Diavolul înșelător al neamului omenesc folosește nenumărate metode pentru a ne amăgi, între care două de căpetenie: cea dintîi este de a ne face să credem că el și lucrarea lui sînt doar plăsmuiri ale minții noastre, neavînd așadar ființă de sine (pentru aceasta, vezi tot materialismul ateu, care propovăduiește atît lipsa lui Dumnezeu cît și a potrivnicului Satana); pe de altă parte, tot el își propovăduiește (prin slujitorii săi) ființa și lucrarea, dar în chip mincinos și strîmb. Și vedem bine că satanismul înflorește în formele cele mai nebunești și mai dezgustătoare, smintindu-i desăvîrșit pe cei gata smintiți prin patimile lor peste fire și împotriva firii. Adevărata primejdie stă însă în încercarea celui rău și viclean de a-i sminti, de va fi cu putință, pe cei aleși (Matei 24:24), adică pe Creștini, pe cei care au primit, prin botez, darul cunoștinței adevărului. Și cum face aceasta vrăjmașul nostru? Răspîndind - prin toate mijlocele ce-i sînt la îndemână: cărți, presa scrisă, televiziune, filme — otrava mincinoaselor tîlcuiri ale Bibliei, și mai ales a cărții Apocalipsei. Aici este marea înșelare, fiindcă cea mai desăvârșită minciună este aceea care se sprijină pe adevăr. Iar răul cel mai rău este că noi, Ortodocșii, avem adevăratele tîlcuiri insuflate Sfinților Părinți ai Bisericii de Însuși Dumnezeu-Duhul Sfînt, dar nu ne folosim de ele, și astfel ne facem mai necredincioși decît păgînii, care nu au primit aceste daruri minunate, și hulim pronia dumnezeiască.
Fiindcă, în marea Sa purtare de grijă, Dumnezeul a toate și Ziditorul nostru nu ne-a lăsat întru necunoștință, precum sîntem plecați să credem cei mai mulți dintre noi. Astfel, prin aleșii Săi purtători de Duh Sfînt, ne-a învățat întreaga istorie, de la ce a fost întru începuturi și pînă la ce va fi cînd ne vom întoarce la El întru viața cea de veci. Și toate acestea au fost cuprinse într-o singură carte — numită chiar Cartea („Biblia”), fără început și fără sfirșit — adică în Sfînta Scriptură a Vechiului și Noului Testament.
Deci ce ne spune Biblia? — după o împărțire a faptelor care ne este folositoare pentru acest cuvînt. Întîi de toate, ne amintește ceea ce sîntem din fire: niște făpturi cu totul și cu totul deosebite de celelalte, singurele aduse întru ființă cu suflarea gurii lui Dumnezeu (Facerea 2:7) și „după chipul și asemănarea Lui” (Facerea 1:27). Ce înseamnă aceasta? Că Făcătorul a toate ne-a zidit liberi și nemuritori, pentru a ajunge la o vreme, prin înfiere, dumnezei după dar, după cum e scris: „Căci Eu am zis: Toți sînteți dumnezei și fii ai Celui prea înalt” (Psalm 81:6). Apoi, Cartea Facerii ne istorisește căderea omului din firea sa, prin neascultare și mândrie, înrobirea de bună voie față de Satana (cel căzut mai înainte din firea sa) și începutul pribegiei omenirii într-o lume a suferinței și mai ales a lipsei de nădejde că se va putea răscumpăra vreodată de sub stăpînirea celui rău. Căci, într-adevăr, ce ar fi putut da omul pentru a-și dobindi înapoi liberarea de tirania morții și a diavolului? Și atunci Dumnezeu, în nespusa Lui iubire de oameni, a hotărît să i-a datoria omului față de diavol asupra Sa și să o plătească omenește1. Dar cum? Întrupîndu-Se EL Însuși, prin Persoana Fiului, întru un om asemenea nouă, dar fără de păcat, deci întru un nou Adam. Și, pentru ca oamenii să poată primi acest înfricoșător pogorămînt, a vestit