8 poeme

Ziua de mâine-ncepe chiar de azi
cu o libație-ntre camarazi,
căci primăvara, iată, ne împunge
și mugurul din cornul ei se frânge.

Ne ia în coarne primăvara, iată,
cu floarea vârfului de la pistil,
cu inima petalei deflorată
în începutul de sfârșit de-april…

O tainică legendă medievală
mă face să îmbrac din nou armura,
fără să-i dau nevestei socoteală,
să-nham mârțoaga, să urnesc trăsura,

Spre a călători după prințesa
ce îmi arată nordurile-n somn,
căreia nici măcar nu-i știu adresa
dar știu că se numește Marion.

Iar în turnirul ce îl pun la cale,
chiar și înfrânt voi scoate din țărână
stropul de sânge picurat prin zale
și în năframă i-l voi strânge-n mână.

În miezul iernii-mbolnăvit de cord
te văd ca prin zăpezile din nord,
la fel de dulce și la fel de gravă,
cu tenul de prințesă scandinavă.

Și mă închin ca unui zeu barbar
căruia-i simt tot sângele-n pahar,
când învelită-ntr-un mantou de blană
zâmbești ca domnișoara din icoană.

Abia de pot instinctul să-l înving,
să nu mă cred vreun zeu sau un viking
certat cu vânătorii eschimoși
ce dau la copcă-n ochii tăi duioși.

Până cad din ceruri norii,
până se revarsă zorii,
pe lemnul spânzurătorii
doarme singur puiul ciorii

și visează libelule
care trec prin laț sătule,
vaporoase și credule
nici puține, nici destule.

Există o caleașcă fabuloasă
care aleargă-n noapte nesfârșit,
lăsând în urmă voalul de mireasă
și stele de potcoave pe granit.

Dau bice cavalerii de onoare,
zboară ca vântul mânjii puși în ham
și, ca oftatul unei domnișoare,
caleașca se desprinde de bairam.

Se va vedea pierzându-se în zare
ca o nălucă ori un vis trecut,
dar va sclipi din ce în ce mai tare
când mirii se topi-vor în sărut.

Pe un tărâm al meu, aflat în nori,
am cultivat doar flacăra din flori,
să-ți ardă mâna de săgetătoare
când lujerul îl vei ținti în soare.

Iar când făcliile de foc și vaier
vor traversa o zodie de aer,
să știi că universul e o rană
ascunsă-n sânul tău de amazoană.

De vrei legendele să ne trăiască
și când vom fi cu inima de iască,
întinde arcul cât mai cu putere,
atât cât inimile pot să spere.

Parcă am naviga într-o gondolă
spre o Veneție imaginară,
călăuziți de dragostea frivolă
ce nu vrea să se-arate, doar să pară.

Și apa se întinde ca o pâslă
sub teascul visului ce ne încearcă,
un înger trist a adormit pe vâslă
în timp ce viața merge ca o arcă.

Visam cândva că numai adevărul
se poate-ntruchipa în acel vers
pe care, dulce, îl rostește mărul
mușcat în carnea lui de univers.

Și mă citesc târziu, ca pe-o scrisoare,
cu ochelarii-ncremeniți pe nas,
of, de-ar pica un gând, ca o ninsoare,
să pună degetul unde-am rămas.

Tihnite ore vinul își petrece
uitat în beci de-o mână pricepută,
mai aspru ca o limbă de cornută
el are-n sânge noaptea cea mai rece.

Din struguri, gura-i mică mă sărută,
în frunze prăfuite să mă-înece,
ca mierea unei zile care trece
el are-n sânge zeamă de cucută.

Articole asemănatoare