Se vorbește tot mai mult de unirea Bisericilor Ortodoxe (adică drept-cinstitoare, păstrătoare a adevăratei credințe) cu așa-zisa Biserică Romano-„Catolică” („sobornicească”, „atotcuprinzătoare”). Și nu puțini sunt ai noștri credincioși care nu văd nimic rău în aceasta, căci – nu-i așa? – e mai bună pacea și dragostea decît vrajba și dezbinarea. În paginile revistei noastre s-a tot scris că Biserica Romană nu este altceva decît noua „sinagogă a diavolului”, ea fiind nu doar cu totul eretică, ci satanică pe față. Pentru cei care mai au îndoieli, reproducem o probă de „evlavie” papistașă, citînd din cartea Părintelui Vladimir Guette Papalitatea eretică (în curs de publicare).
„Sacra-Inimă a lui Isus”
Pentru înțelegerea celor ce vom avea de zis, e nevoie de cîteva cuvinte asupra originii „Sacrei-Inimi”. Cel dintîi teolog care a învățat aceasta a fost un iezuit, la Colombiere, mort în 1682. El era duhovnicul unei monahii din congregația zisă „a Arătării [lui Iisus?]”, Maria Alacoque. Părintele la Colombiere a primit de la această penitentă a sa o mulțime de „revelații” scrise, care trecură din hîrtiile acesteia în mai multe publicații iezuite și în Viața Mariei Alacoque, publicată de Languet, episcop de Soissons, iezuit și el. Cînd Languet publică aceste scrieri, ele pricinuită un așa de mare scandal încît – în unire cu fratele său, preot la Saint Sulpice din Paris – el se grăbi a le face să dispară. Cu toate acestea, cîteva exemplare se vînduseră și după ele apăru o traducere italiană, pe care Papa Clement al XIV-lea o osîndi numaidecît, în 1772. (Maria Alacoque, monahie din Paray-le-Monial, în dioceza Autun-ului, murise din 1690.)
Din aceste date, se vede că cinstirea „Sacrei-Inimi” nu coboară la o prea mare vechime, de vreme ce la sfîrșitul veacului al optsprezecelea papalitatea încă nu-i era binevoitoare. Dar, de la această epocă înainte, iezuiții se puseră atît de bine pe treabă încît cultul acesta, care avea predilecția lor, făcu repezi progrese. Scopul lor vădit era de a statornici erezia nestoriană1, pe care o propovăduiau în scris doi dintre părinții lor, Hardoin și Berruyer. În vreme ce episcopii, uniți cu papa, osîndeau operele acestui din urmă scriitor, bunii părinți iezuiți făceau să se publice în taină o a doua ediție2. Dar, neputînd a nesocoti pe față autoritatea eclesiastică printr-o învățătură teologică vădit eretică, ei recurseră la „devoțiune” [„pietate”, evlavie] pentru a strecura greșeala lor sub o înfățișare pioasă și, prin istorisirile lor supranaturale, îi dădură ca un fel de consfințire dumnezeiască: astfel, Berruyer fu părăsit și părintele la Colombiere cu a sa Maria Alacoque îi conduseră mai de-a dreptul la același scop.
Maria Alacoque mărturisea că ei i se arătase cinstirea „Sacrei-Inimi”. Într-o zi, pe cînd era la rugăciune înaintea Sfintelor Taine [?], „Isus” îi zise, arătîndu-I inima Sa, că cere de la ea ca ziua de vineri după Sărbătoarea Sfintelor Taine [?] să fie închinată cinstirii inimii Sale, ca răsplată a dovezilor de dragoste pe care El le dăduse oamenilor. „Vorbește – ar fi urmat El – cu servitorul Meu părintele la Colombiere, iezuitul. Spune-i din partea Mea să lucreze cît îi va fi cu putință ca să statornicească această cinstire, pentru a face plăcere inimii Mele.” Maria Alacoque îi mărturisi părintelui la Colombiere misiunea dumnezeiască pe care o primise și adăugă: „Isus Christos speră mult de la Compania voastră!”
