Biserica Ortodoxă Română: A avea sau a nu avea… Sinod

Sunt momente în istorie, momente de cumpănă, când cea mai firească metodă de înțelegere a realității pare a fi metoda milenaristă; un fel de fatalism îngrozitor, de apocalipsă continuă – ca așteptare și ca perioadă premergătoare, imediat premergătoare. Se simte fumul de pucioasă și dogoarea flăcărilor ce stau să vie. Sfârșitul pare a fi chiar lângă noi – dacă am face reclamă am spune: iadul e lângă tine, pentru că tu meriți ce-i cel mai bun! Ce e interesant este că această perspectivă – în cea mai mare măsură superstițioasă – este considerată creștină.

Printr-un astfel de moment trecem astăzi. Fractura între dreptcredincioși și „conducerea” Bisericii, respectiv Sinodul BOR, devine din ce în ce mai evidentă.

Atâta timp cât (Sfântul) Sinod al BOR nu-și mai îndeplinește funcția fundamentală, aceea de a fi îndrumător și pavăză credincioșilor, se pune serios întrebarea dacă Biserica noastră mai are Sinod. Nu este vorba despre o poziționare corectă sau incorectă din punct de vedere politic. Nu vorbim despre pogorămintele care se fac și s-au făcut în ultimul veac de către Sinod. Facem vorbire aici despre măsuri și hotărâri luate de Sinodul BOR, îndreptate împotriva credinței, împotriva credincioșilor, împotriva lui Hristos.

Disperarea credincioșilor, privind poziția Sinodului, este direct proporțională cu zeflemisirea de către sinodali a argumentelor… teologice.

Dar nu este prima oară în istorie când Biserica trece prin astfel de situații. Amintiți-vă că sinoade mincinoase și stricătoare sau anticreștine au mai fost. Tot în baza hotărârilor unui sinod au fost prigonite icoanele mai bine de un secol. Sfinți părinți au fost fie opriți de la slujire, fie caterisiți tot prin hotărâri ale sinoadelor mincinoase și anticreștine.

În tot timpul acesta Biserica nu a avut sinod și totodată nu a încetat să existe nici o clipă – a trăit prin rugăciunile părinților și a credincioșilor care au ținut vasul credinței drept.

Trebuie să avem mereu în față faptul că sinodul nu este infailibil – după cum se poate vedea din istorie.

Sinodul nu este Biserica! Biserica este trupul lui Hristos, iar dacă sinodul alege să devină un departament al statului anticreștin sau o diviziune a unei republici globalizatoare, atee și comunizantă, el, sinodul, poate deveni și una și cealaltă – și multe altele. Dar în acel moment sinodul încetează de a mai fi sinodul Bisericii. Mai există și cădere din har!

La începutul secolului al XX-lea, un singur episcop a aruncat anatema pe restul sinodului. Doar Gherasim Safirin s-a împotrivit laicizării sinodului de către stat. Restul sinodalilor au acceptat, practic apostaziind. Era un episcop contra restului sinodului. Nici până astăzi anatema nu a fost ridicată – probabil că „s-a uitat”. Și mai mult, sinodul a înaintat din greșeală în greșeală – schimbând calendarul, modificând cărțile sfinte, șamd -, până aici, în locul unde pentru el ultimul lucru care contează este mântuirea poporului dreptcredincios. Despre Hristos – nici vorbă! Poate doar formal.

Așa este clasa politică conducătoare! – așa este sinodul Bisericii Ortodoxe Române!

Dar nu așa este Biserica lui Hristos! Teoretic, împreună cu marii rugători – părinți și dreptcredincioși – episcopii sfântului sinod trebuie să ne apropie de mântuire, trebuie să ne apropie de Hristos. Teoretic! Căci, spre deosebire părinții, episcopii mai au și sarcina de a relaționa cu lumea, cu statul, cu Cezarul; în cazul nostru părinții sinodali au fost trași cu totul, în „cealaltă parte”: a lumii, a statului… Rămân duhovnicii și rugătorii – părinți și dreptcredincioși – care îndrumă și susțin mai departe Biserica.

Se face o mare greșeală văzându-se în sinod ceea ce nu este. Sinodul nu este cap Bisericii – a cărei trup îl formează credincioșii. Capul Bisericii este Însuși Hristos!

Mai trebuie spus – firește, cu fiască supunere – că sfinții aceia din icoane, care au diferite obiecte în mâini – sulițe, săbii – au luptat, mare parte dintre ei, în apărarea credinței lui Hristos, împotriva statului care, de cele mai multe ori împreună cu sinodul momentului, prigoneau pe Însuși Hristos.

Cu toate că acestea se petreceau demult – tot cu fiască supunere vă rugăm să observați că, dacă ascultați cu atenție, se mai aud încă armele zăngănind – s-ar putea să mai fie nevoie?

Deci nici poziția aceasta nu este nouă, decât pentru noi trăitorii în prezentul continuu al istoriei: nouă nu ni s-a mai întâmplat, aproape că nu ne vine să credem că dintr-un sinod de șaizeci de episcopi un singur mitropolit a susținut și susține dreapta credință. Restul – cel puțin așa se minte oficial, „unanimitate”; probabil este un cuvânt pe care nu-l prea înțeleg cei care-l folosesc – sunt lideri religioși, pentru o populație vorbitoare de limba română – nici asta nu se știe până când!

Comentarii

comments powered by Disqus