Ca și când ar fi redescoperit apa caldă, campania electorală din toamna anului 2009 a adus, prin candidatul la președinție ales, un licăr de (falsă!!!) speranță pentru agricultură prin propunerea de a se interveni cu fonduri pentru stimularea și protejarea producției alimentare locale chiar de la nivelul satului românesc. Dacă în perioada interbelică, România era supranumită „Grânarul Europei” prin producția agricolă pe care o deținea, azi suprafața agricolă importantă (14,8 milioane de hectare, peste 60% din suprafața totală a țării, suprafața arabilă totală fiind de aproximativ 9,4 milioane hectare) nu se traduce în nici un fel prin rezultate îmbucurătoare: – deși ar putea hrăni 80 de milioane de persoane, agricultura românească poate hrăni abia un sfert din populația țării (necesitând importuri pentru hrănirea celorlalte trei sferturi!), valorificându-și abia 10% din potențialul său agricol, – din suprafața arabilă totală puțin peste jumătate din aceasta este cultivată iar numai 10% din suprafața cultivată este irigată, contribuind astfel la o productivitate extrem de redusă a terenurilor agricole în România, – deși zonele rurale din România acoperă 87% din teritoriul țării, cuprinzând aproximativ 45% din populația țării, o bună partea a acesteia fiind efectiv ocupată în agricultură, agricultura contribuie la formarea PIB cu doar 6,46%1 la nivelul anului 2009! – cu toate că s-au încercat măsuri de introducere a tractoarelor în programul „rabla”, acest lucru nu s-a concretizat în nici un fel până acum, iar pentru 2010 sprijinul de stat nu va acoperi, potrivit declarațiilor ministeriale, mai mult de 50% din valoarea noului tractor, în condițiile în care în România sunt aproximativ 150.000 de tractoare (o bună parte a acestora fiind uzate tehnic!!! adică doar jumătate din numărul de tractoare ce ar putea oferi o acoperire eficientă a suprafeței arabile) iar veniturile agricultorilor sunt extrem de modeste pentru a putea susține cealaltă jumătate din sumă, – calitatea slabă a produselor agricole importate, ar recomanda cu siguranță produsele românești care nu au fost supuse tratării chimice atât de intensive ca în Europa Occidentală, cu toate acestea subvențiile de trei ori mai reduse comparativ cu aceeași Europă, explică, măcar în parte, gradul de subzistență a agriculturii românești și desființarea aproape totală a producătorului român de către cel străin, care își poate impune liniștit un preț de monopol, – în condițiile în care seceta și canicula amenință an de an culturile agricole, creșterea în 2009, comparativ cu anul anterior, a terenului agricol irigabil nu reprezintă o prea mare realizare în raport cu perioada de până în 1990, fiind de 4 ori mai mică comparativ cu aceasta.
Astfel, implementarea unei politici naționale de investiții în irigații reprezintă o soluție atât pentru prezent cât mai ales pentru viitorul apropiat, ținându-se cont de fenomenul de deșertificare și de schimbările de climă, deja vizibile în unele regiuni ale țării, – privatizarea fără discernământ a marilor exploatații agricole, creșterea numărului de speculatori de terenuri, trecerea terenurilor agricole fertile în intravilan pentru a deveni cartiere de vile în vecinătatea zonelor urbane, toate acestea constituie un buboi al situației agriculturii românești ce se reflectă prin suprafețe lăsate pârloagă, prin restrângerea suprafeței agricole dar și prin pierderi la bugetul de stat prin acordarea de subvenții celor ce nu merită aceste fonduri, – fragmentarea terenurilor agricole la mai puțin de un hectar, în cazul a aproximativ 45% din ferme, face ca sprijinul financiar din partea Uniunii Europene să ocolească susținerea acestora, – privatizarea unităților industriale destinate agriculturii, distrugerea sistemului de stațiuni didactice și de cercetare, distrugerea sistemelor de irigații, întârzierea în crearea unei piețe autentice a pământului (nu una bazată pe escrocherii și speculații!), toate acestea au condus la deteriorarea în profunzime a agriculturii românești, – lipsa de viziune privind modalitățile de asistență a țăranului român, care se pot concretiza nu numai prin sprijin financiar și/sau cu semințe sau îngrășăminte, dar mai ales prin oferirea de cursuri de specialitate și informații privind culturile (care ar fi sau nu optime pentru anumite tipuri de sol din acea regiune) sau noile tehnici de îmbunătățire a producțiilor deja existente, modalitățile de prezervare a apei în sol în zonele cu ariditate ridicată etc. În aceste condiții, guvernații nu au oferit nici un fel de susținere țăranului român, acesta fiind pus adesea în situația pierderii pământului la un preț de nimic, încorsetat de tot felul de normative europene care de care mai aberante și totodată fiind lăsat în bătaia vânturilor altor interese decât celor românești. Mai mult, ca efectul inepțiilor politicii de Dâmbovița să fie complet, posibilitatea impunerii din 2010 a unor impozite suplimentare, reducerea subvențiilor sau chiar sistarea lor sau majorarea impozitului funciar în cazul terenurilor nelucrate pot da fiori tot micului agricultor. Dacă măsura ar fi chiar indicată în cazul marilor exploatații agricole, în cazul micii proprietăți agricole aceasta ar termina definitiv și irevocabil pe țăranul român, care nu din rea voință ci din lipsă de fonduri își lasă nelucrat, în multe situații, o