Un apel la Curtea Supremă de Justiție din România

Un Caz de Urgență Națională

„Et la Patrie et L'Humanité.”

Friedrich List

Onorate Domnule Președinte și Onorați Membri,

În condiții social economice grele, chiar foarte grele, prin care trece țara și neamul românesc acum la sfârșit de mileniu, subsemnatul Prof. Emerit. de Economie și Finanțe, cetățean American dar care nu am renunțat la cetățenia Română și ca cetățean român cu domiciliul în străinătate și reședința în țară la sora mea d-na Maria Cristea, născută Rugină, Str. Tecuciul Nou Nr.27, Tecuci, Jud. Galați, iar în străinătate la adresa de mai sus, posed pașaportul românesc cu Nr. 1023348 83, emis la 25 Iunie, 1996 și valabil până la 24 Iunie, 2006, Membru de Onoare al Academiei Române, carnetul de identitate Nr. 494, emis la 13 No. 1990 și veteran de războiul dela Răsărit pentru eliberarea Basarabiei, rănit din războiu și tratat 6 luni la Spitalul 303 atunci la Cotroceni, având legitimația emisă de Ministerul Apărării Naționale, Asociația Națională a Veteranilor de Război cu Seria 80 Nr. 000131 din 25 August, 1997,

în baza Articolului 21 din Constituția României (1991), îmi îngădui să introduc următoarea plângere pentru considerare și decizie a acestei Onorate Curți Supreme de Justiție cu mențiunea de „Caz de Urgență Națională” care va fi explicat în textul acestui MEMORANDUM.

Alte texte din CONSTITUȚIE care stau la baza acestei plângeri:

Art. 41

Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra Statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreapta și prealabila despăgubire.

Art. 50

Fidelitatea față de țară este sacră.
Cetățenii cărora le sunt încredințate funcții publice, precum și militarii, răspund de îndeplinirea cu credință a obligațiilor ce le revin și, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.

Art. 51

Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

Art. 134 (1) si (2)

Titlul IV. Economia și Finanțele Publice

1. Capitalismul modern din USA sau Europa de Vest nu este de imitat, ci de învățat lecții de cum să fim și cum să nu fim în România

În timp de o jumătate de secol și mai ales în cei 5 ani cât am fost Președintele Comisiei de Experți Economici în statul Massachusetts, sub Guvernatorul John A. Volpe, am avut contact continuu între Guvernul Statal dela Boston și Guvernul Federal dela Washington D.C. pe când Lyndon Johnson era Președinte, un om dintr-o bucată, cum se spune în limba populară și foarte hotărât în ceea ce voia să facă, adică să realizeze „the Great Society” sau „Marea Societate” în America, deși nici pe departe nu a ajuns să-și vadă visul împlinit fiindcă a fost sabotat de anumite cercuri intelectual-politice dinlăuntru care voiau un altfel de „Great Society” decât cea care o visa el.

Funcția oficială pe care o aveam în Statul Massachusetts nu îmi îngăduia să mă amestec în probleme strict politice, dar din punct de vedere științific, am încercat sa-l alarmez pe Președinte cât am putut, deși foarte probabil scrisorile mele nu au văzut niciodată ochii Președintelui Johnson. După moartea lui am publicat scrisorile pentru judecata istorică. (Vezi: Rugina, A.: An American-British Economic, Monetary, Financial and Social Stabilization Plan: a New Vision of How to Solve the Malaise of the 20th Century in the Western World. International Journal of Social Economics, Vol. 24, No. 5, 1997 pp. 527-530)

În cei 5 ani când am lucrat cu Guvernatorul Volpe, am avut destul timp și experiență ca să învăț cum funcționează sistemul capitalist American în comparație cu cel European, inclusiv cel Japonez. Am avut mult timp să reflectez mai adânc care sunt punctele tari (virtuți sociale) și care sunt punctele slabe (vicii sociale) și am vrut și vreau încă să văd țara mea de origine (ca și țara adoptivă) să fie scutită de viciile sociale care aduc atâtea pagube complexe la cei mulți și care pot fi evitate, dacă se fac reformele cele drepte în acord cu principiile de echilibru general stabil. Dar, din nefericire, de când a apărut în știința economică gândirea lui Marx Nr. 2 revoluționarul căci mai există și Marx Nr. 1 omul de știință pură pe când era tânăr, poziție pe care însa doctrinarii Marxiști nu o menționează și este adevărat că, mai târziu, Marx revoluționarul a abandonat-o. Dar, repet, din nefericire de când a apărut moștenirea lăsată de Marx revoluționarul și, mai târziu, moștenirea învățatului Britanic John Maynard Keynes, cu teoria dubioasă de „full employment” prin aplicare de politica monetară și fiscală la nivel macro, casa științei economice s-a împărțit în două grupuri principale antagoniste, două curente de gândire care formal se opun unul la altul, deși în realitate, dacă se lasă în afară factorul de ideologie politică, în fond nu sunt contradictorii, ci complementare.

Pentru mai multă identificare este nevoie să se facă o distincție între (a) cei care nu vor să se schimbe nimic - status quo - în regimul capitalist așa cum este, deși este cu mult alterat prin aplicarea doctrinei de „welfare state”. Este linia conservativă sau o rămășiță imperfectă din școala clasică care gândea problemele în viziunea (model) de condiții ideale de echilibru general.

Cealaltă grupare (b) vrea schimbare însă într-o direcție opusă de gândirea clasică, adică doctrina de welfare state împinsă la limita unde se întâlnesc Marx și Keynes spre o societate și economie nouă colectivistă care nu se mai cheamă socialistă, ci comunitaristă.

Iar spre confuzia omului de rând în America se identifică drept linia liberală, deși nu are nimic de-a face cu doctrina liberală din veacul al 19-lea. „Liberală”, în sensul American, înseamnă că Guvernul dela putere, sau din opoziție care vrea să ia puterea la viitoarele alegeri, e mai liber, adică mai „liberal”, în cheltuielile publice din buget. În realitate, e vorba de socialism deghizat printr-o figură de stil, într-o economie capitalistă mixtă.

Într-adevăr, sistemul capitalist modern este un regim social mixt care are și părți bune, dar și părți rele. O analiză științific-obiectivă evidențiază următoarele caracteristice:

Active sau virtuți sociale:

Realizarea și păstrarea drepturilor civice de libertate a cetățenilor, în particular libera activitate economică a individului singur sau în asociații.
Proprietatea privată a bunurilor în general și a mijloacelor de producție.
Inovații de tot felul și recunoașterea la un profit fără limite.
Libertatea comerțului international.
Separarea celor trei puteri în Stat: Legislativă, executivă și judecătorească cu o procedură de balansare constituțională.
Puterea politică a celor care guvernează este limitată prin Constituție și delegată de popor prin alegeri libere și vot secret.
Regimul capitalist a susținut și susține știința, mai ales cu aplicare la viața practică. Tehnologia modernă sau știința aplicată a devenit un bun comun mai întâi în țările capitaliste.

Pasive sau vicii sociale:

