În istorie s-au văzut multe procese care au avut un dublu rezultat. Un prim rezultat care n-a fost altceva decât o hotărâre-lege care a aparținut și a convenit învingătorilor; și un al doilea rezultat pe care l-a dat ca sentință — e drept, după mai multă vreme dar întotdeauna — istoria teologic fundată, în care nu poate exista decât adevăr. Acest proces este vizibil, cu precădere, în cazurile mărturisitorilor, ale martirilor, ale mucenicilor Bisericii noastre.
Însă, ceea ce ne este ușor a crede și a accepta pentru întâmplări și procese depărtate în timp de noi, ne este imposibil de înțeles, necum de crezut, pentru cele ce se petrec lângă noi, în apropierea noastră istorică și de multe ori fizică. Astfel încât ni se pare firesc să-i recunoaștem ca sfinți pe acei care L-au mărturisit și au făcut mucenicie pentru Hristos cu sute și mii de ani înainte de a ne naște noi. Dar ne este cu neputință să acceptăm că acest lucru s-a întâmplat cu doar câteva zeci de ani în urmă, că mai trăiesc oameni care i-au cunoscut, care au stat la aceeași masă, pe același prici de pușcărie cu sfinții. Iarăși ne este de neconceput că cei care au primit cununa de martiri sau de mucenici au avut viață publică, că au trăit în lume, că au avut opțiuni culturale, că le plăcea ceva sau altceva. E ca și cum sfințenia s-a terminat, iar mărturisirea și martirajul nu-și mai au obiect, adică ca și cum ori am fi cu toții sfinți — și atunci desigur că nici n-ar mai trebui să vorbim despre lucrurile acestea — ori creștinismul și-ar fi încheiat drumul și odată cu el întreaga lume (ceea ce nu există decât poate în cărțile marxiste). Este absolut clar că lucrurile nu stau deloc astfel. În nici unul dintre cazuri nu există Hristos; și cu toate acestea vorbim despre o realitate: modul în care percepem și pricepem existența și prezența lui Hristos în viața noastră, ca părți ale Bisericii dar și ale cetății. Totul vine de la marea confuzie pe care ne-iubitorii de Hristos o promovează cu tenacitate, dar pe care cei mai mulți dintre noi o cultivăm din neștiință. Eroarea constă în confundarea credincioșilor, a martirilor, a mucenicilor cu niște oameni care au trăit viață de călugărie. Cu alte cuvinte în capul nostru ne apare că sfinții, martirii, mucenicii și-au dus cu toții viața fie în pustie, fie în mănăstire. E cu totul greșit și mincinos acest lucru, fiindcă această perspectivă ne oprește pe noi să ne mai gândim măcar la apropierea de Hristos, altfel decât într-un mod pasiv, bleg sau încercând să-i imităm în lume pe sfinții pustiei (rezultatele sunt devastatoare, după cum e și firesc, deoarece noi nu suntem ei, iar lumea nu este pustia, ci chiar opusul pustiei) — de altfel este felul pe care îl propovăduiește în mare măsură chiar clerul și o parte din ierarhie. Pe de altă parte este păgubos pentru creștinii care trăiesc în lume. Cum, nouă ni se spune că a fi creștin înseamnă să fii ascultător de cler? Păi, creștinismul înseamnă multă minte, curaj, … care duc la înaintarea în credință — nu cred că a fi creștin înseamnă să fii prost sau că smerenia înseamnă obediență, sau că prostia este o trăsătură definitorie pentru credința în Hristos!
Comuniștii și ne-creștinii au făcut această împărțire pe care se străduiesc să o mențină, și din nefericire chiar reușesc. Ei au despărțit Biserica de stat, pentru ca apoi să instituționalizeze Biserica și să o transforme într-un organism oarecare administrativ de stat. Tot ei sunt cei care ne-au indus, și se străduiesc din răsputerile lor de organisme internaționale să mențină acest lucru, ca în biserică să fim creștini ortodocși, iar în afara bisericii să fim cetățeni; mai pe scurt să ne facă să înțelegem că credința și creștinismul nostru, că Hristos există doar până la ieșirea din biserică. Totul este hidos de fals și ticălos. Hristos este peste tot și noi, ca neam existăm în virtutea unei misiuni pe care am primit-o inițial: aceea de a ne mântui ca persoană și ca popor. Astfel se explică de ce cei care conduc lumea și cei care slugăresc pe cei care conduc lumea vorbesc cu atâta hotărâre despre libertatea de conștiință și despre ofensa de a fi creștin și de pericolul lezării celuilalt atunci când porți cruce la gât. Ce poate explica însă ascultarea, obediența noastră în fața acestor tehnicieni ai pierderii sufletelor? Nimic altceva decât neștiința și lașitatea noastră. Iată două lucruri mai puțin apropiate de creștinism.
