Criza economică descrie o stare de dereglare a economiei, expresie a încălcării unor corelații necesare desfășurării activității economice. Momentul declanșării ei marchează și momentul începerii unor schimbări calitative ale economiei pentru o nouă fază ascendentă a activității economice. În general, economiilor de piață le sunt caracteristice crize ciclice de supraproducție, constând într-o ofertă mai mare decât cererea, bunurile produse neavând cumpărători, fapt care îi obligă pe ofertanți să reducă producția.
Termenul de recesiune definește stagnarea [scăderea] temporară a afacerilor, scăderea producției, a investițiilor și locurilor de muncă în perioada crizelor economice. Din punct de vedere strict economic, definiția tehnică a unei recesiuni, utilizată de majoritatea economiștilor, este o situație de două trimestre consecutive de creștere economică negativă a Produsului Intern Brut. Tot la capitolul teoretic, includem și ciclul economic ce reprezintă perioada de la începutul unei contracții a activității economice până la începutul celei următoare și conține două faze sau stadii: 1. faza de expansiune sau boom, caracterizată prin creșterea producției, PIB, gradului de ocupare a forței de muncă, salariilor, profiturilor, ieftinirii creditului, etc., și 2. faza de recesiune ce se manifestă prin criză economică și depresiune.
Practic, recesiunea cuprinde din punct de vedere teoretic criza care reprezintă momentul de turnură ce instalează stagnarea sau scăderea producției și creșterea numărului de falimente și șomeri. Totuși, în accepțiunea, conceptul de recesiune se poate suprapune peste conceptul de criză, aceasta din urmă fiind văzută ca un proces extins de dezechilibru, privit la scară globală, în care se manifestă o serie largă de dezechilibre macroeconomice. Criza, conform acestei viziuni de proces de dezechilibru grav, întins pe o perioadă extinsă de timp (câțiva ani) și de spațiu, poate include și conceptul de recesiune, acesta din urmă văzut ca o etapă sau o serie de etape de declin a/ale ciclului economic.
Criza actuală este mai mult sau mai puțin comparabilă cu criza din 1929-1933, singurele puncte comune sunt acelea că ambele au apărut în SUA și că au fost cauzate de specularea în exces a activelor financiare, active a căror preț a crescut fără nici o justificare economică în raport de suportul economic teal (proprietățile imobiliare sau alte active de bază), din cauza lipsei de reglementare sau neimplementării legislației existente în aceste domenii.
În întreaga lume și în special în Europa, criza actuală a ajuns mai mult printr-un fenomen de contagiune, toate statele lumii având legături comerciale, și nu numai, destul de strânse cu SUA, majoritatea tranzacțiilor globale derulându-se preponderent în dolari și mai puțin în euro sau alte monde, cu relevanță mai mult în plan regional. De asemenea, întregul sistem financiar este format din corporații financiar-bancare extinse la scară planetară, din acest punct de vedere, nici un punct al globului nu mai poate fi considerat izolat. Băncile - precum și marile companii, sub același sigle sau cu mici modificări de denumire de la țară la țară, în urma fuziunilor și achizițiilor - poartă amprenta economiei globale, fiind unele și aceleași cu ale economiilor mamă (constituindu-se sub forma filialelor sau sucursalelor). Astfel, banii și alte active fiduciare pot fi ușor plasate și retrase din diverse colțuri ale lumii prin vânzare- cumpărare sau prin transferuri dintr-un cont în altul. De aceea, nu este nici o surpriză amploarea crizei. În general, economiile moderne sunt extrem de deschise și controlate de oligopoluri ale căror membri nu sunt nimeni altele decât marile corporații ale lumii. Acestea - în încercarea de a-și prezerva poziția pe piețele naționale fondatoare, în situația de criză - își pot retrage nestingherite fondurile, guvernele naționale având foarte puține lucruri de spus în acest sens, având un control mai degrabă formal asupra situației. Totuși, economiile naționale au marea parte din vină, guvernele au privatizat în ultimii ani, fără discernământ, aproape toate resursele țărilor, lăsându-se la mâna deciziilor speculative ale corporațiilor sau organismelor suprastatale (controlate și ele mai mult sau mai puțin tot de corporații). Vezi la nivelul țărilor Uniunii Europene organismele de decizie politică ale UE (Parlament European, Comisie, Consiliul UE, etc.). De aceea, nu puține sunt vocile care spun că nu guvernelor trebuie să le cerem să implementeze politicile macroeconomice corespunzătoare ci marilor corporații care sunt adevărații decidenți ai sistemului economic, politic și social al lumii în care trăim.