dinainte, timp de multe veacuri, nepovestita întrupare a Hristosului („Unsului”) Său, prin Prooroci. Cuvintele acestora, insuflate de către Sfîntul Duh și cuprinse în toate cărțile proorocești ale Vechiului Testament, s-au împlinit odată cu negrăira naștere din Fecioara a Dumnezeu-Cuvîntului, Nașterea Mîntuitorului, propovăduirea Sa, răscumpărarea omenirii prin moartea și învierea Sa, toate acestea sînt cuprinse în Evanghelii. Mai departe, Faptele Apostolilor cuprind întoarcerea firii omenești la Tatăl, prin înălțarea lui Hristos Iisus la cer, și înființarea, prin pogorîrea Sfîntului Duh, a Bisericii, adică a adunării celor care se împărtășesc de Hristos-Dumnezeu prin Sfintele Taine, și mai ales prin Sfînta Taină a Împărtășirii cu trupul și sîngele Său. De acum, prin Sfînta Taină a Botezului și apoi prin celelalte, orice om a căpătat puterea de a-și câștiga mîntuirea, adică de a ieși de sub robia Satanei și a se întoarce la ascultarea lui Dumnezeu, al cărui fiu după dar ajunge prin împărtășirea cu Fiul „cel întîi născut între mulți frați” (Romani 8:29)2.
Dar aceasta a însemnat totodată și începutul războiului dintre Satana și Biserica lui Hristos, căci diavolul nu-și poate primi înfrîngerea fără să încerce „a-i pierde, de va fi cu putință, și pe cei aleși” (Matei 24:24). Mai ales că el știe prea bine că și-a pierdut puterea pe care o avea înainte de răscumpărarea omenirii prin Cruce, încît răstimpul domniei lui asupra acestei lumi a păcatului s-a scurtat, iar vremea judecării sale de către Hristos, întru a doua Sa venire, se apropie cu fiecare zi ce trece. Și, pentru ca Biserica să poată duce fără teamă acest război, Purtătorul de grijă a toate a dat Apostolilor o proorocie, în care mai înainte vestește pătimirile Bisericii, pînă la biruința ei desăvîrșită asupra „șarpelui celui de demult” (Apocalipsa 12:9), atunci cînd Hristos-Dumnezeu Se va pogori în slavă, ca Împărat și Judecător, va reînnoi lumea, îl va doborî pe diavol împreună cu toți ai lui întru focul cel nestins și îi va aduce lîngă Sine pe toți ai Săi întru viața cea fericită. Astfel, se va încheia istoria pricinuită de greșeala Evei și a lui Adam, și va începe o alta, pe care nu o putem decît bănui. Iar proorocia aceasta, pusă în scris, se numește Apocalipsa (adică „descoperirea”) Sfîntului Ioan Teologul, ultima carte cuprinsă în canonul Noului Testament. Cuprinzînd asemenea înfricoșate vestiri ale viitorului, Apocalipsa este cea mai tainică scriere biblică. Este atît de tainică, încît nici nu se află în canonul slujbelor bisericești, chiar dacă Tipicul rînduiește a fi citită la slujba Miezonopticii de sîmbătă noaptea, alături de epistolele Noului Testament, între Vecernie și Utrenie, începînd cu Duminica tuturor Sfinților.
În cele ce urmează, vom desluși locurile din Apocalipsa Sfîntului Ioan privitoare la vremurile cele mai de pe urmă, fiind de mare folos pentru înțelegerea faptelor pe care le trăim cu toții în acești ani. Și ne vom folosi de tîlcuirea Sfântului Andrei al Neochesariei (veacul al V-lea), la care vom adăuga și din cuvintele proorocești ale Sfântului Ambrozie al Mediolanului (veacul al IV-lea) și ale Sfîntului Arhiepiscop Averchie Taușev (din veacul trecut). Și să o luăm de la început:
„«CAPITOLUL I: (stih 1) Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care Dumnezeu I-a dat-o ca să arate robilor Săi cele ce trebuie să se petreacă în curînd.»
«Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care Dumnezeu I-a dat-o (…)»/ Descoperirea [apocalipsis, în elină, n. m.] — este aceea a tainelor celor acoperite, cînd se luminează înțelegerea Stăpînului fie din visele de la Dumnezeu, sau întru priveghere, dintru luminarea lui Dumnezeu (aievea, nu în somn).
Și, cînd zice că aceasta I s-a dat lui Iisus Hristos de la Dumnezeu, înseamnă că Tatăl I-a dat lui Hristos descoperirea3 după omenirea Sa4, căci după dumnezeire El le știe pe toate5. Iar vorbind de robii ce trebuie să învețe și de Îngerul ce I-a slujit [în stihul 2, n. m.], pune înaintea oamenilor mărirea dumnezeirii lui Hristos, căci dumnezeirea le are slujitoare pe toate. Dumnezeirea lui Hristos le-a fost arătată slugilor sale.
«(…) cele ce trebuie să se petreacă în curînd (…)»/ Prin aceasta, însemnează și că unele descoperiri sînt proorocii despre cele care începeau să se împlinească și că cele ce vor fi aproape de sfirșitul veacului se vor arăta curînd și nu vor zăbovi, pentru că o mie de ani se socotește la Dumnezeu «ca ziua de ieri ce a trecut și ca o strajă de noapte» (Psalm 89:4)6.
«(stih 2) Și El, prin trimiterea Îngerului Său, i-a destăinuit-o robului Său Ioan, care-a mărturisit Cuvîntul lui Dumnezeu și mărturia lui Iisus Hristos, pe toate cîte le-a văzut.»
Din cele ce i s-au zis și i s-au arătat, ca un prooroc a văzut cele ce sînt și cele ce vor să fie. Și zice: Hristos îmi grăiește ca un stăpîn slugii sale. Prin Îngerul Său, mi-a arătat acestea mie, ca să mărturisesc «mărturia lui Hristos» prin cele ce am văzut — cele ce sînt, și cele ce vor să fie, care sînt ascunse de la oameni — și să propovăduiesc întoarcerea celor ce aud.
[Iar Sfintul Ambrozie tîlcuiește stihul de mai sus așa; „Acest loc ne arată că nu e vorba de un alt Ioan7, ci de acela ce a scris și Evanghelia, care și la Cină s-a plecat pe pieptul Domnului, în Care erau așezate «toate vistieriile științei și înțelepciunii ascunse» (Coloseni 2:3). El a mărturisit Cuvîntul lui Dumnezeu cînd a spus: «La început era Cuvintul (…)» (Ioan 1:1). /…/ Și a arătat «mărturia lui Iisus Hristos, toate cîte le-a văzut» /…/ căci Iisus a făcut multe minuni și mari semne de față cu ucenicii Săi /…/ pentru ca aceia ce vor urma să poată vedea dinainte viitorul.”]
«(stih 3) Fericit este cel care citește și cel care ascultă cuvîntul acestei proorocii și păstrează cele scrise în aceasta! Căci vremea este aproape!»
Aici, îi fericește pe cei ce citesc și pe cei ce ascultă prin faptele bune, căci de acum aproape este vremea ce stă pusă înaintea celor ce li se cuvine să dobîndească fericirea. Și tuturor le este spre lucrare, adică pentru a săvîrși fapte bune în viața de acum. Precum zice Domnul: «Lucrați pînă este ziuă, căci va veni noaptea, cînd nimeni nu va mai putea să lucreze» (Ioan 9:34).[…]
Și, într-alt chip, este aproape vremea răsplătirii luptelor [duse de Creștini8, căci] puțină este munca vieții de acum dacă se aseamănă cu viața viitoare.
[În urma Sfîntului Andrei, episcopul Averchie zice și el, mai scurt: „Fericit este acela care, citind această carte, se va pregăti pe sine prin viața sa și faptele credinței pentru viața cea de veci, întrucît trecerea în veșnicie este aproape pentru fiecare dintre noi.”