Compania iezuiților, după ce și-a delegat astfel din partea lui „Isus Christos” misiunea de a statornici cinstirea „Sacrei-Inimi”, lucră întru aceasta prin toate mijloacele sale obișnuite. Mai întîi, „revelațiile” se înmulțiră, dacă este să credem părintelui la Colombiere și istoricului Languet. După dînșii, Maria Alacoque petrecea nopți întregi „în convorbiri amoroase cu prea-iubitul său Isus”. O dată, El îi îngădui de a-și rezema capul pe pieptul Său și îi ceru inima sa. Ea consimți; atunci Iisus îi luă inima, o puse într-a Sa [?!], pe urmă i-o înapoie. De atunci, ea simți o durere necurmată în partea pe unde ieșise și intrase inima sa. Iisus o sfătui de „a-și lăsa sînge cînd durerea ar apuca-o prea tare”.
Maria Alacoque își dădu inima lui Isus printr-un act scris în bună formă, pe care îl semnă cu sîngele său în chipul acesta: „Sora Margareta Maria, ucenică a dumnezeieștii iubiri a adorabilului Isus.” În schimbul acestui act, Isus îi făcu un altul prin care o hotărî moștenitoare a inimii Sale în timp și în veșnicie: „Să nu-ți pară rău! – îi zise El. Îți îngădui de a dispune de dînsa după placul tău. Tu vei fi jucăria [?!] bunei Mele plăceri.” La aceste cuvinte, Maria Alacoque luă un cuțitaș și scrise (cu el) pe pieptul său numele lui Isus „în caractere mari și adînci”.
Altă dată, îi apăru „Madonna” ținîndu-L în brațele sale pe pruncul Isus. Ea îi îngădui să-L mîngîie și să-L țină în brațe. Maria Alacoque îi zise, între alte lucruri interesante, că ea voiește a fi întemnițată în inima Lui pînă cînd își va plăti toate datoriile [!?].
Languet se întinde foarte pe larg asupra făgăduinței de căsătorie intervenită între „Isus” și Maria Alacoque, asupra logodirii și cununiei. Respectul pentru cititorii noștri ne oprește a cita vorbele de care s-a folosit iezuitul3.
Surorile Mariei Alacoque n-aveau, după cît se pare, atîta rîvnă pe cît ar fi fost de dorit, dar cinstirea „Sacrei-Inimi” împlinea lipsa. Și așa, mulțumită acestei cinstiri, diavolul a fost silit să fugă din mănăstirea lor, nu fără a doborî la pămînt draperiile și vergelele de la grilajul corului. Părăsind locurile, trebuia cel puțin să facă o zburdălnicie.
Gravul istoric Languet povestește aceste frumoase lucruri fără a rîde. El ne mai spune că, durerile din coastă ale eroinei sale fiind foarte vii, în prima vineri din fiecare lună ea își lăsa sînge, după cum o sfătuise „Isus”. Dar el nu s-a gîndit că lăsările de sînge, săvîrșite lunar de la „revelația” din 1674 și pînă la moartea Mariei Alacoque în 1690, arată că ea și-ar fi lăsat sînge de o sută nouăzeci și două de ori în cinstea „Sacrei-Inimi”! Dacă nu s-a prăpădit sub un asemenea tratament, aceasta e fără îndoială tot prin minune!4
Iezuiții, dînd o origine cerească cinstirii „Sacrei-Inimii”, se foloseau de împrejurare pentru a întări prin aceasta celelalte dogme ale lor de predilecție. Căci bunii părinți [iezuiți], pe cît sînt de aspri față de cei care nu iubesc Compania lor, pe atît sînt de îndurători pentru ceilalți. Dacă faptele bune nu le servesc nicicum pentru mîntuire celor dintîi, păcatele nu le pot vătăma celor de-al doilea, de vreme ce ei iubesc pioasa Societate. Așa, Maria Alacoque a văzut odată Purgatoriul și a fost prea-fericită să întîlnească o mulțime de suflete care n-aveau pe dînsele decît acest înscris: „El nu L-a urît pe Domnul!” (citiți: „El n-a urît Compania lui Iisus [Ordinul iezuiților].”) Dacă este de ajuns a nu-L urî pe Domnul pentru a te mîntui, trecînd prin Purgatoriu, este foarte vădit că nu vor fi osîndiți decît aceia care vor fi urît „Sfînta Companie”.