parte sau chiar întreg terenul agricol. În general o populație îmbătrânită, neremunerată corespunzător muncii depuse în timpul comunismului, fără surse adiționale de finanțare, țărănimea românească nu poate să se auto-susțină în finanțarea producție agricole, a cărei costuri îi depășesc adesea, cu mult, veniturile obținute în urma valorificării ei. Prin urmare, arendarea terenurilor sau vânzarea lor pentru plătirea unor taxe suplimentare nu pot fi nicidecum soluții pentru țăranul de rând ci eventual măsuri de exterminare a acestei categorii a populației. Prin urmare, un asemenea impozit dacă va fi introdus va trebui să ia în calcul suprafața deținută și veniturile proprietarului agricol, fiind introdusă numai de la un anumit barem în sus și în nici un caz în mod uniform. Într-o țară în care subvențiile sunt considerabil reduse de la an la an și de 3 ori mai mici decât la nivel european iar dobânzile la credite de 8 ori mai mari comparativ cu nivelurile mediei UE, în care creditul agricol este practic o himeră impunerea unor presiuni suplimentare pe mici agricultori nu poate fi nimic altceva decât o crimă! Tot la capitolul crime, lipsa totală de vigilență și de măsuri a statului român se poate observa și prin lipsa de reacție în privința cultivării ani de-a rândul a OMG-urilor (Organismelor Modificate Genetic) inclusiv la nivelul producțiilor de bază, precum porumbul, prezența unor asemenea soiuri fiind interzise în Franța, Germania, Austria, Ungaria, Luxemburg și Grecia și deși neinterzise cel puțin necultivate de alte 15 state membre ale UE pe fondul unor serioase controverse legate de siguranța oamenilor și a mediului înconjurător2.
În concluzie, deși România se află în rândul țărilor cu potențial agricol ridicat, agricultura românească este „rudimentară”, necesitând investiții majore la capitolul competitivitate, având serioase carențe în privința capacității de exploatare agricolă. În acest peisaj, evoluția satului, a țăranului român și agriculturii este pusă sub un imens semn al întrebării dacă și cum va evolua satul românesc în lipsa unor investiții serioase, bine-gândite, în agricultură, în dezvoltarea rurală și în general în restaurarea vechilor structuri ale statului la nivelul comunității sătești, pentru a oferi un sprijin real dezvoltării acesteia. De asemenea, în condițiile crizei, întoarcerea unei părți a populație emigrante dar și revenirea șomerilor orășeni la țară poate constitui o dublă soluție: atât din punct de vedere social, detensionând presiunile sociale de la nivel urban, cât mai ales al siguranței alimentare, în condițiile în care criza determină și ea o reducere a producție autohtone (și așa extrem de precară!) mult mai mare comparativ cu anii anteriori. Desigur, un asemenea flux de populație la nivelul satului românesc trebuie susținut prin investiții la nivelul comunităților locale precum și măsuri publice de reintegrare socială la acest nivel, ambele intervenții fiind cel puțin iluzorii în condițiile lipsei de fonduri, care-i fac deja pe guvernați capabili de-ai „strânge cu ușa” chiar și pe țăranii amărâți.
Lipsa unor măsuri de protecție a producției naționale dar și dispariția taxelor vamale în cadrul Uniunii a lăsat practic piața produselor agricole din România supusă multiplelor amenințări: o dată printr-o proastă subvenționare comparativ cu nivelul european, produsele străine fiind mult mai competitive în materie de preț, desființând piața produselor românești iar în al doilea rând prin lipsa unei politici naționale de susținere și promovare a produselor autohtone pe piețele externe, care ar compensa măcar parțial dezechilibrul balanței comerciale a României. Practic, deși nu a făcut-o până acum, România trebuie să intervină în susținerea agriculturii pentru recucerirea pieței interne, iar încet-încet de câștigare a piețelor externe. Recâștigarea pieței interne se poate realiza prin furnizarea unor facilități (de ordin comercial, fiscal etc.) pentru producătorii tradiționali în vederea vânzării de produse agricole la oraș atât în piețe (fapt deja realizat cu ocazia unor evenimente, însă nu mod permanent!), cât mai ales prin introducerea directă a producție agricole în lanțul de hiper-magazine, cu un vad comercial net superior piețelor și târgurilor clasice. În ceea ce privește câștigarea piețelor externe, acest fenomen poate decurge natural, odată cu dobândirea unei poziții de forță pe piața internă cu produsele agricole specifice, dar și prin promovarea unor produse tradiționale mai rafinate, de nișă, ce ar putea consolida acest segment pe piețele internaționale.
În concluzie, în ultimii ani, nu doar măsurile concrete ale politicii de la București au distrus sistematic agricultura românească ci mai ales modul prost de a înțelege care sunt reperele economice și sociale ale României – agricultura, satul și țăranul român, cu un potențial fantastic în plan socio-cultural și economic a fost bagatelizat, ridiculizat și marginalizat sistematic iar rezultatele se văd în gradul de sărăcie și însărăcire constantă la toate nivelurile societății românești.
Note
1 Sursa: Ioana Sora, Agricultura mai contribuie la formarea PIB cu putin peste 6%, cotidianul Financiarul, 6 August 2009.
2 Sursa: Bursa, În România au fost cultivate 44.000 tone de porumb modificat genetic, în trei ani, articol din 15.02.2010.
Comentarii