Iar Sfîntul Ambrozie adaugă: „Nu sînt fericiți cei ce doar citesc sau ascultă cuvîntul lui Dumnezeu, dar nu-l păstrează. Căci mulți sînt care citesc și ascultă proorociile, însă ele nu-i folosesc cu nimic pe aceștia, care sînt de față numai cu trupul, dar nu și cu mintea. Pe aceștia putem să-i plîngem împreună cu Proorocul: «Cu urechile veți auzi, și nu veți înțelege; cu ochii veți vedea, și nu veți pricepe» (Isaia 6:10). Căci nu sînt fericiți cei ce propovăduiesc Scriptura dumnezeiască din iubire față de lume, iar nu din dragoste pentru Dumnezeu. De aceea zice Proorocul: „Înțelepți spre a face rău, bine să facă însă n-au știut” (Ieremia 4:22).
«Căci vremea este aproape!» De bună seamă, /vorbește/ de vremea Judecății /celei mari și înfricoșate/. Căci, dacă răstimpul de la venirea Domnului și pînă la sfârșitul lumii pare a fi lung, asemuindu-se însă cu primele timpuri9, el este scurt.")[…]
«(stih 7) Iată, El vine cu norii, și orice ochi îl va vedea; și-L vor vedea și cei care L-au împuns și se vor jeli din pricina Lui toate semințiile pămîntului. Așa! Amin!»
Aici, grăiește de Cel ce este ca un miel junghiat. Iată, întru mărirea Părintelui, Judecătorul va veni pe nori. Prin «nori» se înțeleg Puterile cele fără de trup sau și norii aceia care l-au acoperit pe Iisus și pe sfinții Săi ucenici în Muntele Taborului. Și, cînd El va veni cu mărire, tot ochiul va vedea, și «cei ce L-au împuns», care sînt ludeii și ostașii lui Pilat. Și toate semințiile pămîntului care au rămas întru necredință vor plînge. Iar «Așa! Amin!» e în loc de: Cu adevărat, amin! — prin care este arătat adevărul în limba elină și în cea evreiască, fiindcă «amin» se tilcuiește «așa să fie»10.
[La care Sfințitul Averchie adaugă: „Aici, este înfățișată cea de-a doua venire a lui Hristos întru slavă, după cum împreună-glăsuiesc Evangheliile (vezi Matei 24:3011 și 22:3112, Marcu 13:26, Luca 21:27; vezi și Ioan 19:3713). După salutarea din primele stihuri, Sfintul Apostol vorbește de îndată /…/ despre cea de-a doua venire a lui Hristos și Înfricoșătoarea Judecată, pentru a-i pregăti pe cititori să primească marea și înfricoșătoarea descoperire pe care a primit-o în legătură cu acestea.”] […]
«CAPITOLUL III: (stihurile 10, 11) «Pentru că ai păzit cuvîntul răbdării Mele [zice Domnul), și Eu te voi păzi pe tine de ceasul ispitei ce va să vină peste toată lumea, ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pe pămînt. Vin curînd; ține ce ai, ca nimeni să nu ia cununa ta!»
«Ceasul ispitei», sau goana ce are să fie foarte mare asupra Creștinilor, va veni fără întîrziere de la păgîni, adică de la Romani, de care făgăduiește că-i va izbăvi. Sau, arată aici pornirea lui Antihrist, care va fi în toată lumea la sfîrșitul veacului asupra credincioșilor. Din care făgăduiește să-i scape pe cei ce-l vor urma Lui și să-i dezlege pe cei ce vor răbda ispita, pentru a nu fi ispitiți peste puterile lor. Și bine zice: «Voi veni curînd», căci Dumnezeu va veni (Marcu 13:26) numaidecît după necazul din zilele acelea (Matei 24)14. De aceea îndeamnă la păstrarea comorii credinței, ca să nu-și piardă cineva cununa răbdării. […]
«CAPITOLUL VI: (stihurile 9, 10) Și, cînd a deschis pecetea a cincea, am văzut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiați pentru cuvîntul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o. Și strigau cu glas mare și ziceau: Pină cînd, Stăpîne sfinte și adevărate, nu vei judeca și nu vei răzbuna sîngele nostru față de cei care locuiesc pe pămînt?»