Nu există suficientă dreptate socială în distribuția venitului național, din principiu, adică din natura sistemului. Nu este adevărat, așa cum credea Marx și discipolii săi, că nedreptatea socială s-ar datora instituției de proprietate privata. Și totuși există o cauză, sau mai multe alte cauze, care explică existența de nedreptăți sociale, la care vom reveni mai departe.
Nu există suficientă stabilitate monetară și financiară și de aci avem crize repetate.
Concentrarea de putere economică și financiară în monopoluri private sau de Stat care controlează, și deci falsifică, prețurile pe o piață presupusă să fie liberă.
Finanțarea acumulării de putere economică și financiară se face prin facilitatea băncilor private de a crea și monetiza credit nominal, adică facilitatea de a acorda împrumuturi cu dobândă fără a poseda fondurile necesare.
În regimul capitalist s-au trecut tot felul de legi care să reguleze salariile, renta, dobânda și impozitele, dar nu s-a pus în practică nici o lege de justiție socială și economică care să precizeze conceptul și limitele profitului din tranzacții comerciale care evident se leagă și de conceptul de proprietate legitimă și sacră. Dar fiindcă regimul are un anumit grad de instabilitate financiară și economică, s-a lăsat profitul să fie la discreția întreprinzătorului și a marelor conglomerate, ca și cum întreprinzătorul n-ar avea de împlinit într-o societate liberă o funcție socială ca și toți ceilalți membri ai societății. În America, ca și în celelalte țări din Occident, sunt președinți de consilii de administrație care primesc drept îndemnizații milioane și chiar sute de milioane de dolari pe an, în timp ce corporația are pierderi sau o bună parte din lucrători sunt concediați.
Urmează apoi speculațiile pure la bursa de mărfuri, valori mobiliare și valută străină care produc fluctuații artificiale de prețuri pe piață cu nici un alt scop decât acela de a înlesni profituri uriașe pentru un grup restrâns de speculatori (indivizi și corporații), în dauna poporului de rând și a întregii economii naționale.
Un speculator american pe nume Boiesky a câștigat într-un an 500 de milioane de dolari, dar nimeni nu s-a sesizat de acest lucru, iar când s-a descoperit că el călcase anumite reguli de joc la bursă, a fost amendat cu câteva milioane, a stat puțin la închisoare, iar cu restul de sute de milioane și-a asigurat viitorul pentru mai multe generații din familia lui.
Un alt exemplu celebru, Kennedy cel bătrân, în cursul Depresiunii celei mari de la 1930, cu ajutorul de speculații pure (spre deosebire de tranzacții reale foarte limitate) și finanțat cu credit de la anumite bănci, a cumpărat întreaga clădire în care se făceau speculațiile. Urmașii lui Kennedy, mai recent au vândut acea clădire și au realizat tot 500 de milioane de dolari așa ca și urmașii urmașilor s-au asigurat pentru mai multe generații.
Oare se poate numi aceasta Dreptate Socială? Și totuși Guvernul Roman, în 1994, a înființat o Bursă în București exact pe același calapod, lăudat la deschidere de Primul Consilier de la Banca Națională.
Cel mai mare pericol care paste viitorul regimului capitalist din Occident se află în creșterea pas cu pas și vertiginoasă a datoriei publice în toate țările capitaliste, prin aplicarea strategiei de politică monetară și fiscală la nivel macro și, în plus, speculațiile pure în valută străină în toate aceste țări. Lord Keynes spunea că nu trebuie să ne temem de creșterea datoriei publice, fiindcă aceasta ar fi echivalent cu a lua bani dintr-un buzunar (evident bani de hârtie sau de credit!) și a-i pune în alt buzunar. Când am ajuns eu în America în 1950 și am început să predau la University of Portland, Oregon, așa li se spunea la studenți, iar studenții inocenți râdeau și se bucurau. Mai pe urmă, când am devenit membru la American Economic Association și am luat parte la Congrese anuale, m-a uimit să aud același lucru spus de alți profesori considerați drept mari economiști.
Teoria aceasta a lui Keynes, cu trecerea timpului s-a dovedit a fi falsă, mai ales când datoria publică, ca și cea privată, ajunge în mâini străine.
Ca un exemplu viu se poate menționa Statele Unite ale Americii, care la 1950 era cel mai mare creditor al lumii, iar la 1970 a ajuns cea mai mare țară debitoare din lume.
Nu mai vorbesc de România, care după 1990, într-o decadă, s-a împotmolit într-o datorie publică, internă și externă, care va apăsa greu pe standardul de viață, cel puțin la două generații.
Paralel cu datoria publică se manifestă și o criză de welfare state în bugetul Statului, care nu mai poate fi echilibrat prin impozite și taxe ordinare, ajungând la deficite anuale cronice care cer mai departe și mai multe împrumuturi externe întrebuințate steril.
Uzul drogurilor, care aduc profituri enorme la traficanți, s-a întins tot din țările capitaliste din Apus.
În fine, moralitatea, valorile morale de cinste, decența și întărirea instituției de familie, cu decadența morală în politica de conducere a Statului, s-a manifestat și în țările capitaliste mari din Apus.

Din această schemă sumară de valori sociale pozitive (virtuți de echilibru) și simultan de valori sociale negative (vicii de dezechilibru) se vede în mod clar și obiectiv că regimul capitalist, la analiza științifică, apare în haina lui adevărată ca un sistem social mixt cu două fețe, una acceptabilă și cealaltă de respins, una care arată cum să fim și cealaltă cum să nu fim în România.

Încă din 1990 am alarmat oficialitățile la vârf de această stare de lucruri în Apus și am prezentat un Plan de Stabilizare și Refacere economică, monetară, financiară și socială, cu formula atrăgătoare de: „Miracol Economic” în toată accepțiunea cuvântului, fiindcă s-ar fi pus în mișcare numai forțe de echilibru (valori pozitive, virtuți sociale) și s-ar fi evitat din capul locului toate forțele și practicele de dezechilibru (valori negative, vicii sociale), atât din regimul capitalist, cât și din regimul socialist-comunist instaurat cu forța în 1944.

Din nefericire, alarma și soluția cea mai bună la problemele date oferită în 1990 nu a găsit nici un ecou la locurile de decizie finală, așa că economia românească a ajuns în 1999 în situația dezastruoasă în care se află, iar poporul român a suferit toate neajunsurile și umilințele posibile și imposibile inocent, cumplite mizerii care puteau fi evitate încă din 1990.

Strigătul lui Eminescu: „Unde ești tu, Țepeș doamne!… Ștefane, Măria ta, tu la Putna nu mai sta!… De la Nistru pân' la Tisa, tot românul plansu-mi-s-a…” se ridică ca un vultur zburând de pe vârful muntelui Ceahlău în condamnarea celor care, pe baza de sfaturi false de la experți străini în colaborare cu experți romani, au făcut decizii false ce au ruinat economia românească și au adus atâta suferință la un popor întreg.

Vârsta înaintată - la 24 Mai am împlinit deja 86 de ani - și în primul rand conștiința de român, nu îmi îngăduie să stau la o parte și să privesc cum neamul românesc din care mă trag „plânge, sângeră și geme”. „S-a umplut paharul”, cum se spune în înțelepciunea populară. Se apropie ORA 25, cum ar spune renumitul scriitor Constantin Virgil Gheorghiu, care a vrut și el să vadă „Miracolul Economic în România” cum a spus, la revederea după mulți ani, la un Congres în Canada, imediat ce a fost ucis Ceaușescu.

M-am hotărât de unul singur - inspirat și de eroul Berenger, din piesa de teatru „Rinocerii”, a lui Eugen Ionesco și nu mai puțin de un scriitor din apropierea locului de unde mă trag și eu (lângă Nicorești, județul Tecuci, desființat de comuniști), adică din județul vecin Tutova, la fel desființat tot de comuniști, de la Bârlad, care a avut curajul să scrie, în cursul revoltei țărănești din 1906, poezia „Minciuna stă cu Regele la masă!”, iar bătrânul rege Carol I n-a insistat să ia nici o măsura împotriva lui. Să mai spună cei din Occident că Românii nu au cunoscut ce este aceia DEMOCRAȚIE! Unde este poetul român care să scrie o poezie nouă: „Minciuna stă cu experții străini la masă!”

Repet, m-am hotărât de unul singur, aci departe de țară și sub sentimentul de umilință și durere în suflet pentru ce se întâmplă acolo, acasă, să adresez un APEL de urgență la CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE din România, ca să oprească procesul de descompunere totală a economiei românești cu repercursiuni sociale grave nu numai pentru generația prezentă, dar și pentru generațiile care ne urmează. În aceste momente istorice grele, am încredere că la Curtea Supremă de Justiție se va face dreptate, nu pentru mine personal, ci pentru cei 20 de milioane de români care suferă nevinovați.

Motivul legal pentru care introduc acest APEL, într-o singură propoziție, este că nu se respectă și nu se aplică riguros în totul CONSTITUȚIA din 1991, și anume nici în spirit și nici în litera cuvântului scris.

2. O mare transformare istorică în lume într-o direcție greșită

O „MARE TRANSFORMARE ISTORICĂ” în lume este împinsă, în parte prin forțe istorice oarbe de concentrare în business și finanțe la nivel global inclusiv speculații bursiere pure la volume uriașe, forțe care, montate pe tehnologia modernă, nu mai pot fi controlate sau ghidate în direcția cea dreaptă, pentru popoarele care iau parte la tranzacții internaționale. Asta este in esență fenomenul care se numește „globalizare”.

Al doilea val de forțe sunt intelectuale, combinate cu o anumită ideologie politică, care dorește și se luptă de multă vreme ca, pe cale directă sau indirectă, să controleze nu numai puterea economică și financiară, dar și pe cea politică, așa ca să se anihileze orice sentiment național și orice urmă de ethos în cultura și arta autohtonă.

Motivul formal este că numai pe această cale s-ar ajunge la mult dorita pace universală. În realitate, în toată istoria civilizației umane, încă din cele mai vechi timpuri, conglomerate politice compuse din diferite națiuni sau rase, nu au rezistat timpului și, mai devreme sau mai târziu, s-au dizolvat, pe cale pașnică sau prin revoluții și războaie. Dorința de independență națională nu este ceva artificial, ci o înclinație naturală pentru împlinirea unor anumite idealuri specifice de creație în artă, știință și literatură. Orice încercare de a distruge națiunile sau rasele este ceva diabolic, care ar constitui o mare pierdere pentru UMANITATE. Și tocmai asta vor să împlinească curentul intelectual zis „liberal”, dar în fond „socialist deghizat”.