„Imaculata Concepțiune”5 trebuia neapărat să fie recomandată de „Sacra Inimă”. Maria Alacoque o făcea pe aceasta să intre „în spirit” prin mijlocul unor mici bilete ce trebuiau înghițite ca niște pilule. Ea îi scria deci fratelui său, care era preot: „Am făgăduit [lui Isus?] că vei lua biletele ce-ți trimit cîte unul în fiecare zi, pe nemîncate, și că vei săvîrși sau vei face să se săvîrșească nouă liturghii, în nouă sîmbete, în cinstea Imaculatei Concepțiuni și tot atîtea liturghii de ale Patimii, în nouă vineri, în cinstea Sacrei Inimi. Cred că nimeni nu va pieri din cei ce i se vor consacra cu deosebire.”6 Se știe că iezuiții sînt foarte darnici cu mîntuirea pentru toți aceia care primesc să urmeze orbește poruncile lor7. Sîngele răscumpărător [al Domnului] nu mai are nici o însemnătate pentru mîntuirea omului, de vreme ce aceasta e asigurată de o invocație către „Sacra Inimă” și către „Imaculata Concepțiune”. Vom reveni asupra acestui subiect cu prilejul discutării ereziilor Bisericii Romane potrivnice dogmei catolice (sobornicești) privitoare la Răscumpărare.
Am putea pomeni o mulțime de „miracole” foarte neobișnuite povestite de cordicoli (adoratorii „Inimii), pentru a hotărî obîrșia cultului lor de predilecție8, dar ar fi de prisos a căuta să dovedim că în spatele cinstirii „Sacrei Inimi”, dată ca o „revelație” dumnezeiască, se află ascunsă erezia nestoriană; căci nimeni nu o osîndește în Biserica Romană, mai ales astăzi cînd, prin bunăvoința lui Pius al IX-lea, Maria Alacoque este trecută în numărul sfintelor.
Pentru a vedea că inima trupească a lui „Isus” este în realitate obiect al cinstirii [adică idol], e de ajuns a arunca o căutătură de ochi pe întîia carte ce îți iese înainte legată de această cinstire. În toate litaniile și rugăciunile către „Sacra Inimă”, [cinstitorul ei] îi vorbește ca unei ființe osebite. De pildă, putem citi [în acele cărți] așa: „Inimă a lui Isus, bogată către cei ce te invocă! Inimă a lui Isus, iertarea păcatelor noastre – etc., etc. – mijlocește pentru noi!” Cinstitorul ei o invocă în Cer, în Euharistie, pretutindeni unde este „Isus Christos”; ea are rugăciunile ei osebite; cinstitorul ei face dintr-însa un obiect osebit pe care îl dă Tatălui, Fiului, Sfîntului Duh; el vorbește despre „palpitațiile” și „dilatarea” ei; mărturisește că ea s-a alcătuit din sîngele lui David, că este țesută din fibre de o gingășie deosebită, că mișcarea ei este lină etc.9
Un iezuit, părintele Galifet, a încercat să îndreptățească cinstirea dată „Sacrei Inimi” prin aceea pe care Biserica Romană o dă trupului lui Iisus Hristos în „Sărbătoarea Sfintei Taine”, numită de popor „Fete-Dieu” („Sărbătoarea lui Dumnezeu” sau dumnezeiască prin excelență). Este neîndoios că această sărbătoare este numită în cărțile liturgice romane Festum Corporis („Sărbătoarea Trupului”). Asupra acesteia, părintele Galifet judecă astfel: „Singurul și propriul obiect al Sărbătorii lui Dumnezeu este corpul lui Isus Christos. De unde trebuie să tragem încheierea că această sărbătoare nu s-a instituit anume pentru a cinsti persoana lui Isus Christos, ci pentru a cinsti carnea Sa, corpul Său. Pentru că nici sufletul, nici dumnezeirea, nici persoana nu sînt obiectul formal al acestei sărbători. Obiectul direct și imediat este corpul prea-sfînt al lui Isus Christos în Taină.10”
Părintele Galifet judecă bine. Într-adevăr, dacă Biserica Romană a întemeiat sărbătoarea „corpului” lui Iisus Hristos, fără privire la Persoana dumnezeiască, ea a putut întemeia și o sărbătoare a „Sacrei Inimi”. Numai că, din raționamentul părintelui Galifet, urmează două probe în loc de una în sprijinul nestorianismului Bisericii Romane.