Am mai spus acest lucru, dar cum nu mă ascultă nimeni, acum îl voi spune din nou: martirii și mucenicii sunt acei oameni care au murit mărturisindu-l pe Hristos, mărturisind credința și legea creștină; această mărturisire — într-un fel sau altul — a fost făcută în fața puterii politice și administrative a vremii în care au trăit, putere care sub imperiul celui rău a acționat ucigându-i pe cei care nu i s-au supus. Așadar, din punct de vedere legal, de drept — drept ateu, de stat — martirii au fost niște infractori! Acesta este un adevăr clar: oamenii aceia au avut de ales între a trăi în legea lui satan (lumească) și legea lui Hristos (creștină). Au fost forțați — mai mult sau mai puțin — să aleagă: mamona sau Hristos? Ei au ales mântuirea, l-au ales pe Hristos. De ce credeți, voi oameni buni și creștin ortodocși mai puțin buni, că astăzi, că acum, când trăiți voi, lucrurile ar fi altfel? Că lumea ar avea o altă semnificație, că Hristos ar fi încetat de a mai fi mărturisit, și cu alte cuvinte că cei care își dau viața mărturisind și opunându-se legilor care lovesc în Hristos fac parte din altă familie? Sigur că mândria noastră de oameni foarte evoluați și foarte informați și moderni ne impune să credem că omenirea s-a schimbat cu noi, că noi am fi cei mai importanți și că traseul nostru prin istorie este ceva cu totul inedit; cum ar veni că noi suntem cei mai deștepți și cei mai evoluați oameni și că nici nu mai avem același drum pe care l-a avut omenirea până la noi. Orice începător își dă seama că aici este vorba pur și simplu de un orgoliu nemăsurat care aparține desigur diavolului din noi (care nu este deloc modern și nici evoluat dar știe să pară și una și alta și multe altele) și că nimic nu s-a schimbat — cei care au trăit împotriva lui Hristos au crezut același lucru tot timpul: nimic nou sub soarele credinței!
Situația despre care vorbim este cel puțin derutantă. Anume, se face vorbire despre niște oameni care cu mai puțin de un secol în urmă, în perioada pe care istoricii o numesc interbelică, au pătimit și au primit moartea pentru Hristos — spre mântuirea lor și a poporului din care s-au ivit. Așa au înțeles ei că trebuie: traiul bun să nu fie scopul vieții lor și moartea să nu le fie sfârșitul. Ei au crezut cu toată tăria că, la capătul vieții, este Învierea. Acestea sunt lucruri mărturisite nu doar verbal, dar și verbal. Fiindcă mai departe a fost mărturisirea faptei: primirea morții. Așa au înțeles ei că se fac folositori neamului, celor care vin mai departe, după ei, adică nouă. Iar noi ce facem? Noi îi ascultăm pe cei care îi hulesc și în cel mai bun caz îi ocolim, nu vorbim măcar despre ei. Din diferite motive: „nu știm noi cum a fost”; sau „dacă spune atâta lume cum putem noi să ne punem de-a curmezișul”; sau „trebuie să fi făcut ei lucruri foarte murdare căci fără foc nu iese fum”; sau „noi nu facem politică”; sau …
Câtă înțelepciune! Câtă ascultare de mai marii zilei și zilelor de până acum și, în ultimul timp câtă ascultare obedientă de cei care fie din neștiință fie din lașitate întrețin minciuna! Ai zice că românii chiar sunt un popor de sfinți! Numai că realitatea este alta, din nou fără să fie nimic nou.
Realitatea este că adevărul se rostește tare greu. Că e incomod și, fiindcă lezează pe ucigașii de suflete care sunt și conducătorii noștri politici, pe cei care au puterea asupra noastră (deși este cu totul nefiresc noi fiind creștini nu putem să ascultăm de puterea unor anticreștini) — pe ei și pe copiii lor —, este chiar periculos (scuzele nemernice de mai sus sunt fără îndoială moduri de a sluji puterea vremii care astăzi nu are nimic în comun cu Biserica).
Este atât de greu încât ierarhi și preoți se feresc să rostească măcar — după cum v-am spus este periculos, într-adevăr! Dar de când și de ce este atât de greu, de odios, de criminal, de anti-uman să rostești adevărul? Tocmai la această întrebare vrem să răspundem în textul și spațiul care ne-a mai rămas.
Prin tot ce ne înconjoară suntem influențați în fel și chip. Fără să știm prea bine cine sunt mass-media, știm cu toții foarte bine că, mai ales prin vârful de lance televiziv, aceste imagini — unele stau încremenite în paginile ziarelor, altele aleargă prin fața ochilor noștri lacomi — și cuvinte care vin continuu spre noi ne-au creat nu doar dependență ci și obediență. Cu doar puțină imaginație putem să ne reprezentăm că acest proces de mințire și manipulare avea alte forme de exprimare în diferite epoci. Dar nu ne putem imagina, oricât de „naivi” am fi, că ar fi existat vreo epocă în care manipularea să fi lipsit.