Evident că trebuie să facem o deosebire clară între „naționalism umanist”, care nu este beligerant și nu vrea să achiziționeze teritorii de la alții (cum au făcut și mai intenționează să facă unii din vecinii țării noastre) și „nationalism fascist” care a provocat al doilea războiu mondial și umblă pe toate căile să revoce Tratatul de Pace din 1918 pentru eliberarea naționalităților din Europa. Naționalismul umanist nu numai ca nu este o piedecă, ci dimpotrivă, este un element pozitiv, o piatră de temelie în structura organică, naturală a UMANITĂȚII, sau cum a spus austriacul Friedrich List la un Congres al Gintei Latine la care a luat parte și Vasile Alecsandri: „Et la Patrie et l'Humanite”.

La momentul de față se dă o luptă crâncenă, dar fără publicitate, la nivel global și de aci și pericolul e mare și pentru România, intre

(1) curentul conservativ, care nu vede nici o schimbare necesară în regimul capitalist, este compus din manageri la corporații largi, medii naționale și internaționale, inclusiv doctrinari conservativi care apară puterea economică și financiară încorporată în status quo si
(2) curentul liberal deghizat în haina socialistă sau comunitaristă, reprezentat prin experți naționali și internaționali în economie, finanțe, agronomie și alte științe. Toți acești experți au pregătire profesională, dar sunt de părere că este nevoie de o schimbare în status quo și sunt atașați drept consilieri la guvernanții de la putere sau din opoziție, care se luptă să ia puterea.

Situația României în 1999 este cu mult mai complicată decât în 1990, nu numai de forțele de dezechilibru din interior, dar și mai mult de forțele din afară, împinse și împrăștiate de experții străini de la Fondul Monetar International și Banca Mondială pe tot globul care recomandă și chiar indirect impun aplicarea de politică monetară și fiscală la nivel macro, inclusiv alte măsuri și controale, toate false, care nu ajută, ci dimpotrivă, împiedică rezolvarea problemelor date și la timp, cum se vede din ce s-a întâmplat după 1990 nu numai în România, dar în toate țările, mai recent unde a apărut criza economică și financiară din Sud-estul Asiei, Rusia și Brazilia, din America de Sud, inclusiv Mexico.

Din umbră, „Marea Transformare” este dirijată de experți străini prin curentul liberal deghizat într-o direcție greșită, fiindcă se bazează pe o teorie economică falsă, cum vom arăta îndată. Este vorba, cum am menționat mai înainte, de teoria „full employment” prin politica monetară și fiscală la nivel macro, moștenită de la Lord Keynes, care a fost concepută să înlesnească trecerea de la capitalism la socialism, pe cale democratică și fără revoluția sângeroasă recomandată de Marx; adică către aceeași stație finală a unei societăți și economii colectiviste, acum numită în unele locuri „comunitaristă”, ca să se camufleze scopul adevărat prin cuvântul inofensiv de „comunitate”.

După căderea imperiului sovietic din Răsărit, urmașii lui Keynes s-au unit cu urmașii lui Marx, iar acum predomină, mai mult sau mai puțin chiar în conducere la Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială și alte instituții internaționale care joacă un rol important în „Marea Transformare” din lume.

De aci pericolul pentru România derivat din „globalizare” a devenit și mai complicat. Peste 8.000 de experți de toate categoriile lucrează la Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, dintre care câteva mii zilnic se află în mișcare de la un capăt la altul al globului, unde se ivesc greutăți financiare. Mesagiul: Nu mai există nici o alternativă (lucru care nu este adevărat!) decât ajutorul nostru (credite, sau, mai precis, împrumuturi) condiționat de aplicarea unei politici monetare, fiscale și bugetare la nivel macro și colaborare, adică supunere la hotărârile luate de Consiliul de Administrație la Fondul Monetar și Banca Mondială. Experții în cauză nu spun niciodată că mai există și o altă alternativă, de fapt cea mai bună posibilă din toate și anume aceea a echilibrului general stabil și executat „Prin Noi Înșine”, fără împrumuturi din străinătate. Căci, dacă ar spune, și-ar pierde serviciul, așa că salvarea de la experții străini este un „fel de fruct oprit!”. Și, „colac peste pupăză”, cum se spunea odată în înțelepciunea populară, nu există nici o țară din lume - indiferent dacă e membră sau nu la Fondul Monetar - nu există nici un partid politic la guvernare sau în opoziție, unde să nu fie camuflat (un cuvânt prea tare!) sau, mai bine zis, reprezentat, un membru loial la curentul liberal deghizat chiar comic, să nu știe nimic despre organizația internațională în cauză, care își recrutează membrii fără publicitate. Este suficient ca omul respectiv să aibă pregătire profesională bună și să fie convins în sine că nu există altă soluție mai bună la mersul lucrurilor în țara lui decât politica monetară, fiscală și bugetară la nivel macro, fiindcă numai asta a învățat la Universitate sau Colegiul unde a studiat. Omul acesta, în sine cinstit, va executa cu fidelitate chiar dacă e Prim Ministru, dacă ordinul sau avizul a venit de undeva mai sus decât poziția lui, fără să aibă nici o idee că a făcut jocul la o mișcare internațională. În fond - dacă ar ști sau ar fi informat cum trebuie - nu s-ar supune nici în ruptul capului. Și aci se vede cât de importantă este educația profesională completă (în afară de ideologii politice), informația de la mijloace de comunicație în massă și nu mai puțin spiritul critic Maiorescian, pe care ar trebui să și-l însușească fiecare intelectual roman.

Și-acum, câteva cuvinte de informație corectă despre această vastă și foarte bine organizată mișcare internațională de liberalism deghizat, care joacă un rol așa de important în lumea contemporană, deși mai au un drum întortochiat până să ia puterea absolută la nivel global. Mai întâi, nu este ceva sigur, căci ei au luptat de multă vreme, dar între timp au survenit și întreruperi. Spre exemplu, venirea Președintelui Eisenhower în America a reprezentat o întârziere neașteptată. Într-adevăr, mai există în politică totdeauna factorul NEPREVĂZATULUI - mai ales când condiții de dezechilibru domină în lume, cum e in vremea noastră - care întoarce roata istoriei într-o altă direcție. În orice caz. este bine ca Onorata Curte de Justiție Supremă din Romania, în decizia luată să țina seama și de „Marea Transformare”, cum și de istoria ideologică a celor care vor să o împingă, după părerea noastră, într-o direcție greșită.

Rădăcinile intelectuale ale acestei mișcări, în secolul al 20-lea, merg înapoi la primul războiu mondial, și anume la eșecul lui Bela Kun, care a încercat să formeze la Budapesta un guvern comunist concomitent cu Revoluția Bolșevică din Rusia, la 1918, dar nu a reușit pentru că trupele românești, în lupta pentru eliberarea Transilvaniei, au intrat în Budapesta.

Un grup de intelectuali de toate confesiunile religioase, dar cu tradiții Marxiste, au părăsit imperiul Austriac în curs de disoluție și s-au refugiat, o parte în Anglia și cei mai mulți in America, unde probabil au început să facă propagandă de stânga. Un Procuror American de la New York a sesizat operația și repede, pe cale legală, la începutul decadei 1920, a neutralizat mișcarea radical Marxistă.

Un al doilea val de refugiați intelectuali cu tradiție Marxistă și din toate confesiunile religioase a trecut în Anglia ca și USA după ce Hitler a ajuns la putere. Marea Depresiune Economică de la 1929 între timp s-a întins în toată lumea și, ca atare, a favorizat mișcarea socială a intelectualilor de stânga din Occident, mai mult decât toate așteptările, în special în America. Condițiile se deterioraseră așa de mult încât lumea se temea la o revoluție socială în USA, care, după împrejurări, s-ar fi putut întinde și în Europa. Bela Kun, refugiat în Rusia Bolșevică, s-ar fi întors la Budapesta și alte calamități ar fi putut veni și în Romania.

Două evenimente importante la timpul acela au avut loc, unul în lumea ideilor, în Europa, iar altul în practica politică din America, care, dacă n-au schimbat complet roata istoriei, chiar dacă nu au eliminat mișcarea Marxistă în Vest, cel puțin au oprit-o în intensitate, până la un anumit grad, și așa, UMANITATEA a fost salvată de un experiment comunist la un nivel global, încă de la 1930.