La Roma, nimeni nu s-a înșelat în privința caracterului eretic al cinstirii „Sacrei Inimi”. Așadar, cîți iezuiți au cerut înființarea unei sărbători a acesteia, cererea le-a fost respinsă de Congregația Riturilor. După această înfrîngere, pățită în 1697, ei așteptară treizeci de ani pentru a adresa o nouă cerere; dar s-au folosit din plin de acest răstimp pentru a răspîndi noua cinstire în rîndul poporului neștiutor și habotnic. Au fost întrebuințate toate acele mijloace prin care iezuiții pregătesc [de obicei] dogmele ce voiesc să le vadă primite: icoanele, medaliile, cărticelele, „miracolele”, „proorociile”, predicile, mărturisirile la confesional, congregațiile. Locul fiind astfel pregătit, au fost adresate două cereri pentru înființarea sărbătorii, una după alta: în 1727 și în 1729. Congregația Riturilor îl avea atunci ca promotor al credinței pe Prosper Lambertini, ce avea să fie pe urmă papa Benedict al XIV-lea. El era instruit și mai puțin iezuit. Acesta făcu să se respingă cererile. El este cel care a păstrat amănuntele acestei afaceri în opera sa intitulată Despre Canonizarea Sfinților. Dacă cere cineva – zice el – o sărbătoare pentru „Sacra Inimă” a lui Iisus, pentru ce n-ar cere una și pentru „Sacra Coastă”, pentru „Sacrii Ochi” și chiar pentru „Inima Sfintei Fecioare”? Sărbătoarea aceasta din urmă este astăzi ținută în Biserica Romană. Benedict al XIV-lea nu se îndoia că, ceea ce lui i se părea de rîs, s-ar putea înființa de Dumnezeu.
Eșecul nu i-a descurajat pe iezuiți. „Miracolele” se înmulțiră; s-a făcut mai ales mare gălăgie pentru ciuma de la Marsilia. În 1722, acest oraș avea ca episcop un fost iezuit numit Belzunce, care (ca atîția alții) nu părăsise Societatea decît pentru a o sluji mai bine în episcopat11. Societatea îi inspirase ideea de a dedica orașul său episcopal „Sacrei Inimi”, pentru a opri molima. El făcu această „consacrație” cu o pregătire cît se poate de zgomotoasă. Care i-a fost urmarea? Roma nu se mișcă deloc. Iezuitul Galifet și Languet, contemporani ai faptului, ziseră cu timiditate că molima „a început să scadă din ziua consacrației”. Dar trebuia ceva mai pozitiv; pentru aceasta, Drouas – episcop de Toul, elev al lui Languet – dădu încredințare, în 1763, că „molima încetase din însăși ziua consacrației”. În 1823, Monseniorul de Quelen, arhiepiscop al Parisului, mărturisea că molima a încetat numaidecît. Astăzi, în Biserica Romană, toată lumea primește acest „miracol” neașteptat. Acest fapt, foarte bine folosit, a slujit mult propagării noii „devoțiuni” și a pregătit înființarea sărbătorii [„Sacrei Inimi”].