Dacă se va sili cineva să alăture dezlegarea acestei peceți la proorocii ce s-au sfîrșit mai dinainte și la sfinții care strigă către îndelungă-răbdarea lui Dumnezeu, vom vedea că acești sfinți au fost cei batjocoriți de Evrei mai înainte de cruce. Iar dacă va lua acestea ca o proorocie pentru cele viitoare și le va pune la învățătorii Bisericii care au fost junghiați pentru Iisus Hristos, va vedea că această strigare se îndreaptă împotriva păgînilor, pentru ca Dumnezeu să-i întoarcă pe cei vrednici și să nimicească păgînătatea celor mîndri prin sfârșitul lumii acesteia, «ca să nu-și tindă drepții mîinile lor întru fărădelegi» (Psalm 124:3)15.
[La acestea, Sfințitul Averchie zice: „Deschiderea celei de a cincea peceți descoperă rugăciunea sfinților mucenici la tronul lui Dumnezeu pentru grăbirea sfârșitului lumii și a Judecății de obște. Iar sufletele drepților care au suferit pentru Hristos sînt sub altarul Bisericii cerești, așa cum pe pămînt s-a înrădăcinat din vremea prigoanelor obiceiul de a așeza la temelia bisericilor, în altare, părticele de moaște ale sfinților mucenici.
Iar rugăciunea celor drepți este de înțeles, desigur, nu ca dorință de răzbunare, ci din dorința venirii grabnice a dreptății lui Dumnezeu pe pămînt și a răsplătirii fiecăruia după faptele lui, ce se va întîmpla la Judecata de obște, iar ei vor fi făcuți părtași la fericirea veșnică, fiindcă și-au dat viața pentru Hristos și învățătura Lui dumnezeiască.”
«(stih 11) Și fiecăruia dintre ei i s-a dat cîte un veșmînt alb și li s-a spus să stea în tihnă încă puțină vreme, pînă cînd vor împlini numărul și cei împreună-slujitori cu ei, frații lor care aveau să fie omorîți ca și ei.»
Aceasta: «(…) pînă cînd vor împlini numărul și cei împreună-slujitori cu ei (…)» arată că sfinții cer sfârșitul lumii. Și de aceea li se poruncește să mai rabde pînă se vor împlini frații lor, ca să nu ia fără de ei desăvîrșirea — după Apostolul (Evrei 11:39, 40)16. Iar «haina albă» arată lumina faptelor bune care înflorește pe dînșii, cu care sînt îmbrăcați, deși n-au încă făgăduințele. Căci, prin nădejdea acestora, pe care le văd ca printr-o oglindă înțelegătoare, cu adevărat se veselesc și se odihnesc în «sînul lui Avraam», fiind schimbați din grosimea materială. (Scolie: «Sînul lui Avraam» închipuiește locurile pe care le au cei fericiți, despărțite după măsura faptelor bune.)
(Să citim și de la Ambrozie: „«(…) să stea în tihnă încă puțină vreme, pînă se va împlini numărul (…)»/ Sfinții doresc judecata lui Dumnezeu, după care și trupurile lor vor primi plata ostenelii. De aceea li se poruncește să mai aștepte un timp scurt, pînă ce se va împlini numărul celor aleși. Aici, îi înțelegem pe toți mucenicii și pe cei drepți.”]
Note
1 S-a pus întrebarea de ce Dumnezeu, nu l-a liberat pe om din robia celui viclean folosindu-Și atot-puternicia Sa? Din cel puțin două pricini. O dată, pentru că Dumnezeu nu este doar atot-iubitor, dar e și tot atît de drept, încât nu încalcă nici măcar dreptul cîștigat de diavol asupra omului. Căci, într-adevăr, Satana i-a amăgit pe Eva și pe Adam, dar nu i-a silit la păcat, ci ei înșiși, din voia lor, au călcat acea singură poruncă dumnezeiască: să nu încerce răul. Apoi, dacă Dumnezeu i-ar fi liberat pe oameni cu sila din robia Satanei, aceștia ar fi urmat să păcătuiască, fiindcă nu ar mai fi avut răgaz de pocăință, la care se ajunge tocmai prin răbdarea necazurilor, durerilor și a morții.