În lumea ideilor, a apărut la centrul științei economice John Maynard Keynes, un om extraordinar, care, în decada de la 1920, a luptat aproape de unul singur ca să se facă o pace dreaptă, fără a cere reparații grele de la Germania învinsă. Deși nu a reușit, unii consideră nereușita lui Keynes drept una din cauzele care au dus la ridicarea lui Hitler la putere.

În orice caz, cu tot criticismul ce l-am adus în lucrările mele, relativ la opera lăsată de Keynes, inclusiv în acest MEMORANDUM, totuși nu pot să las în tăcere admirația ce o păstrez acestui mare gânditor de la care am învățat și eu multe lucruri, nu prin imitare, și nici prin simpla negare la ceea ce el a scris, lucru care poate fi făcut de oricine. Ceea ce m-a frapat din opera lui este faptul că m-a provocat, mi-a dat o șansă - un lucru foarte important în știință - ca să reflectez mai mult și mai adânc la ceea ce învățasem de la bunii mei profesori la Academia Comercială din București, ca și de la bunul meu mentor Prof. Walter Eucken de la Universitatea din Freiburg i.Br.

Keynes a fost cu adevărat un om extraordinar căci de la Adam Smith încoace nu a mai fost nici un alt economist care în cursul vieții lui (născut în 1883, când a murit Marx, și a trecut dincolo in 1946) să vadă cum ideile lui noi au cucerit, nu numai țara lui, nu numai țara mea adoptivă USA, dar practic lumea întreagă, e ceva de necrezut. Și eu sunt în cunoștință de cauză când spun aceste lucruri. De zece ani și eu m-am străduit, s-ar putea spune chiar chinuit, cu forurile de conducere din țara românească (Vezi: Corespondența cu Președintele Ion Iliescu si Președintele Emil Constantinescu, atașată la acest MEMO (Vezi: Anexa I.II.)) ca să considere serios cea mai bună soluție posibilă la problemele date, cu mult superioară celei oferite de Keynes în 1936. Rezultatul final, cel puțin până acum, este 1:0.

Succesul extraordinar a lui Keynes, trebuie spus, a fost datorită nu numai personalității lui deosebite, dar în același timp și suportul unor forțe dinlăuntru, ca și din afară, gata să acționeze în aceeași direcție. Este de-ajuns să fie menționat un eveniment care vorbește de la sine. Imediat după alegerile din Noiembrie, 1933 când a fost ales Președinte Franklin Delano Roosevelt, Keynes a trimis o scrisoare lungă, deschisă, către noul Președinte, unde a arătat în detaliu soluția lui cunoscută la criza mondială cu aspect american. Scrisoarea a avut data de 30 Dec. 1933 și a apărut în New York Times la New York City a doua zi, 31 Decembrie 1933. Cât de puternice erau forțele care îl susțineau pe Keynes, chiar atunci, devreme, când nu apăruse încă „The General Theory”! Așa, numai pentru comparație, ca să se vadă cum lucrează forțele din umbră, de natură pur negativă, cum acest autor a trimis la New York Times o scrisoare lungă, deschisă, Președintelui William J. Clinton, despre situația financiară critică a Statelor Unite ale Americii care, în curs de o generație, din cel mai mare creditor al lumii a ajuns la cel mai mare debitor, cum și soluțiile propuse. Fără nici un comentariu mai departe, the New York Times refuză să publice scrisoarea în cauză datată 1 Februarie 1993. Mișcarea liberală, deghizată în haina socialistă, era tare la 1933 și a rămas tare, dacă nu și mai tare in 1993.

Credit deplin trebuie dat lui Keynes, că a venit cu o soluție nouă - chiar dacă, până la un anumit punct, poate fi pusă la îndoială - la un moment istoric când nimeni nu a oferit o soluție mai bună. Meritul lui mare e că a văzut amenințarea - sau, cel puțin, significația - mișcării Marxiste de la 1930 pentru societatea vestică, acum cu tradiții democratice destul de înrădăcinate în Anglia, în America, cât și pe continentul European. El a fost invitat în Rusia nu ca membru de partid sau „fellow traveler” - după câte știu eu -, ci doar ca om de știință, cum au fost invitați și alții din Apus. La Moscova, se zice, Stalin i-a oferit steaua, ca cea mai mare distincție oferită la un străin, dar Keynes a refuzat. Până la urmă s-a căsătorit doar cu o balerină rusoaică.

Ca om de știință, fără îndoială că a fost impresionat de succesul doctrinei lui Marx în Rusia, chiar dacă sigur nu i-a plăcut dictatura. Dar, ca om de știință socială, foarte probabil, că s-a gândit la o soluție alternativă, care să evite o revoluție comunistă mondială prin uz de violență și dictatură proletară.

Problema socială ridicată de Marx - chiar dacă Keynes nu a acceptat direct explicarea Marxistă, prin teoria plus-valorii - cred că l-a preocupat profund pe Keynes și așa, treptat, treptat, a dezvoltat un sistem nou de gândire economică pe care l-a finalizat în „Teoria Generală” (The General Theory of Employment, Interest and Money, 1936).

De ce a fost nevoie de o incursiune așa de lungă în subiectul de „Marea Transformare” și rolul experților străini pregătiți în doctrina lui Keynes, care, de fapt, se referă la un argument științific? Dorința noastră este ca Onorații Membri de la Curtea Supremă de Justiție să vadă de ce problemele social economice în Romania, între 1990 și 1999, nu s-au rezolvat cum trebuie și la timp.

În călătoriile mele prin țara, am constatat că dacă poporul român ar fi informat cinstit și deschis cum stau lucrurile, atunci vasta majoritate s-ar pronunța prin vot secret democrat, ca și în orice altă țară din lume, pentru o reformă integrală bazată pe condiții de echilibru general stabil, care duce la realizarea automată a unei societăți și economii libere, juste, stabile și independente în înțelesul umanistic al cuvântului. Dar, experții străini nu vor acest lucru, bazați pe doctrina lui Keynes, ca și a lui Marx, care implică și cere manipularea, controlul, management al masselor, indirect sau direct.

Aci se află nodul Gordian pentru a înțelege drama timpului nostru ce ne așteaptă în „Marea Transformare”: Acumulare de putere politică, economică și financiară pentru controlul, manipularea masselor la nivel global. Toată strădania mea de știință pură și aplicată a echilibrului general stabil de la 1990 încoace, ca și mai înainte, a fost și este să salvez poporul român (și, dacă se poate, și țara mea adoptivă) de această dramă intelectuală a timpului nostru.

Două surse de informație m-au ajutat să deschid ochii mai bine și să urmăresc această dramă a umanității adusă în lume tocmai de acei de la care se așteaptă lumina: Experții de profesie. Amândouă sursele vin din gândirea franceză. Una este mai veche (în timp, dar nu în idei!), și anume „La Trahison des Clercs” (1928), de Julian Benda (1867-1956), tradusă în englezește „The Treason of Intellectuals”, adică „Trădarea Intelectualilor”, care e mai aproape de subiect. Benda a prevăzut că intelectuali cu pregătire profesională, oameni de știință, în dorința de a participa la puterea politică, se angajează să servească, cum spunem noi azi, ca experți pe lângă oamenii politici de la putere sau din opoziție, care se luptă să ia puterea. Benda nu îi mai onorează cu numele de „experți”, ci le spune simplu „clercs”, adică cei care au idei profesionale și știu cum să le combine, să le mai îndoaie, sau să le mai schimbe „pe ici, pe colo” - vorba lui Caragiale -, așa ca să placă sau să fie mai apropiate de ideologia politică a omului de la putere sau din opoziție, care se pregătește să ia puterea. Benda vede un pericol social în această practică și ce dreptate a avut, deși azi nimeni nu îi mai amintește numele sau cartea!

Cealaltă sursă, mai recentă, se află în cartea „Le Système technicien” (1977), de Jacques Ellul, sau „The Technological System” (1980), alta, mai de curând, titlul englezesc: „Betrayal of the West”, în românește „Trădarea Occidentului”, amintitoare de Julian Benda. Dăm mai departe o frântură din prezentarea cărții de „Publishers Weekly”:

„Rar a scris acest filozof-critic francez cu o asemenea furie purgativă. Tema sa ca darul civilizației la omenire, pe care el îl numește Vest... s-a întors să se consume prin sine însăși, mișcându-se orbește către zeii falși ai colectivismului, pe când, în același timp, înțelegând greșit sau uitând de sufletul său propriu, adică libertatea și personalitatea individului.”

Adevărul este că civilizația modernă, fiind o entitate non-biologică, nu putea să se miște prin ea înășsi, ci a fost împinsă de anumite forțe sociale: intelectuali, oameni de afaceri și guvernanți la cârma politică, împreună cu experții lor.