Doi papi, amici ai iezuiților, Clement al XI-lea și Clement al XIII-lea, făcură cele dintîi pogorăminte. Acesta din urmă făcu să i se adreseze scrisori de la cîțiva episcopi Polonezi; zise că a primit una și de la Filip al V-lea, regele Spaniei; care, fiind înștiințat despre aceasta, mărturisi că zisa epistolă era apocrifă. Părtași în întunecosul complot erau iezuiții, papa și ministrul său Torregiani. Cu toate acestea, Clement al XIII-lea nu îndrăzni să înființeze o sărbătoare în cinstea inimii materiale a lui Iisus Hristos; el autoriză numai, în 1765, o sărbătoare în cinstea inimii simbolice, adică a iubirii Mîntuitorului pentru oameni. Cu toate acestea, decretul său a fost înțeles în sensul cultului dat inimii materiale de Fumel, episcop al Lodevei. Roma interveni prin glasul canonistului Blasi, care publică în 1771 o dizertație în scopul de a hotărî că nu este îngăduit cultul inimii materiale. De atunci, papa Pius al VI-lea făcu o declarație analoagă.
Aceasta dovedește limpede că Roma nu-și făcea nicicum iluzii asupra naturii cultului cel nou și asupra ereziei pe care acest cult o acoperea. Spre a scăpa de această învinuire, „adoratorii” inimii crezură a fi bine să spună că ei „adoră” inima ca fiind unită ipostatic cu dumnezeirea [lui Hristos], neluînd seama că vorbeau ca și Nestorie, care îl cinstea pe „cel văzut [Iisus Hristos omul] din pricina Celui nevăzut [Dumnezeu-Cuvîntul]”. Într-adevăr, inima materială era totdeauna în ochii cinstitorilor ei obiectul nemijlocit al cultului celui nou. […] În sfîrșit, coborîndu-ne la obîrșia acestei cinstiri, este vădit că inima materială este obiectul exclusiv al cultului lor. Părintele Galifet o mărturisește în chipul următor: „Este vorba despre inima lui Isus Christos în însemnarea sa proprie și firească, și nicidecum metaforică. Isus Christos vorbește (în «revelațiile» Mariei Alacoque) despre inima Sa real înțeleasă, pe aceasta o descoperă și o arată, despre această inimă pe care o descoperă și o arată vorbește El, această inimă voiește El să o cinstim și să-i facem sărbătoare. Nu se poate lua într-un alt înțeles cuvîntul «inimă» repetat de mai multe ori în această revelație. […] De altminteri, este învederat în viața cinstitei maici Margareta (Maria Alacoque) că, în toate locurile în care vorbește despre această devoțiune, ea a luat totdeauna inima lui Isus în înțelesul firesc. Iată așadar obiectul simțit al devoțiunii pe care Isus Christos voiește să o înființeze.”12
Dogma părintelui Galifet, care era dogma tuturor adoratorilor „Sacrei Inimi”, birui asupra tăcerii Romei. La sfîrșitul veacului al XVIII-lea, cea mai mare parte dintre episcopi dădură ordine pentru a înființa în diocezele lor cultul „Sacrei Inimi” și arătară inima materială ca obiect al cultului; alcătuiră „servicii” [slujbe] care fură inserate în Breviare (Molitfelnice) și Liturghiere în diocezelor lor; lăsară să se răspîndească cărticele, rugăciuni, „exerciții de pietate”, în care inima materială era arătată cît mai limpede cu putință ca obiect de „adorare”.
După Revoluția Franceză, cinstirea „Sacrei Inimi” ajunse punctul de unire al tuturor acelora care se mărturiseau a fi pentru „tron și altar”; se întemeiară vaste asociații semi-politice, semi-religioase; cultul „Sacrei Inimi” căpătă astfel o nouă însemnătate și, cu cît se întindea, se întărea tot mai fățiș în sensul nestorian. Papii intrară pe aceeași cale. Indulgențele fură acordate din belșug noului cult, cu îndreptățirea că acesta urma să biruie necredința (ca și cînd cei care s-ar lepăda a fi următori lui Iisus Hristos ar ajunge următori ai Mariei Alacoque).
