A doua schimbare la față

A doua schimbare la față

Foloseam, în ediția trecută a săptămânalului nostru, cuvântul capodoperă în legătură cu o cercetare transdisciplinară a civilizației române moderne publicată de Theodor Codreanu sub titlul de A DOUA SCHIMBARE LA FAȚĂ. Zilele care au trecut, dar și părerile unor prieteni care au citit cartea, m-au întărit în convingerea că, într-adevăr, ne confruntăm cu o lucrare de o importanță cu totul execepțională, iar trecerea sa printre capodoperele culturii românești scrise este pe deplin acoperită. Motivele sunt puternice și multiple, dar voi trece în revistă doar câteva. În primul rând, este demn de luat în seamă că Theodor Codreanu abordează problematica situării culturii române în context universal fără prea obișnuitele complexe de inferioritate atât de prezente în scrisul atâtor altora. Nici urmă de aruncarea blamului deriziunii asupra a tot ce este românesc. Dimpotrivă, sunt subliniate lucruri și opere extrem de rezistente care, chiar dacă sunt bine știute, sunt maculate în ultimii ani de reprezentanții unei, sau unor linii ideologice și expediate la subsolul culturii sub pretextul demitizării. S-a procedat așa cu istoria noastră, în primii ani de după 1989, apoi s-a continuat cu literatura, știința, credința,în sfârșit cu mai tot ceea ce ne poate justifica dreptul de a avea o voce distinctă în concertul unei lumi aflate în plin proces forțat de retrasare a a liniilor jocului în conformitate cu interese pe care foarte puțini mai au capacitatea de a le descifra, necum pe aceea de a le influența. Rezultatul imediat este că, noi, românii, dar nu numai noi, ne vedem supuși unor foarte bine elaborate procedee de spălare a creierelor, aceasta nefiind altceva decât o primă etapă a deznaționalizării. Miliardele lui Soros au creat în întreaga Europă centrală și răsăriteană o serie de inchizitori ai spiritului, cu mult mai eficienți decât culturnicii comuniști. Ei sunt mai inteligenți, mai școliți acolo unde trebuie și mult, mult mai subtili. Unora dintre ei li s-au fabricat și dosare de disidenți, astfel că le-a fost cu atât mai ușor să devină credibili în ochii unor mase pe care defunctul lor șef, Silviu Brucan, un sinistru asasin moral din perioada proletcultismului, reșapat sub înfățișare de democrat independent, le-a denumit “stupid people”. Mai mult, odrasle ale torționarilor comuniști au fost impuse pentru întocmirea dosarului de condamnare a comunismului, o condamnare cât se poate de inutilă câtă vreme rezultatul nu a fost decât unul de natură demagogică. Adunătura de neopăturici care se pretinde clasă politică nu a reacționat, dacă lăsăm la o parte circul făcut în parlament de liderul PRM, fiind mult prea ocupată cu propria chivernisire pe seama principiului ”eu împart, eu primesc și la nimeni nu dau seamă”. Theodor Codreanu îi numește pe mai toți și îi desființează cu argumente ce nu pot fi contestate, întrucât le-a desfăcut cifrul și intențiile. Lui Pleșu, Liiceanu, Patapievici, Tismăneanu și celorlalți, le sunt puși în contrapartidă Eliade, Vulcănescu, acel Cioran care nu acceptase ciuntirea operei sale de către falșii discipoli ai lui Noica și, mai ales, Eminescu. Același Theodor Codreanu sesizează și mecanismul neoproletcultist care, conform vechiului principiu “cine nu e cu noi e împotriva noastră”, au reușit într-un timp record să-i treacă în stare de moarte civică pe puținii rezistenți împotriva bolșevismului de soi românesc, cazul lui Paul Goma fiind cel mai tipic, la asta contribuind cu arme și bagaje și domnia sa Nicolae Manolescu, cel care a dispus destituirea lui Liviu Ioan Stoiciu din conducerea revistei “Viața Românească”, el însuși un rezistent veritabil, tocmai pentru că și-a permis să-l apere pe Goma. Mai sunt și alții amestecați în conspirația împotriva spiritului autentic al valorilor românești, unii fiind răsfățați pe bani buni de mai toate canalele audiovizale (atenție, cuvântul canal este legat, în limba română, și de canalizare), dar ei sunt prea pițifelnici pentru a mai fi pomeniți.

Apoi, extrem de curajos, Theodor Codreanu revine asupra confruntării dintre sincronism și protocronism. În mod strălucit, el demonstrează falsitatea disputei, dar și falsitatea ideii că protocronismul ar fi o expresie a național-comunismului. Din nou, armătura argumentelor este de neatacat, de aici și intuiția noastră că se va face totul pentru ca autorul nostru să fie tratat de cei indicați de el ca autori ai genocidului cultural la care suntem supuși doar printr-o… tăcere vinovată. Acest lucru este, din păcate, cât se poate de posibil, întrucât ei dețin toate pârghiile de la Ministerul Culturii și Cultelor, ei dictează în mass media românești, ei manevrează banii Institutului Cultural Român, ei virează fondurile pentru manualele școlare și cursurile universitare către editurile care le scot, pe bandă rulantă, inepțiile, ei ne ucid spiritual cu aerul că ne fac o mare favoare, după ce au scos din programe capodoperele și le-au înlocuit cu pornoliteratură. Or, în ce lume vrem noi să trăim, într-una în care ni se șterge identitatea cu aprobarea noastră trădătoare, sau într-una în care națiunile și culturile lor să se armonizeze? Un răspuns a fost dat, mai demult, de Mircea Eliade (și el hulit de corifeii români și străini ai Noii Stângi), citat în lucrarea sa de Theodor Codreanu: „Occidentul nu are ce face cu mărunței Jean-Paul Sartre, nici cu falși Picasso sau cu pseudo Bernard Shaw. Hibridismul cultural, pseudo-morfozele și sterilizarea spirituală constituie fenomene din țările subjugate de Soviete. Producția după modele prefabricate la Moscova este considerată idealul suprem al culturii zise «democrate» și «populare» dincolo de Cortina de Fier. Acolo sunt fabricați în serie atâția Ilya Ehremburg polonezi, unguri, români”. Spusele lui Mircea Eliade sunt, astăzi, mai valabile ca oricând, doar că trebuie să schimbăm numele centrului de putere.

(va urma)

Comentarii

comments powered by Disqus