La cele spuse de Jacques Ellul, filosoful, îmi îngădui să adaug și eu analiza economică și financiară, adică adevărul că nu tehnologia în sine poartă vina,fiindcă tehnologia per se reprezintă doar un mijloc, un instrument mai ingenious, mai simplu, mai producător în a rezolva probleme de ordin practic („praktische Vernunft” a lui Kant) și deci e bine venită.

Ceea ce este dăunător, din punct de vedere social, se află în metoda specifică de finanțare prin utilizarea banului artificial de hârtie și de credit bancar monetizat, care, prin natura lui de a produce concomitent fenomenul de „economisire forțată”, care aduce automat o scădere, adică o expropiere nelegitimă, în fond-ilegală, a unei porțiuni din venitul real al masselor de consumatori inocenți și fără a fi consultați în prealabil. Este o metodă ingenioasă, dar din punct de vedere etic, diabolică, practicată de multă vreme în regimul capitalist și reînnoită într-o formă și mai aspră în regimul socialist-comunist, care explică paradoxul: „existența de sărăcie și mizerie în mijlocul avuției” pentru o anumită categorie socială la baza de jos a distribuției venitului național, și anume atât în regimul capitalist, cât și în cel socialist, cu mențiunea că în socialism nedreptatea socială este cu mult mai aspră, cu mult mai anti-umană.

În plus, același fenomen de „economisire forțată a masselor”, în fond, sursa principală de formare de capital real în amândouă sistemele, forțează tempo-ul de industrializare mecanică, cu efecte sociale dezastruoase, mai ales în generația tânără care suferă de ceva nedefinit înca în știința psihologică, și anume o „mecanizare în spirit”, o reducere a spiritului critic în evaluarea vieții umane, a simțului de responsabilitate socială, fără rușine morală, trăind de la o zi la alta în confuzie, fără nici un respect față de autoritatea publică și legea oficială. Asta o vedem aici, în America, unde unii elevi, dacă nu le plac un profesor sau alți colegi, atunci ei pun mâna pe pistol și rezolvă problema cu de la sine putere. Scriu cu durere despre aceste lucruri din țara mea adoptivă, unde se vorbește atât de mult cum să se controleze armele, dar nici un cuvânt nu se spune despre procesul de „economisire forțată a masselor” și deci o reformă a sistemului capitalist.

Dar, când deschid ziare venite din România, durerea îmi este și mai mare, fiindcă încă din 1990 am prevăzut aceste lucruri și am dorit din tot sufletul ca poporul român, și mai ales generația tânără care se ridică acum, să crească într-un mediu social-economic nou, să fie martori la un „Miracol Economic” cum nu a mai fost în nici o altă țară din lume, să fie mândri că s-au născut români, iar nu să se intereseze tot timpul cum să fugă din țară. Am vrut și vreau încă un tineret în România care să primească o educație civică și profesională solidă, cu încredere în viitorul de mâine, expus și dotat cu spirit critic Maiorescian, în OMENIE și plin de conștiința de român, că mai există ceva de spus care nu s-a spus încă pentru binele UMANITĂȚII de care aparține și neamul românesc.

„Mecanizarea in spirit”, mai ales a tineretului, este o problemă vitală și urgentă, nu numai în România, dar peste tot în lume, pe care nici regimul capitalist și nici regimul socialist nu o poate rezolva, fiindcă amândouă sistemele sunt înfeudate și deci victime la magicul din tehnologia modernă, fără limite naturale, care să țină civilizația și cultura modernă în armonie. Deja s-a format un conflict, un decalaj mare în societatea modernă și anume dintre civilizația și cultura modernă, lăsând pe ultima să joace un rol minor de „Casandra”; în loc să fie la locul de comandă, pentru a lumina drumul tehnologiei, așa ca mașina (computerele) să fie un servitor docil și credincios la OM, iar nu invers, cum suntem amenințați astăzi, și mai mult mâine. (Vezi: Mai multe detalii în această problemă in PROLEGOMENA (1998), Cap. 4, pp.155-189)

Mr. Jacques Ellul, ca filosof critic, are dreptate când ridică problema socială în regimul „colectivist”, indiferent dacă în dictatura violentă a lui Marx, mânuită de Stalin sau un Ceaușescu, cum și în dictatura democrată deghizată a lui Keynes ce poate fi manipulată de un alt fel de Hitler, îmbrpcat în „cojoc de oaie moartă", dar, în realitate, un lup deghizat, care e gata să înhațe prada, adică inocența unor oameni cinstiți. Vai și amar de acea națiune unde cetățenii se lasă acaparați de oratoria unui astfel de lup deghizat.

3. Un argument științific mare de care depinde viitorul omenirii și nu mai puțin a României

Subiectul despre „Marea Transformare" este legat de un argument științific mare, nerezolvat, încă în lumea ideilor, dar de care, în mod concret, depinde mersul omenirii și implicit a României.

Experiența istorică în toată epoca modernă și în orice țară din lume, unde s-a experimentat moneta de hârtie și de credit bancar monetizat, s-a terminat cu eșec inevitabil. În regimul capitalist mixt, câtă vreme s-a păstrat prin lege o acoperire parțială între 30 și 40% în aur sau argint, ca un instrument regulator cu funcționare automată, independent de persoana Guvernatorului Băncii Centrale Naționale sau a Primului Ministru ori Președintele țării, sistemul a funcționat la nivel internațional, unde se acceptă la formarea prețurilor de mărfuri, valori mobiliare și valută, cum și la soldarea de diferențe în balanța de plăți internaționale numai moneta reală de aur sau de argint. Prin urmare, la nivel internațional există un sistem monetar 100% acoperit în aur sau argint, care era de încredere și perfect stabil.

Problema adevărată în regimul capitalist dinainte de Marea Depresiune, de la 1930, nu a fost în domeniul internațional, unde funcționa foarte bine, ci în domeniul intern, național, unde sistemul monetar era o amestecătură de 30-40% ban de aur sau argint stabil, iar restul de 60-70% ban de hârtie și de credit bancar monetizat, complet instabil. Eșecul de la 1930, ca și mai înainte, a fost deci provocat, fără nici o îndoială, de banul de hârtie și de credit monetizat.

Argumentul științific este următorul:

Leon Walras (1834-1910), cel mai mare dintre toți economiștii de seamă - nu o spun eu, ci un alt more economist din veacul al 20-lea, și anume Joseph A. Schumpeter (1883-1950) în his History of Economic Analysis (1954) p.827 - și care a formulat pentru prima dată Legea de Echilibru General în Economie, a dovedit științificește că o economie liberă și stabilă, unde atât producătorii cât și consumatorii sunt tratați prin sistem, în mod obiectiv, la punctul optim, unde utilitatea socială este egală, numai dacă există o rețea de piețe libere, competiție pură unde orice formă de monopol este neutralizată aproape de punctul zero, iar prețurile și implicit veniturile sunt exprimate în moneta „Numeraire", adică 100% acoperire în aur, argint sau orice alt produs standardizat, și anume atât în tranzacțiunile interne, cât și pe piețe internaționale „Full employment", adică nici un șomer involuntar, este realizat în și prin sistem, fără nici o cheltuială din bugetul public.

Geniul lui Walras, de fapt, a făcut o sinteză (deși incompletă, totuși dreaptă!) de gândire a tuturor economiștilor dinaintea lui, de formațiune clasică. Românul-American Rugină, lucrând la același subiect să lămurească acest argument științific, timp de o jumătate de veac (1947-1997), a completat ceea ce lipsea în Warlas și în plus a formulat Principiul Imposibilităților în Practică, care confirmă și întărește teza lui Walras până la punctul de a deveni o axiomă în sociologia economică.

Un alt economist de geniu, dar de altă natură și înclinații decât Walras, în cursul veacului al 20-lea, pe nume John Maynard Keynes (1883-1946), în cursul Depresiunei cea mare de la 1930, a construit o teorie opusă școlii clasice de gândire, în termeni de echilibru, și anume bazată pe condiții de dezechilibru, pe care eronat a intitulat-o „Teorie Generală", cum vom vedea mai departe în detaliu.

În fond, teoria lui Keynes se ocupă de întrebarea cum se poate ieși dintr-o depresiune economică, cum era în vremea lui și nimic mai mult. Un bun prieten a lui, care mai târziu a luat premiul Nobel în Economie, John R. Hicks, un an după ce a apărut „The General Theory", a recenzat cartea într-un articol publicat în ECONOMETRICA din Aprilie 1937, unde se spune că „Keynesian Economics" în realitate este „the Economics of depression", adică „Economia Depresiunii". Keynes a fost consultat despre acest articol și l-a citit trimițând mulțumiri lui Hicks, fără a protesta că nu este așa.