În zilele noastre, Maria Alacoque a fost așezată în catalogul sfinților de Pius al IX-lea. Această „beatificare” este încuviințarea nemijlocită a „revelațiilor” și a „dogmei” sale. Dar, fiindcă este cu neputință a ridica cea mai mică îndoială pentru ceea ce Maria Alacoque înțelegea prin „inima” lui Iisus Hristos, Roma a părăsit deosebirile teologice ale lui Clement al XIII-lea și ale lui Pius al VI-lea, pentru a mărturisi inima materială a lui Iisus Hristos ca vrednică de cinstire fără nici o privire la Persoana dumnezeiască, potrivit cu „dogma” Mariei Alacoque, explicată de La Colombiere, Galifet, cei doi Languet (de Sens și de la Saint Sulpice din Paris), Fumel și sute de alți „doctori” cordicoli.
Astfel, această dogmă nu mai pune astăzi pe nimeni în îndoială. Am putea cita mai multe opere autorizate care o probează pînă la evidență. Alegem mai bine să dăm cuvîntul unui episcop care, acum cîteva zile13, se exprima astfel într-un ordin publicat pentru a-și închina dioceza „Sacrei Inimi”:
„Peste cîteva zile, Biserica, după ce a înconjurat cu omagiile credinței și iubirii sale corpul Mîntuitorului totdeauna viu pentru noi în Sfînta Euharistie, va adresa adorațiuni speciale către Sacra Inimă a lui Isus, către această inimă pururea palpitîndă pentru noi de tandrețe și de iubire…
Pentru a răspunde dublei noastre naturi, această devoțiune, ca toate celelalte, are un dublu obiect: unul material și sensibil, altul spiritual. Mai întîi, este însăși inima materială a lui Isus, din cauza unirii sale cu dumnezeirea. Omenirea întreagă a dumnezeiescului nostru Mîntuitor este, într-adevăr, obiectul adorațiunii noastre…
Așadar cum nu ar putea fi inima lui Isus obiectul unui cult special? Nu numai că ea este unită cu dumnezeirea [Lui], dar nu este ea oare tot ceea ce se află mai excelent în creațiune? Nu este ea partea cea mai nobilă a sfintei omeniri a Cuvîntului întrupat? Nu este sorgintea vieții Sale fizice? Și oare nu dintr-această inimă au ieșit toate picăturile de sînge vărsate pe cruce, care ni s-a dat de a-l aduna în potirul euharistic? În sfîrșit, această inimă, împunsă pe cruce de lancea soldatului, nu ne prezintă ea oare una din rănile cele mai mișcătoare ale dulcelui nostru Mîntuitor?…
Dacă inima materială a lui Isus Christos este deja demnă de toate omagiile noastre, ce va fi dacă, conformîndu-ne limbajului universal, vom considera această inimă ca scaunul, ca emblema și ca simbolul iubirii infinite a Cuvîntului celui etern, a iubirii lui Dumnezeu făcut om pentru noi?”
Episcopul care a rostit asemenea cuvinte se întinde în zadar asupra unirii omenirii [lui IIsus] cu Dumnezeu-Cuvîntul și asupra inimii simbolice. Prin acestea, el n-a mărturisit mai puțin că omenirea lui Iisus Hristos este vrednică de cinstire în ea însăși, că trupul este vrednic de cinstire, că inima este vrednică de cinstire, că ele nu sînt cinstite cu o singură și aceeași cinstire care să se închine Persoanei dumnezeiești.
Este adevărat că episcopul de Mans nu învață o dogmă care să fie a lui personală: dogma sa este aceea a Bisericii sale, după cum are grijă să și mărturisească. Numai că această dogmă este eretică și a fost osîndită de cele două soboarele a toată lumea de la Efes și de la Constantinopol. Cel dintîi din aceste soboare întărește a opta anatemă a sfîntului Chiril care îl osîndește pe acela care nu L-ar cinsti pe „Emmanuel” sau Persoana dumnezeiască Iisus Hristos cu o singură cinstire. Al doilea sobor a toată lumea de la Constantinopol zice astfel: „Dacă cineva mărturisește că Iisus Hristos trebuie să fie cinstit în fiecare din firile Sale – așa încît să aducă două cinstiri, una a lui Dumnezeu, iar cealaltă a omului Iisus Hristos, în loc de a-L cinsti cu o singură și unică cinstire pe Cuvîntul întrupat împreună cu firea omenească pe care El Și-a făcut-o a Sa, așa precum Biserica, printr-o tradiție necurmată, a crezut și a păzit totdeauna – acela să fie anatema!”
