțin probabil să mai existe proteste masive, și atunci nu rămâne decât soluția mărturisiri individuale.
20 Citat în cartea lui Vlad Mircea, Apocalipsa 13 — Sfârșitul demnității umane, Axioma Edit, București, 1999, p. 94.
21 Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, Editura Sophia, București, 2006, p. 86.
22 Idea, p. 43.
Comentarii