Teoria economică a lui Keynes în sine este o generalizare fără condiții a unei economii aflate într-o criză, așa cum corect a caracterizat-o Hicks. Keynes, pe de altă parte, a insistat că teoria lui este generală, fără condiții față de teoria clasică pe care a negat-o, și chiar în primul capitol a considerat-o drept un caz marginal, fără relevanță la problemele timpului său. Pe Walras l-a cotat numai o singură dată într-un subiect minor și cu evaluare negativă.

Cum a reușit Keynes să ajungă la desconsiderarea gândirii economice clasice dinaintea lui? Clasicii toți, inclusiv Walras, au aplicat raționamentul pozitiv, ex-ante, de la cauză la efect, și așa au construit modelul de gândire al unei societăți și economii libere, chiar dacă nu complet, dar totuși adevărat.

Keynes, la rândul său, a întrebuințat un raționament negativ, de tip ex-post sau gândire în revers, de la efect înapoi, dar nu până la cauză, ci numai imediat înapoi, adică „efect-contra-efect", spre deosebire de metoda clasica de „cauză-contra-efect". Cu această metodă de gândire dubioasă, deși poate fi aplicată valabil în cazuri de urgență și temporar, până ce se găsește cauza primară a fenomenului neplăcut, cum este o criză dezvoltată pe neașteptate, Keynes a întors pe dos toate problemele, cu fundul în sus și capul în jos, cum a făcut și Marx cu logica lui Hegel.

Teoria lui Keynes este într-adevăr dubioasă din două puncte de vedere (a) nu spune unde vrea să ajungă, adică evită să menționeze stația finală de „socialism deghizat", adică o societate și economie colectivistă sau comunitaristă, cum se spune în unele cercuri din vremea noastră, exact cum a visat și Marx, deși printr-o revoluție violentă, fără a ascunde nimic din țelul urmat și (b) întrebuințează, în stil mare, paradoxe științifice care aduc mai multă confuzie decât lumină economică în problemele date atunci, în 1936, ca și acum, în 1998. Cititorul poate să judece singur următoarele paradoxe întrebuințate de Keynes:

Vinovat pentru Depresiunea de la 1930 este moneta de aur stabilă, iar nu moneta de hârtie și de credit bancar monetizat, instabilă prin definiție;
Economisirea privată, care asigură o independență economică și întărește libertatea cetățeanului, Keynes o consideră un „viciu social", pe cată vreme „economisirea forțată" a masselor, pentru formarea de capital, nici nu este menționată;
Consumul, iar nu producția, este elementul esențial în activitatea economică, ca și cum ai putea să consumi întâi și pe urmă să produci; nu are sens, e un paradox pur;
Deficitul în bugetul public este considerat o necesitate, iar nu un semn de deficiență sau viciu politic al celor ce se află la guvernare;
Creșterea datoriei publice nu e o problemă, după Keynes, fiindcă se aseamănă cu faptul când iei bani din buzunarul drept și îi pui în buzunarul din stânga;
Rentierii, adică cei din clasa de mijloc, care muncesc o viață întreagă să economisească pentru zile grele de la bătrânețe, sunt vinovați de ivirea crizelor, iar nu speculațiile pure de la bursă.

Și lista paradoxelor e lungă fiindcă Keynes era un meșter mare în făurirea și mânuirea de Paradoxe. Tăria lui este faptul că a adus în discuție o teorie nouă, chiar dacă dubioasă, cum se vede din cele spuse mai sus. Pentru acest autor, teoria dubioasă a lui Keynes a fost și este de mare folos din punct de vedere științific, fiindcă este provocatoare și te invită să reflectezi mai adânc la cele spuse de el. Slăbiciunea cea mare se află în profesiunea economiștilor din generația lui, la care le-a lipsit spiritul critic Maiorescian (pentru români) sau cel francez, de la Julian Benda si Jacques Ellul (pentru ceilalți), adică cei care au acceptat orbește cele spuse de Keynes.

Înseamnă oare asta că noi trebuie să închidem ochii fiindcă experții străini au învățat economie politică numai de la Keynes citire… și că experții români consultați la Cotroceni, la Piața Victoriei sau în Parlament acceptă orbește cele recomandate de experții străini? Putem noi, în care a mai rămas ceva din spiritul critic a lui Maiorescu, a lui Eminescu și atâtor gânditori mari din trecut până la Dionisie Pop Marțian (1829-1865), cel mai mare economist ardelean pe care l-a produs neamul romanesc, care a scris cea dintâi carte de Economie Socială în limba română, a scos prima revistă de economie și statistică și a organizat cel dintâi recensământ în țara românească; repet, putem noi să stăm la o parte și, în tăcere, să privim cum se destramă și se distruge economia românească și să lăsăm poporul să sufere mai departe, până la explozia socială care nu ar rezolva nimic, ci numai ar crea alte probleme și mai complicate?

Sigur că aici, inițial, e vorba de un argument științific, nerezolvat încă așa cum se cuvine. Nu mai încape nici o îndoială că, într-o societate liberă, fiecare intelectual se poate atașa de doctrina lui Walras, Keynes, Marx sau orice alt qânditor, așa, după bunul plac. Dar când ajunge într-o funcțiune oficială mai înaltă, atunci are în plus o obligație morală să țina urechea deschisă în dreapta, ca și în stânga, la ce se vorbește sau se scrie, asa ca să nu calce - voit sau nevoit - Art. 50 din Constituția României (1991) care spune: „Fidelitatea față de țară este sacră."/

Scriu mai departe, fără a acuza pe nimeni, ci numai pentru a lămuri acest argument științific: Walras versus Keynes, argument din care se trag atâtea suferințe pentru poporul român, între 1990-1999, și, mai mult, de care depinde și un alt viitor mai bun sau mai rău.

Ca un exemplu concret dau acum, pentru evaluare, la Curtea Supremă de Justiție, trei cazuri particulare la care am luat și eu parte, fără malice și cu tot respectul ce se cuvine.

Primul caz se referă la Domnul Mugur Isărescu, Guvernator al Băncii Naționale, unde am servit și eu și nu pot să nu exprim și cu această ocazie respectul și înalta considerație pentru Membrii din Consiliul de Administrație, care în 1942 m-au trimis la studii de specializare la Universitatea din Berlin și, mai apoi, în continuare, la Universitatea din Freiburg i.Br., în Germania.

Pe Domnul Mugur Isărescu l-am vizitat chiar a doua sau a treia zi după ce fusese instalat ca Guvernator și i-am explicat ce mare răspundere a luat pe umeri, mai ales când l-am văzut așa de tânăr. M-am întreținut cu el într-o convorbire plăcută, cu referire la problemele ce trebuie rezolvate cum trebuie, în România după căderea regimului comunist.

Mai târziu, când a apărut cartea „Teoria și practica economică în epoca de tranziție și după" (1994), dacă îmi aduc eu bine aminte, i-am înmânat un exemplar și l-am rugat să-ș citească cu mare atenție, iar dacă socoate că în unele puncte sunt greșit, atunci să maă corecteze, căci nu e vorba aici de chestiuni personale, ci de interesele și nevoile poporului românesc. După aceia, când am văzut pe ce drum merge, i-am scris din America, făcându-l atent că pe calea urmată nu se pot rezolva problemele corect și l-am invitat la un dialog deschis prin corespondență. Dar nu m-a onorat nici măcar cu un rând de confirmare la scrisorile trimise.

Acum am auzit, din ziare, că vrea să vândă aurul din Tezaurul de la BNR, așa, ca să mai poată face alte împrumuturi în străinătate, și prin pierderea aurului să stranguleze orice încercare de stabilizare în viitor, o operație cu adevărat diabolică și anti-națională, având în vedere mișcarea internațională pentru „Marea Transformare" negativă.

Dintre toți oficialii la nivelul cel mai înalt, Guvernatorul Mugur Isărescu poartă răspunderea constituțională față de ce s-a întâmplat în economia românească după 1990. Pe Consilierul lui Prim, D-l Daniel Dăianu, ca urmare a unui telefon primit de la Domnul Prim-Ministru Petre Roman, care l-a recomandat drept un element excepțional, l-am primit în casă la noi, l-am onorat și i-am explicat la fel care sunt problemele economice și financiare din România - văzute la nivel național și internațional -, dar după ce a plecat din Boston nu a mai răspuns la nici o scrisoare/

Am aflat ulterior că D-l Dăianu a devenit Prim Consilier la Banca Națională și cu doctoratul proaspăt din USA, foarte probabil că el a fost acela care l-a convins pe noul Guvernator să utilizeze dobânzi de 100%, de 200% și, dacă nu mă înșel, de 300% în lupta cu inflația, operație prin care - voit sau nevoit - s-a creat blocajul financiar și s-a stopat orice formare de capital real prin economisiri voluntare ale poporului, o depresiune economică din care Romania nu s-a mai refăcut nici până în ziua de azi.