Cordicolii caută să scape de această osîndire, zicînd că cinstirea lor se adresează inimii din pricina unirii ipostatice a omenirii [Mîntuitorului] cu dumnezeirea [Sa]. Nestorie alerga la același vicleșug, după cum îi imputa Teodot al Ancyrei la sinodul de la Efes, dar această viclenie nu i-a împiedicat pe Părinți să-i osîndească greșelile, căci el nu se folosea de aceasta decît pentru a ascunde despărțirea pe care o făcea în persoana unică a Cuvîntului întrupat.
Biserica Romană desparte în două nu numai persoana unică a Cuvîntului pentru a da fiecăreia din cele două firi o cinstire deosebită, ci desparte și însăși firea [Lui] omenească pentru a cinsti osebit inima materială a lui Iisus Hristos; ea merge așadar mai departe decît însuși Nestorie și erezia ei este încă și mai monstruoasă.
Note
1 Nestorie s-a împotrivit învățăturii creștine care zice că în Iisus Hristos sînt două firi, dumnezeiască și omenească, unite într-o singură persoană. El n-a îndrăznit, ca vechii gnostici, să spună pe față că în Iisus Hristos sînt două persoane, dar a dat fiecăreia din cele două firi (ale Lui) o stare atît de deosebită, încît de aici cineva putea foarte bine să tragă încheierea că el socotea fiecare dintre firi ca fiind a unei persoane osebite. El merge pînă la a despărți într-atît firea omenească de aceea dumnezeiască (a Mîntuitorului Hristos) încît pretinde că dumnezeirea (Lui) trebuie cinstită osebit de omenirea Lui. Dar, dacă în persoana unică a lui Iisus Hristos s-ar putea despărți omenirea de dumnezeire, este foarte vădit că această omenire nu ar fi vrednică de cinstirea ce e datorată doar lui Dumnezeu; căci, despărțită de dumnezeire, omenirea (Mîntuitorului Hristos) este zidire, iar nu Dumnezeu. La acestă urmare tindea Nestorie, care voia să facă din omul Iisus Hristos o persoană omenească deosebită de Persoana dumnezeiască. (n. aut.)
2 Vezi, pentru probe, a noastră Istorie a Bisericii Franței. (n. aut.)
3 Înșelările drăcești sunt cumplite în „mănăstirile” papistașe și de cele mai multe ori sunt pricinuite de dracul curviei. (n. ed.)
4 E de crezut că lăsările de sînge îi prindeau chiar bine! (n. ed.)
5 Despre această cumplită erezie, care zice că Preasfînta Născătoare de Dumnezeu a fost zămislită făr păcatul strămoșesc, se va vorbi pe larg în altă parte. (n. ed.)
6 Aceasta e magia curată, insuflată de tatăl înșelării. Toate „creștinismele” mincinoase sunt magice.
7 La papistași, preotul (și mai ales papa!) e cel care mîntuiește, nu Hristos.
8 Trebuie citit Languet, în Viața Mariei Alacoque și Cultul amorului divin sau devoțiunea către Sacra-Inimă a lui Isus, de Fumel, episcopul Lodevei. De la aceste două opere, s-au publicat cu sutele și altele, unele mai ridicole și mai eretice decît altele. (n. aut.)
9 Vezi Devoțiunea către Sacra-Inimă, adunare de diferite exerciții de pietate în cinstea „Preasfintei Inimi a lui Iisus” etc. (n. aut.)
10 Devoțiunea către Sacra-Inimă, cart. II, c. 2
11 Se zice că iezuiții sunt înzestrați cu o așa de admirabilă dezinteresare încît, rămînînd iezuți nu pot fi episcopi. Dar nu sunt mai multe feluri de a fi iezuit, iar cu Cerul și cu dezinteresarea se pot face învoieli. (n. aut.)
12 Despre excelența devoțiunii către adorabila Inimă a lui Iisus Christos (n. aut.)
13 Ordinul episcopului de Mana, cu data de 16 Mai 1872. (n. aut.)
Comentarii