7 poeme

NOCTURNA OPUS 9

La viața mea am o dambla
A nu serba o cacealma…

Joviala, pendula dă
Douăsprezece bobârnace Timpului,
Al treisprezecelea se pierde
În isteria colectivă eșalonată pe ore
De la Soare Răsare la Apusul de lume,
Cel mai zgomotos și mai cinic carnaval
De pe Terra își exhibă măștile…
Ne apropiem de Moarte hârjonindu-ne
Valsăm bucuroși că nu ne prăpădim singuri,
Explozii pirotehnice
Arc peste o victorie a la Phyrrus,
La microfoane se urlă aiureli și truisme,
Rochii cu strasuri se grăbesc a se lepăda
De pe corpuri fierbinți transpirate,
După o adulmecare de jivine în rut,
Intercalate de toasturi formale,
Pustiul din oameni e irigat cu șuvoaie de vin,
Mușchiulețul în sânge mai taie
Din nestăvilite pofte canibale,
Hiroșime artizanale, norii de tutun,
Ne avertizează din înaltul plafoanelor
Că totul e fum, că acest simulacru de haz
Dăunează grav posterității,
Încă mai avem resurse de a elimina din noi,
Ca pe niște toxine, ultimele inocențe,
Prefăcându-se a ne înțelege, Dumnezeu
Ne aruncă din nori confetti de nea
La rugămințile disperate pentru mană cerească,
Înțelepții știu că albu-i culoare de doliu
În cheie astrală…
Gustul de lacrimi, băută toată noaptea
Nebuniei planetare, până la greață,
Ni-l alungă, fierbinte, salvatoare,
Aburindu-ne obrajii
O reîncălzită ciorbă de potroace…

ISTORIE HAZLIE

Dej mustește a bună dispoziție proletară
Știind că merge pe blat cu trenul istoriei,
Cizmarul ne zâmbește șăgalnic, strâmb,
Ca un placheu de la un pantof scâlciat,
Țapu’, răsfirându-și barba, râde mânzește,
E felul lui de a fi prețios animal,
Nea Ion Ilici hohotește ca proasta-n târg
Cheltuindu-și aiurea sinergia pașilor legănați,
Din ochiul ceacâr al matrozului mangă curge
O lacrimă: Stolo, nu mă orbi cu Golden Blitz-ul
Mihai Viteză se închipuie, cabotin, Mihai Viteazul
Dar ăstuia până și zâmbetul îi este bâlbâit,
Vremuri de râs trăit-am
Jumătate de veac bătută pe muchie,
Doar Mareșalul ne-ndeamnă
Din colțul lui de uitare,
La care l-au pedepsit toți zâmbații
Să stea pe coji de nucă,
Nu mai avem putere, nici să râdem,
Nici să bocim, ni paix, ni guerre,
Rostind, cu mult mai grav
Decât o sentință abuzivă
De condamnare la moarte,
Trei cuvinte ordin,
Ca o Sfântă Treime a demnității:
„Nici o lacrimă!”

PROMENADE ATEMPORALE

Până mai ieri, ne întâlneam cu străbunii
La mănăstirea Marelui Ștefan în naos…
Că nu-i tăzlăuan să fi trecut pe-acolo,
Prin fața altarului pârguit de icoane,
La botez, cu ochii bulbucați
De spaima începutului de viață,
La nuntă, voievod de-o zi, încoronat
Cu pirostriile legământului în doi,
Și, în fine, pe năsălie, galben, nepăsător
La promisiunile rudelor înlăcrimate
Bocind, din reflex, c-așa se cade la mort,
„Veșnica pomenire”, dar ce s-o servi la praznic?
Singură, mănăstirea, ne garanta că musai
CÂNDVA vom trece prin naos
Și, prin rotocoale de fum
De cădelniță și miros de tămâie
Ne vom reîntregi familiile rătăcite prin pământ
„Sărut mâna, bunicule”, „Bună, nepoate”
„Ce zici, punem la noapte de o Messă?”
Că Dincolo-s interzise chiolhanurile,
Ptiu, ce dogorit de sete mi-i spiritul
Dau cruce masivă de marmură pe un șpriț de la mat
Iertare, Preamărite, trăncănesc aiurea, cu păcat,
Am înțeles, pe dată execut mătăniile,
M-am preabucurat de venirea rubedeniilor…
Înălțarea unui alt lăcaș al Domnului
I-a pus pe sătenii de Dincolo și Dincoace de Styx
Pe gânduri… Să te ții de-acum încolo
Umblatul brambura al Sufletelor între naosuri
Premize iminente-drăcie!- de haos,
Și atunci nu s-a găsit o altă soluție
Decât să-și fixeze întâlnire, la pauza de criptă,
Pe malul stâng al Peștiosului, pentru nocturne,
Tandre, sfâșietoare, atemporale promenade…
Nu vă îngrămădiți, prisosește infinitul,
Ajunge la toți. E lună plină și se zărește
Înspre Apus, tăcut și martor la toate, Holmul…