Un al treilea personaj important și expert economic, care a fost Prim Ministru în vremea experimentului cu dobânzi exorbitante, este Domnul Theodor Stolojan. După eșecul experimentului a fost angajat de Banca Mondială, unde sigur a avut bune relații și era bine apreciat.

În timpul când era Prim Ministru și mă găseam în țară am trimis D-lui Stolojan un Memo lung explicând la fel cum văd eu problemele prin prisma unui sistem de echilibru general stabil în toate ramurile economiei naționale și de ce politica economică a Guvernului după 1990 e greșită. M-am așteptat ca Domnul Prim Ministru mă va chema la ordine să documentez de ce consider politica Guvernului greșită. Dar, D-lui Prim-Ministru nici că i-a păsat să confirme măcar primirea Memorandului trimis ca scrisoare recomandată. Mai pe urmă a plecat la Banca Mondială, iar poporul a rămas să sufere consecințele deciziilor eronate luate de Guvern în timpul când Domnia Sa fusese Prim Ministru.

După ce Domnul Stolojan și-a împlinit misiunea la Banca Mondială în luna Octombrie 1998, s-a întors în țară, iar sfatul lui înțelept a fost: „SĂ VINDEM TOATE BUNURILE STATULUI PENTRU A ASIGURA CREȘTEREA ECONOMICĂ” (Vezi: UNIVERSUL din 30 Octombrie 1998). Mai întâi, aceste bunuri aparțin legitim și de drept poporului, care prin munca forțată, sub regimul comunist, au fost confiscate și trebuiau returnate cum s-a prevazut în Planul de PRIVATIZARE. De ce? Cum? și Pentru Cine? alcătuit de Dr. Constantin Cojocaru (1990). Planul acesta a fost pus la o parte de experții români, probabil alarmați de experții străini de la Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, care aveau altceva pregătit pentru Romania.

Criza prin care trece România, de la 1990 încoace, este generală, adică cuprinde toate domeniile de activitate esențială care se aflau în dezechilibru organic: sistemul economic, monetar, bancar, financiar, bugetul Statului, burse, cursul de schimb, balanța comercială și de plăti internaționale și, nu mai puțin important, distribuția venitului național. La o criză generală, logic, se cere o reformă tot generală.

Este aproape de necrezut (ca să omit termenul „ridicol") ca un expert economic de talia Domnului Stolojan, cu experiență și de la Banca Mondială, să declare public o soluție așa de simplistă și incorectă:

„Primele măsuri care se impun pentru ieșirea României din criză ar trebui să vizeze vânzarea tuturor bunurilor Statului, pentru ca acestea să fie introduse în circuitul economic de către proprietarii privați, precum și instituirea unui control strict al bugetului și al banilor din economie." (UNIVERSUL, din 30 Oct. 1998)

Ca o informație suplimentară, Domnul Stolojan, ca și Guvernatorul Isărescu și Consilierul Prim Dăianu, sunt membri fondatori la „Societatea Română de Economie" (1992). Și dacă toți membrii din această Societate gândesc la fel, atunci este clar de ce economia romanească este acolo unde se află în 1999.

Pe de altă parte, se vede tot clar și necesitatea de a se prezenta și difuza o analiză critic-obiectivă a teoriei și practicii economice moștenite de la Keynes citire, fără de care nu se pot îndrepta condițiile economice și sociale, inclusiv cele politice din România.

În orice caz, o depoziție în fața Curții Supreme de Justiție din partea acestor trei oficiali de rang mare ar putea lămuri mai departe de ce nu s-au rezolvat cum trebuie și la timp problemele economice și financiare în Romania, între 1990-1999.

4. Teoria economică și socială a lui Keynes are două fețe: e un paradox periculos și dăunător la economia românească

Pe termen scurt, se poate spune fără nici o îndoială că apariția lui Keynes, ca om de știință, și recomandarea unei politici de intervenție activă a guvernului, în cazul unei crize economice sau financiare, este de preferat, comparat cu starea de spirit dominantă la 1929, când a început criza mondială. Era timpul când filosofia cunoscută sub dictonul francez „laissez-faire, laissez passer" și care, fie zis în treacăt, de multă vreme în secolul al 19-lea era interpretată greșit în forma ei originală din școala franceză a lui Francois Quesnay din secolul al 18-lea, domină gândirea economică.

Credința curentului liberal conservativ, în formula simplistă a lui „laissez-faire, laissez-passer", era falsă atunci tot așa cum astăzi e falsă și credința oarbă a experților Keynesieni, ca piață liberă capitalistă asociată cu politica monetară și fiscală la nivel macro, rezolvă cel mai bine orice problema economică înăuntru ca și în afara unei țări. Credința experților Keynesieni de azi e falsă fiindcă, dacă nu se împlinesc toate condițiile de echilibru general stabil, atunci „piața capitalistă zisă liberă" devine „sălbatică și cotropitoare" și nu mai poate rezolva cum trebuie problemele date. În plus, le încurcă și mai rău producând confuzie și deci duce automat la decizii eronate, atât din partea producătorilor, cât și al consumatorilor. Și acest lucru, pentru cei care vor să vadă și au pregătire economică, este evident urmărind economia românească de la 1990 încoace.

Nu e nimic rău, ci e un bine, dacă guvernul, în cazul unei crize, nu numai economică, dar de orice natură, intervine repede și încearcă să rezolve criza, chiar dacă nu complet, dar cel puțin să amelioreze efectele dăunătoare imediate, până ce se găsește soluția cea bună.

Cu totul altfel se derulează lucrurile cu aplicarea teoriei lui Keynes, pe termen lung. Aici, intervenția guvernului în spirit Keynesian, are o altă semnificație, este concepută nu ca o operație temporară de ajutor, ci ca un mecanism care nu rezolvă problemele cum trebuie și la timp, așa că, pe termen lung, se pregătește un regim economic și social colectivist sau comunitarist, cum se spune în America. Dar scopul final nu se menționează și așa se formează un paradox periculos prin care politica monetară și fiscală, la nivel macro, se oferă publicului ca fiind singura alternativă (ceea ce nu este adevărat!), care poate să aducă o viață mai bună cu un „social safety net". În realitate însă, pe termen lung, dezechilibrele cresc și se uzurpează orice sentiment de libertate și demnitate umană ca, până la urmă, un demagog să ajungă la putere și să spună sub forma de necesitate istorică: „Vă mai trebuie acum Democrație?". Acesta este pericolul cel mare derivat din credința oarbă că piețele capitaliste mixte (superficial numite „libere"), combinate cu politica monetară și fiscală, la nivel macro, ar putea vreodată să aducă prosperitate și progres social-economic real cu menținerea libertăților umane, a principiului de justiție socială de echitate în distribuția venitului național și stabilitate monetară și financiară. Acest pericol, sub forma unui paradox cu două fețe, paște nu numai România, dar toate țările lumii unde se aplică aceeași medicină economică de socialism deghizat în cojoc de oaie moartă. Este o parte din drama Umanității în vremurile noastre.

Să sperăm totuși că un Guvern Roman, printr-o politică sănătoasă de reformă, integrală, poate salva România, iar prin exemplul ei viu și Umanitatea, după exemplul simbolic a lui Berenger din piesa de teatru „Rinocerii" a lui Eugen Ionesco.

Urmează să vedem cum Keynes a construit „Paradoxul cel Mare", care formal ar părea că rezolvă problema economică a timpului nostru, dar, în fond, în realitate nu o rezolvă ci o amână sine die cu speranța că va fi rezolvată de „Marea Transformare" în viitor.

(1) Conceptul de monetă falsificat

În Tratatul lui de Moneta (1930), Capitolul I începe cu propoziția: „Moneta de cont (din contabilitate), adică aceea în care datorii și prețuri și puterea de cumpărare în general sunt exprimate, este conceptul primar al unei teorii a monetei.” (Vezi: Keynes, J.M., A Treatise on Money, Vol.1, the Pure Theory of Money, 1930, 1971, p. 3)

De 2.000 de ani și de când economia politică s-a format ca știință, în veacul al 18-lea, prin monetă s-a înțeles ceva „real", o cantitate fixă, constantă de aur sau argint (o marfă ca toate celelalte mărfuri schimbate pe piață, dar cu anumite calități cerute de această funcțiune), care nu se schimbă de la o zi la alta și care servește drept standard monetar pentru măsurarea tuturor valorilor.

Cu acest standard monetar real se rezolvă o problemă fundamentală în activitatea economică de fiecare zi și anume „calculul economic" la toate tranzacțiile, precis, obiectiv și fără a aduce prejudicii sau favoruri nelegitime între cumpărători și vânzători, între debitori și creditori.