Astfel - dacă vorbim despre criză ca un fenomen distinct și extern, produs în urma unui acces de lăcomie al marilor finanțe ale lumii - am putea spune că recesiunea bătea oricum la ușă, criza globală fiind un catalizator al dezechilibrelor existente deja la nivel național, din cauză că o perioadă lungă de timp la nivel mondial au existat creșteri economice fără precedent (în acest sens existând chiar o nouă teorie a creșterii economice continue, un promotor al acesteia fiind Carl Bildt), însă fără schimbări de substanță în ceea ce privește managementul afacerilor, al schimbării tehnologice sau al forței de muncă, ba (mai mult) existând și numeroase politici publice pro-ciclice, ce au accentuat declinul economiilor.
Revenind la problema economiilor emergente, România (ca și multe alte țări din regiune) este după părerea mea mai degrabă suportatoare de fapt a crizei, „exportându-i-se” efectele adverse ale gestionării ineficiente a capitalului din țările de origine. Însă ea, ca și celelalte țări din regiune, ar fi fost oricum atinsă de recesiune economică. Astfel, dacă ne punem problema dacă țările emergente sunt în acest moment în recesiune, se poate spune că da — ele au deja, de ani buni, probleme structurale — deficite de cont curent mari, deficite bugetare supradimensionate, o inflație ieșită adesea de sub control, un curs de schimb care nu de puține ori a fost generator de șocuri în economie și foarte rar un disipator eficient al șocurilor externe sau interne, precum și un management extrem de prost al datoriei publice și mai ales private.
Dacă ne uităm la macroindicatorii din România, observăm că există elemente descurajante privind economia românească, dar și aspecte pozitive, aspecte care pot contura o posibilă relansare economică pe baze sustenabile în viitor, dacă se întreprind reforme consistente ale politicilor publice dar și ale politicilor companiilor private.
Dacă ne uităm la semnificația unor cuvinte precum, este acela al „crizei” în greaca veche, de unde provin toate formele ei lingvistice, constată că semnificația acesteia este complet diferită de cea de azi din limba română. Acesta nu semnifica o perioadă dificilă, o situație de tensiune internă sau externă ci aceea de a face o judecată, a distinge ce să facem, prin urmare avea o valență clar pozitivă. A fi în criză ne poate oferi și nouă, azi, un moment de reflecție, o stare de discernere a binelui de rău, a evoluțiilor pozitive de cele negative, iar strict economic, a separării structurilor eficiente de cele ineficiente, a găsirii căilor de rezolvare a problemelor și nu de accentuare a lor. Momentul de turnură, punctul critic, așa cum e privită azi noțiunea de criză, ar trebui să fie asemeni semnificației existente în limba vechilor elini: pozitiv, adică un moment în care să ne putem observa aspectele negative și pozitive, să le analizăm, să le observăm potențialul să reflectăm asupra structurilor creative ale poporului nostru și să le valorificăm în consecință.
O serie de companii, valorifică deja momentul crizei prin realizarea unor angajări consistente pe fondul scăderii pretențiilor salariale ale candidaților în condițiile unei calificări profesionale ridicate, însă acestea ar trebui în primul rând să-și optimizeze procesul productiv, importând tehnologii mai performante decât cele existente, la prețuri interne și internaționale mai accesibile.
Criza din plan global ne-ar fi afectat oricum, însă în lipsa dezechilibrelor interne acute, ne-ar fi afectat în mai mică măsură, ba chiar cu un guvern competent, ar fi fost în multe situații o oportunitate reală, guvernul ar fi utilizat resursele publice pentru a face: achiziții de stat, investiții cu caracter social și cultural, investiții în întreprinderi publice și chiar și colaborări mai bune cu întreprinderile private — inclusiv băncile, într-un cuvânt și-ar fi consolidat poziția de actor economic al României
Poate că este de prisos acum să recomandăm băncilor o reducere a ratelor de dobândă sau o relaxare a politicii de creditare sau o fructificare mai bună a masei monetare sau poate că este de prisos să facem companiilor propunerea de a reflecta asupra structurii de cheltuieli, personalului sau efectuării de investiții care să promoveze companiile românești în viitorii 2-5 ani (în condițiile în care prețurile multor tehnologii performante s-au redus mult începând cu anul trecut) sau poate este de prisos să facem guvernului recomandarea de a stimula cheltuielile publice a căror destinație să fie infrastructura, educația, sănătatea, cercetarea și administrația publică și în a așeza impozitele și taxele într-o formulă corectă, reducându-le în perioadă de dezechilibru macroeconomic, indiferent că acesta (n.r. dezechilibrul) e privit ca efect al crizei internaționale sau ca recesiune economică. Poate că toate propunerile noastre sunt de prisos… și cu toate acestea avem speranța că cineva, un decident, indiferent de poziția de conducere pe care o ocupă să reflecteze asupra perspectivelor României exploatându-i oportunitățile, mai ales acum.
Comentarii