2 Ceea ce trebuie înțeles așa, după Teofilact: „Histos este «întîiul născut între mulți frați» după iconomia întrupării, căci după dumnezeire nu este întîi născut, ci unul singur născut. Și El este cu adevărat întîi născut, iar noi sîntem frați ai Lui, fiindcă trupul omenesc luat de EL a fost uns cu venirea a-tot ungătorului Dumnezeu, precum a zis Teologul Grigorie, și s-a făcut pîrgă a noastră, astfel încît, întru Hristos, s-a sfințit osîndita noastră fire. Iar Sfântul Grigorie al Nissei zice că «Hristos S-a făcut «întîi născut între mulți frați» mai cu deosebire prin botez. Fiindcă mai întîi El Însuși S-a născut din apă, nașterea aceasta fiind moșită de către Porumbel, și astfel i-a făcut frați ai Săi pe cei împărtășiți și ei de o asemenea naștere, El fiind întîi născut între cei născuți după Dînsul din apă și din Duh» (în cuvîntul al treilea împotriva lui Evnomie)” (în tîlcuirea la epistola către Romani a lui Pavel).
3 „Căci Tatăl Îl iubește pe Fiul Și-I arată tot ce face; și lucruri mai mari decît acestea îi va arăta pentru ca voi să vă mirați” (Ioan 5:20).
4 După firea Sa omenească, pe care a urcat-o la cer (vezi Faptele Apostolilor 1:9).
5 Iar ca om — după cum arată episcopul Averchie - El Însuși vorbea despre Sine ca despre unul care nu știa (Marcu 13:32) și care primește descoperi de la Tatăl (Ioan 5:20).
6 Despre aceasta zicea și Petru: „În zilele cele de apoi, vor veni cu batjocură batjocoritori, care vor trăi după poftele lor și vor zice: «Unde este făgăduința venirii Lui?» Căci, de cînd au adormit părinții, toate rămân așa ca de la începutul zidirii. (…) Dar pe aceasta una să n-o uitați, iubiților: o singură zi înaintea Domnului este ca o mie de ani, și o mie de ani ca o singură zi. Domnul nu întîrzie cu făgăduința Sa, după cum socotesc unii că e întîrziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrînd El ca vreunul să piară, ci ca toți să ajungă la pocăință. Dar ziua Domnului va veni ca un fur” (2 Petru 3:3, 4 și 8-10). Și Însuși Mîntuitorul: „Iar despre ziua aceea și despre ceasul acela nimeni nu știe, nici Îngerii din cer, nici Fiul [ca om, n. m,], ci numai Tatăl” (Marcu 13:32).
7 Cum au spus unii (vezi la Averchie, în cuvîntul de început).
8 Scriu cu majusculă cuvîntul „Creștin” ca să arăt că el numește un neam osebit, alcătuit din cei botezați din toate celelalte neamuri. Acesta e norodul cel nou al lui Dumnezeu, noul Israil, de vreme ce Iudeii au pierdut această vrednicie, atunci cînd s-au lepădat de Hristos-Dumnezeu.
9 Deci cu vremea trecută de la facerea lumii și pînă la întruparea Cuvîntului, care e de 5 508 ani.
10 Despre aceașta, Cuviosul Nicodim Aghioritul zice așa: „În toată Scriptura Veche, zicerea «amin» se află numai în trei părți: în Cartea întîi Paralipomena 16:36 și în Cartea a doua a lui Neemia 5:13 și 8:8. Iar întru Scriptura cea Nouă se află de multe ori și însemnează «așa», «cu adevărat», precum însuși Pavel a tîlcuit arătat, zicînd: «Căci toate făgădnințele lui Dumnezeu, în El, sînt da; și, prin Eș, amin» (2 Corinteni 1:20) (în tîlcuirea epistolelor lu. Pavel).