Acum vine un singur economist, John Maynard Keynes, în secolul al 20-lea, care întoarce problema pe dos și formează un paradox. După el nu mai este nevoie de un standard monetar real, iar conceptul de monetă reală se schimbă într-un surogat nominal, artificial, sub numele de „monetă de cont", adică cifre goale într-un registru contabil sau tipărite pe un petec de hârtie (bancnote) sau înregistrate în contabilitatea unei bănci.

În fond este vorba de moneta de hârtie și de credit bancar monetizat, utilizat în vremea modernă, dar care însă iarăși și iarăși, în toate țările vizate, a dat faliment, adică nu s-a mai putut controla inflația. Ca să nu bată la ochi amintind eșecul din trecut, Keynes i-a pus un nume nou „moneta reprezentativă", iar câteva pagini mai departe i-a adăugat și numele de „managed currency", mai atrăgător științificește.

Exista aici o „fraudă", în numele științei, când Keynes declara că „moneta de cont… este conceptul primar al unei teorii a monetei”, când de 2.000 de ani conceptul primar al unei teorii a monetei a fost și este moneta de aur sau argint. Din nefericire profesiunea economică din generația de la 1930, buimăcită de Marea Depresiune, nu a ridicat vocea să protesteze în massă față de acest fals sau eroare de bază în știința economică și așa falsul s-a continuat până în ziua de azi. Asta nu înseamnă că scăpăm de obligația morală de a nu lăsa o eroare să treacă la generația următoare fără a fi corectată.

Să nu uităm că banul real, acoperit 100%, reprezintă parametrul natural, constanta lui Walras, care împreună cu forța competiției asigură funcționarea normală a unei societăți și economii libere, juste și stabile. Dacă se falsifică banul, atunci se falsifică automat și prețurile, veniturile și deciziile economice zilnice, așa că rezultatul final nu poate să fie altceva decât confuzie și dezechilibru general de un grad mai înalt, cum este cazul cu România din 1999 sau un grad mai scăzut, dar totuși dezechilibru, cum se vede din Uniunea Europeană de curând stabilită pe calapoade capitaliste, mai exact Keynesiene, USA și alte țări unde se aplică teoria monetară a lui Keynes.

Iar economiștii mari din Apus, inclusiv Nobel Laureați, se fac că nu văd, că nu aud și nu înțeleg suferințele celor multi care plătesc un tribut greu ca rezultat al aceleiași teorii în practică. Tributul este fenomenul de „economisire forțată" care se impune pe spatele celor mulți, fără milă și fără o „despăgubire prealabilă", cum se prevede, spre exemplu, în Art.41 (3) din Constituția României.

(2) Moneta de aur defăimată în Keynes

Sunt câteva lucruri pe care Keynes nu le poate suferi, ca om de știință. Unul dintre aceste obiecte este moneda de aur pe care nici Karl Marx nu a îndrăznit să o repudieze. Din contră, în Capitolul I, II și III din CAPITAL, vol. 1 Marx, Nr. 1 ca om de știință în tinerețe, aproape un deceniu înaintea lui Walras, a analizat funcțiunile de bază ale monedei de aur sau argint cel mai bine decât toți economiștii înainte și după el. Într-adevăr, din analiza lui Marx Nr. 1, nu se poate determina valoarea obiectivă a unei mărfi oarecare decât dacă se acceptă ca premisă moneta de aur sau argint ca unicul standard monetar de măsurat valorile economice, standard care a rezistat peste 2000 de ani, fiindcă are ceva în comun cu toate celelalte mărfuri schimbate pe piață, adică un proces economic anticipat de aceeași valoare.

Marxiștii de astăzi și prietenii lor Keynesieni nu vor să audă și nici să vadă ceea ce a scris Marx Nr. 1 care, evident, după Capitolul III, a devenit bătrânul Marx Nr. 2, ideologul politic, revoluționar fără nici o calificare. Fără nici o bază științifică, ei urmează orbește pe Lord Keynes, care în visul lui de a vedea socialismul peste tot în lume și clarvăzător că moneda de aur sau argint nu poate fi manipulată după voie de experți sau guvernanți de stânga, a tunat și fulgerat în spiritul lui Freud împotriva aurului. Utilizând invectiva „auri sacra fames" (foamea sfântă de aur) a mers până acolo să susțină că aurul ar fi fost, după el, cauza care produce crize, inclusiv Marea Depresiune de la 1930.

Cu tot respectul față de memoria lui Keynes, ca om de știință, azi considerat cel mai mare economist din veacul al 20-lea, nu prin adevăr științific indiscutabil, ci mai mult prin influența ce a avut-o și o are încă asupra experților (deși nu fără limite, când ceva nu este adevărat), atitudinea lui în problema aurului ca monedă este total falsă și de ordin ideologic-politic. Moneta de aur nu poate fi manipulată de politicieni cu avizul experților și este contrarie la realizarea unui regim comunitar sau socialism deghizat. Acesta este adevărul cel fără îndoială.

Moneta de aur sau argint rezolvă cel mai bine și mai drept (din punct de vedere juridic) problema fundamentală de calcul economic, precis, just și stabil, cerut în fiecare zi de activitatea economică și financiară într-o economie națională.

Fie repetat, moneta de aur sau argint reprezintă un parametru natural, o constantă, care în cooperare automată cu un sistem de piețe libere, unde domină competiția pură, asigură echitatea și stabilitatea prețurilor, înlăuntru, ca și în afară (cursul de schimb).

Fără nici o exagerare, moneta de aur sau argint reprezintă, cum se spune în limba populară, „cheia și lacătul" în realizarea unui „miracol economic" prin noi înșine, în România ca și în orice altă țară de pe glob, dacă nu se amestecă experții străini de la Fondul Monetar Internațional sau Banca Mondială.

Pentru aceste motive, în Planul de Stabilizare Economică, Monetară, Financiară, Socială și Politică din 1990, cu mici revizuiri în 1992 și 1993, am pus la centru reforma monetară, cu un perimetru natural de argint, ca fiind mai aproape de sufletul poporului român. Ce senzație extraordinară - mă gândeam eu! - va fi când un țăran de la sat, sau un lucrător de la oraș, va vedea în mana lui - nu o fițuică cu promisiuni goale pe hârtie! - ci o monedă de argint strălucitoare. Eram sigur, cum sunt și azi sigur, că în asemenea condiții, cetățeanul va lucra cinstit si cu voie bună cât mai mult posibil, evident pentru binele lui întâi, dar simultan ca o mână nevăzută, blagoslovită și pentru binele țării și a neamului întreg. (Vezi: Teoria și practica economică în epoca de tranziție și după 1994, pp. 38-45)

(3) Conceptul de „economisire privată" falsificat

Pentru toți economiștii dinaintea lui, în special cei de gândire clasică, fenomenul natural care există practic în fiecare ființă umană - și anume „economisirea" - era considerat un element esențial, de bază, o virtute umană a lui homo sapiens în economia națională. Și pe drept cuvânt, pentru doua motive: (a) unul este de natură pur personală, pentru a îngriji de el însuși, ca și pentru familie - ca să ai ceva pus de-o parte pentru zile negre, șomaj sau bătrânețe - și, nu mai puțin important, contribuie la independența economică și libertatea individului, iar altul (b) participă la o funcție socială, adică formare de capital real care, investit în economie, direct sau indirect prin bănci și alte instituții financiare, aduce o creștere a productivității, un progres real pentru societatea umană.

Nu tot așa stau lucrurile în gândirea economică a lui Keynes. Aici economiile private sunt considerate ca un element negativ, un dezechilibru destructiv în economie și anume - după el - pentru că nu încurajează „consumul”, adică „cererea” de bunuri și servicii pe care el le consideră factorul de bază și decisiv în economie.

Cu această teză, Keynes a întors pe dos nu numai știința economică clasică, dar și psihologia normală a individului din categoria lui homo-sapiens. Este un adevărat paradox distructiv în economie. Ca să explice acest paradox, Keynes construiește mintal o parabolă pe care o numește „parabola bananei". Exista o insulă locuită unde creșteau numai banane. Lumea era fericită fiindcă trăiau într-un regim în echilibru, unde economiile erau egale cu investițiile.

Un partid politic induce lumea la o campanie: să se ridice economiile private sub forma de banane, care erau depuse în niște magazii naționale. Cu cât creșteau economiile private - gândea Keynes -, cu atât scădea fondul de banane destinat pentru consum. Până la urmă, lumea a început să moară de foame, pe câtă vreme înainte de campania amintită erau fericiți.

Continuarea o găsiți în documentul de mai jos.

Descarcă documentul: Anghel Rugină - Apel la Curtea Supremă de Justiție din România.pdf

Un apel la Curtea Supremă de Justiție din România