9 poeme

Galera cu fluturi

mă visez uneori
exilat pe o insulă stearpă
unde pe cerul uitat de cocori
nu se întâmplă nimic
în afara privirilor mele
neîntoarse din ultimul cerb
pe care l-am ucis cândva
când eram cu mult mai tăcere
nu pleacă nimic și nu vine
doar stânci poleite cu sare
îndrăznesc să sfâșie
respirația otrăvită a mării

când și când
o galeră cu fluturi
acostează-ntr-un golf
pe care odată
pluteau uriașe meduze
dintr-o poveste uitată

Kogaion

toate lucrurile
care trec prin mine
sunt aidoma numelui Tău
în care dorul
este unduire de ape
și munți

fiecare cuvânt rostit
e un Kogaion pustiit
de dorul zimbrilor

Plânsul tăietorului de lemne

e bine e
să fii pădure
să ai semințe
și să crești
lepădându-ți
unul câte unul
copiii

toporul
te pătrunde
ca un sărut
și cu fiecare
copac retezat
eu devin tot mai slut

Numai atunci

numai atunci când ai numărat
toți copacii crescuți
între tine și copilărie
numai atunci când ai izbutit
să te ascunzi
într-un foșnet de pasăre
visând țărmuri vechi
numai atunci
când ai învățat pe de rost
răsuflarea tăcută a pietrei
și limpedele grai al cocorilor
până ce te-ai umplut
cu șoapta țărmului de acasă
numai atunci
poți afla că aparții
de dincolo de naștere
unui spațiu
cu mult mai înalt
decât risipirea de secunde
de peste numele tău

Prelunga tânguire

neguroasa pasăre
a murit
aici
unde trebuia să se întâmple
ceva…
poate un bătrân
povestind
va spune
că păduri
mai sunt
poate o femeie
ascultând
îi va îmblânzi
ochiul stâng
atunci va fi bine
și vom striga
peste liniște
AVE
ca un fel
de acceptare
ca un fel
de cutremurare

Ultimul cerb

a murit
în ochiul meu
un cerb
ultimul

s-a întors
în glasul meu
o tăcere
ultima

nu mai revendic
decât dreptul
de a fi altceva
altundeva

iar străzile largi
pe care le străbat
miros deja la fel
cu mâna mea
din acre curge
un fel de sânge
un fel de noapte

Vis de olar

În cimitire nu mai sunt bătrâni
Ei s-au culcat la margine de apă
Încărunțește lutul pe sub maluri
Și plâng olarii noapte când îl sapă

Venim din greul unui dor străvechi
Să ne găsim copacul și fereastra
Ajungem sau n-ajungem la sfârșit
Din zborul nostru dăinuie măiastra.

Ne doare gura când rostim cuvântul
Și amintirea căutând părinți
De-atâtea cer ni-s mâinile albastre
Când bântuie albastru printre sfinți

Pe malul apei noastre e cam frig
Dar noi olarii răstigniți pe noapte
Mai tresărim când cade câte-o stea
Mai îngânăm vre-un cântec lin a șoapte.

Seișe de noapte

1. TERASE ȘI DIGURI

țărmul meu stă sub semnul teraselor
de unde privirea se face pod
către un fel de amintire cu scoici
presărate haotic pe noapte

mai sunt apoi niște păsări de ceață
care fumegă pe memoria mea
ca și când
acolo
în urmă
trupul mi s-ar desface de gând

terasele strălucesc
de atâtea puncte cardinale
câte s-au rătăcit
în fluturări de veșminte
din care femeile ies
uneori când le este prea sete
uneori când le este prea frig
uneori când le este prea moarte

atunci se petrec fel de fel de culori
deși regele lor se numește ALBASTRU
mai ales când miroase a țipăt de lună
rostogolită prin carnea văzduhului
și revin din călătorie vechile galere cu fluturi

2. PROMONTORII

dar astăzi nu mai încerc
străpungerea zidului dintre păsări
și umbra lăsată de ele pe ape
dincolo de capătul promontoriului
bărcile tulbură beția albastră
și se pregătește explozia algelor brune

așa cum promontoriul
din promontoriu se naște
privirile fiecăruia nasc altă mare
niciodată aceeași
după cum niciodată aceleași anghile
nu pleacă înspre sargase

de fapt Marea Sargaselor
e mai mult o închipuire
a unui dans șerpesc – ce spun eu
nu trebuie crezut ci luat
ca un fel de figura de stil –
de care nimănuia nu-i pasă

până și lacrima
câtă este
se tezaurizează pentru scopuri
mult mai înalte decât această plajă
unde exilul e atât de deplin

de la o vreme digurile
mușcă marea de inimă
cu o furie pe care n-o poți pricepe
în afara zilelor de care atârnă
numai ochiul mort al soarelui

plânsul determină exodul copacilor
și răzbunare adâncului
iată-i la rândul lor
năpădiți de meduze
care foșnesc la adierea vântului
prin fostele frunze

toate la un loc
îmi străpung fruntea
cu lănci de cristal

s-ar putea întâmpla și o luptă
între mine și pietre
numai că războinicii dorm
în țara care se-ntinde
între șoaptă și sângele mării

dar digurile înaintează mereu
iar mie nu mi-a rămas nici o pasăre
pe care să le-o închin
nu peste mult
poate ieri
poate mâine
poate cândva
vom respira pe un țărm sugrumat
de terase și diguri
aglomerarea de lucruri
văzute sau închipuite – nisipuri
corăbii femei albatroși
plute scoici pești și alge
puternic mirositoare
promontorii și lacrimi
meduze crabi murecși
garizi pe care copiii din poveștile mele
îi devoră doar cruzi –
devine expresia cea mai acerbă
a ultimei nopți pe care o simt
gata să țâșnească
din toate cuvintele

Nisipuri și alge

iată poemul în flux și reflux
seișele nopții și zilei
având drept unic obiect
pietrificare privirilor
care sângerează
care adorm
care tac
numai marea știe și simte
cine pe cine va înghiți
bărbați păsări femei
terase și diguri
promontorii și lacrimi
nisipuri și amfore
viețuitoare tulburi
care intră-n placenta ei uriașă
ca într-o matcă primordială
iată trupul bronzat al poemului
pe torsul înotătoarei
care nu a cântat niciodată
în mâinile unui bărbat
și nimic nu a cuprins-o
mai definitiv ca acum
fiecare mișcare a lor este o repetiție
a unei dispariții inutile

eu nu vorbesc despre necuprindere
despre spații imense
ori despre nebunia nemărginirii
– acestea sunt bune pentru poeții de alcov –
eu am visat crisparea poemului
între flux și reflux
când cuvintele cădeau peste mine
într-o ploaie acidă
răstignindu-mă pe tot ce-am văzut
risipindu-mă într-un dans
la capătul căruia nu te așteaptă
nici tăcerea nici moartea
ci numai transferul
într-un alt fel de cuvânt

Comentarii

comments powered by Disqus