11 „Atunci, se va arăta pe cer semnul Fiului Omului, și vor plînge toate semințiile pămîntului și-L vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere și cu slavă multă” (Matei 24:30). „Atunci — zice Teofilact — se va arăta pe cer Crucea, strălucind mai mult decit soarele, spre mustratea Iudeilor. Atunci își vor plînge Iudeii nesupunerea lor. Dar și toți cei ce cugetă cele pămîntești, măcar de ar fi și Creștini, căci «toate semințiile pămîntului» se numesc cei alipiți de cele pămîntești. Iar Domnul, deși va veni împreună cu Crucea, va veni și «cu putere și cu slavă multă».”
12 „Iar cînd va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții Îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna în fața Lui toate neamurile, și-i va despărți pe unii de alții precum desparte păstorul oile de capre”
13 „Și, iarăși, altă scriptură zice: «Vor privi la Acela pe Care L-au străpuns»” (Ioan 19:37). Despre aceasta zice și Proorocul „Iar peste casa lui David și peste locuitorii Ierusalimului voi turna duhul darului și al îndurării; și ei vor privi la Mine, Cel pe Care L-au batjocorit, jucîndu-se; și plîngere vor face asupră-I, ca pentru cel iubit, și cu durere se vor văita, ca pentru un întîi-născut” (Zaharia 12:10).
14 „Căci mare necaz va fi atunci, cum n-a mai fost de la începutul lumii pînă acum și nici nu va mai fi. Și, dacă zilele acelea nu s-ar scurta, nici unul n-ar mai scăpa; dar zilele acelea se vor scurta de dragul celor aleși” (Matei 24:21, 22).
15 Stih pe care Teodorit îl tîlcuiește așa: „Zice: Ca nu cumva, socotind că toate sînt fără de rînduială și neocîrmuite, cei ce se grijesc de cuviință să se plece către rău și să tragă de aici vătămatea.”
16 Apostolul votbește despre drepții Testamentului celui vechi, și zice așa: „Și toți aceștia, mărturisiți fiind prin credință, nu au primit făgăduința, Dumnezeu rînduind pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu se desăvîrșească fără noi.” Stihuri a căror tîlcuire e așa: „Dumnezeu — zice — a rînduit ceva mai bun penttu cinstea noastră. Căci, pentru a nu se arăta drepții ziși mai înainte avînd oarecare întîietare față de noi dacă s-ar încununa mai înainte, Dumnezeu a rînduit tuturor — și celor vechi, și nouă, Creștinilor - una și aceeași vreme, aceea a sfârșitului întregii lumi, întru care ne vom încununa cu toții. Și Pavel nu a zis: «ca să nu se încununeze fără noi», ci: «ca să nu se desăvirșească», fiindcă atunci se vor arăta acei drepți desăvîrșiți după toate. Încă și într-alt chip se înțelege zicerea «să se desăvîrșească». Fiindcă sfinții ziși mai-naine au luat arvunele slavei, și ale cinstei și ale desăvîrșirii chiar de acum, căci de unde altundeva au luat puterea spre a le ajuta celor care cer ajutorul lor pe pămînt? Sau de unde au îndrăzneală spre a mijloci și a-L ruga pe Dumnezeu pentru alții, fără numai din slava pe care au dobîndit-o, în parte, în ceruri? Iar atunci, la învierea de obște, au să ia împreună cu noi desăvîrșirea slavei și a fericirii. Dar oare nu-i nedreptățește Dumnezeu, de vreme ce ei ne-au luat-o înainte cu nevoințele și cu ostenelile faptei bune și ale credinței, iar acum așteaptă a lua cununile după noi? La aceasta răspundem că a ne aștepta ei ca să se încununeze împreună cu noi este ceva plăcut și iubit lor. Căci toți — și drepții mai înainte de Lege, și cei din Legea Veche și noi, Creștinii care vom fi bine-plăcut lui Dumnezeu întru darul acesta nou — toți așadar sîntem un trup. Și, așa cum trupului i se pricinuiește mare îndulcire cînd toate mădularele sale se încununează, la fel și acelora și nouă ni se va pricinui bucurie și îndulcire cînd ne vom încununa toți de obște” (Sfințitul Teofilact, în tîlcuirea epistolei către Evrei).
Comentarii