DIN HAOS

Nord și Sud, Est și Vest, nimicul
În întuneric mă-mpresoară
Și îl sfidez întâia oară
Strângând în mână ombilicul
Țip a uimire…Mama după mine
Triumful astrelor pe două voci
Izbuc de viață printre roci
Și-o-ntretăiere de destine
În juru-mi scutece de duioșie
Eu sunt candoarea și stăpânul
Cu buzele în aer caut sânul
Și Soarele și Luna mă mângâie
Așa aș vrea să fiu mereu
Sub protector culcuș de mamă
Plonjez în vasul de aramă
Privit din cer de Dumnezeu…

DERIVĂ

Cobor stingher într-o gară
Un câine încolțit de hingheri
Bucureștii pribegiei de ieri
Emigrant în propria-mi țară
Sufocat de al hârțoagelor rit
Ce drepturile-mi amputează,
A naufragiu, ciclon se-nnorează
Vas vagabond de nici un port dorit
Se derulează în high speed
Debut confuz de lefegiu,
De unde oază în pustiu?
Sclavaj perpetuu, suicid?
Amân plânsul pentru altă rundă
Le demonstrez că am valoare
Dintr-o utopică Adriatică mare
Privesc Veneția cum se scufundă…

SPOVEDANIE

Doamne, am furat
Câteva clipe de veșnicie,
Niște firimituri de iubiri rămase
De la ospețele ghiftuiților
Și tăinuite giuvaiere din limba română,
Dar le-am dat înzecit înapoi,
Doamne, iartă-mă!

Nu mi-am iubit aproapele,
Cum să-l iubesc, când el mă lovise,
Secătura, peste obraz?
Cum să i-l întind și pe celălalt
Să mă umilească simetric?
Și nu m-am căit,
Și nu i-am întors lovitura,
Iertător, ignorându-l,
Aproape că l-am iubit,
Doamne, iartă-mă!

Am ucis, cu sânge rece am ucis,
Ideal după ideal,
Speranță după speranță,
Cadavrele pluteau în jurul meu
Iar eu, criminalul în serie,
Cu mâinile în mănuși de plastic,
Să nu mă molipsesc
De virusul devastator al împlinirii,
Număram doar banii de chenzină,
Astfel am ucis și pe drept
Am fost condamnat la viață,
Doamne, iartă-mă!

Am preacurvit,
Mai degrabă cu gândul, decât cu fapta,
Cu câtă condamnabilă
Destrăbălare ideatică
Îmi iroseam nopțile
Cu superstarurile la modă
Nesătulele, de-abia se îndurau
Să părăsească dormeza PAL al XIV-lea
Dimineața, când ne soma ceasul,
Doar așa scăpam de pretenția lor
Pentru pensii alimentare în valută,
Am plătit și pentru asta
Cu și mai multă singurătate
Decât atunci când divele ca andivele
Se lăfăiau în dulcile-mi onirisme,
Doamne, iartă-mă!

Și chip cioplit mi-am făcut,
Nu din șefi ageamii, agramați, agresivi,
Sau din colegi delatori,
Chip cioplit din propria înfățișare,
Că mereu, bărbierându-mă
Mă tăiam cu lama
Oricum chip neșlefuit,
Recunoaște, Luminate, că nu erai
În apele tale când m-ai turnat,
Scuze pentru nuanța peiorativă,
Fusese, probabil, lut
Provenit din demolări
Sau argilă refuzată la export,
Dar oricât aș fi întârziat
În fața oglinzii, dincolo de luciu,
Îți jur, îți zăream aura,
Doamne, iartă-mă!

Mea culpa, tânăr și imbecil,
Sufocat de sloganele timpului Antichrist,
M-am lăsat ademenit de Marx,
-Din profil chiar că îți semăna-
Știu că mă priveai cu o imensă milă
Cum îndrugam despre materialitate
Și determinism. Sufletu’…Truisme…
Mă îndoiam de tine,
Trebuia, rogu-te nu te enerva,
De mânecă să mă tragi
Ca să-mi corectez eroarea tragică,
Câte mătănii să fac a îndurare?
Câte poeme-rugăciuni de Eminescu
Să-ți recit a penitență?
Recunosc, ți-am luat numele în deșert
Numai eu știu spaima
Cu care te invocam ca să mă ai în pază
În periplurile mele africane,
Doamne, iartă-mă!

Am furat, nu mi-am iubit aproapele,
Am ucis, am preacurvit,
Și chip cioplit mi-am făcut,
Și numele în deșert ți-am luat,
Doamne, iartă-mă!

DE CE?

De ce e anotimpul cald sau rece
Iar rădăcinile nu cresc în vârf de pom?
Copilul se rezumă a fi proiect de om
De ce precede, agasant, 9 pe 10?

Iarba de ce mă mângâie pe talpă
Iar bolnavii-n cale mă lovesc?
De ce tristețea se-ntâmpl-atât de des?
Și râsete se-aud doar la agapă?

De ce mereu morocănos e tata
Și îmi aruncă-n treacăt o privire?
Chiar lămuriți-mă, ce-i aia „o iubire”
Și cât de lungă i-i durata?

Inima, de ce nu se oprește a se odihni
Și se dă huța-huța cu scrânciobul?
De ce se strâmbă de oglindă ciobul
Și din icoană Maica începe a-mi zâmbi?

Comentarii

comments powered by Disqus