Noi considerăm că manipulare nu înseamnă conducere; manipulare înseamnă practicarea unei acțiuni articulate de mințire a unor persoane — una sau a unui popor, sau dacă există instrumente, cum se întâmplă acum, a întregii lumi — cu scopuri străine de interesele și finalitatea firești, organice, în interesul obținerii unor privilegii cu totul nefirești, anormale și nemeritate de către manipulator.
Manipularea este însă totdeauna în mâna celor care au instrumentele de propagare și puterea și libertatea de a le folosi. Cu alte cuvinte în mâna puterii — deși acesta este un termen destul de vag și deși această afirmație duce la alte discuții cu „teoria conspirației”, pe care nu le vom lua în seamă în aceste rânduri.
Or, atunci când întreaga propagandă, timp de mai multe schimbări ale regimului care la suprafață folosește instrumentele, rămâne statornică asupra unui punct, atunci în mod necesar înseamnă că în spatele acelor regimuri politice — diferite ca doctrină — stă același manipulator. Și dacă, mai departe, ura sau patetismul referitoare la evenimente sau personaje din cursul istoriei rămân neschimbate, atunci înseamnă că poziția manipulatorului a fost semnificativ atinsă — în bine sau în rău — de acele evenimente sau personaje istorice.
Propaganda, de la ivirea generației despre care se spune că a fost generația interbelică, dar care este fără echivoc cea mai importantă și fecundă generație din cultura română — și nu doar din cultură — este absolut netă: generația interbelică este generația legionară din care au făcut parte toate valorile culturii și ale vieții românești din acea vreme. Mai exact, oamenii culturali, profesorii, dar și muncitorii și țăranii în mare parte, au înțeles chemarea omului Corneliu Zelea Codreanu (numit, din instinct, de popor, Căpitanul) și l-au urmat. Până aici e bine și e corect. Mai departe însă urmează constanta propagandei în vârstă de peste șaptezeci de ani: legionarii au fost criminali, au luptat împotriva poporului român, au vrut să dea Țara pe mâinile lui Hitler, au omorât milioane de evrei, femei, copii, au fost niște handicapați pe care nici nu ai voie să-i numești — cel puțin că te-ai putea murdări. Dar asta spunea și spune propaganda. În România există și o lege, în baza căreia ar trebui să fiu arestat, fiindcă spun altceva decât varianta oficială — nici un „om” din România nu a protestat — în 2001 — atunci când a fost legiferată minciuna ca adevăr!
Așadar ce observăm este că, în chiar timpul lor, legionarii au fost blamați, dar doar de către putere. Astăzi avem acces la cărți și la presa vremii, și ceea ce este cel mai important — nefiind vorba despre o perioadă atât de îndepărtată — putem să verificăm foarte multe din lucrurile aflate. Deci, vreme de 70 de ani, fără pauză — sau cu o pauză de trei luni — o generație întreagă a fost transformată în ceea ce poate fi mai rău pe lume. Lăsăm la o parte lipsa de logică — dacă este atât de groaznică această generație, cum de cei mai importanți oameni de cultură au făcut parte din ea?; s-a inventat și un truc: sigur că au trăit în aceeași perioadă dar Emil Cioran sau Mircea Eliade sau Petre Țuțea, sau sute și sute de alții n-au avut nimic în comun cu Corneliu Zelea Codreanu, sau cu Mișcarea Legionară. Trucul încearcă să ocolească răspunsul la întrebarea de mai sus, care este: tocmai pentru că ei nu au fost cum spuneți voi! Aceasta se petrece la nivelul cultural. Dar dacă acțiunea acestei generații conduse nemijlocit de Corneliu Zelea Codreanu ar fi fost una culturală, atunci nimic nu s-ar fi întâmplat. Lucrurile nu au stat așa: o generație întreagă a înțeles că ceea ce este cel mai important este viața spirituală, este Învierea. Asta a afirmat cel care este considerat unul din cei mai mari criminali din istoria României, de către propaganda, care nu este și nici nu a fost vreodată românească. Astfel, problema se mută pe teritoriul credinței. Aici intervine din nou același truc, promovat de chiar o parte din ierarhie și de însuși Patriarhul Daniel: nu e vorba despre sfinți, martiri sau mucenici — deși ei au murit mărturisindu-L pe Hristos și pentru că L-au mărturisit pe Hristos — ci este vorba despre niște deținuți iar asupra comportamentului lor în închisoare mai rămâne de cercetat. Din nou trucul: sfinții închisorilor sunt câteva nume care sunt arătate ca venind de neunde, fără nici un fel de activitate socială sau politică, fără nici o legătură cu generația din care făceau parte. Aceiași propagandă — aceleași trucuri. Bătrână propagandă, dar tot mai ține. Sigur că adevărul nu este acesta. Sfinții închisorilor, martirii și mărturisitorii sunt toți acei care au murit pentru Hristos. Din acel moment ei au încetat de a mai fi dintr-o organizație pământească, oricare ar fi ea. Dar până acolo, până a căpăta conștiința proprietății acestui drum, al mântuirii ei au făcut parte și au fost educați de către Corneliu Zelea Codreanu, în spiritul pe care l-au numit al Mișcării Legionare și care nu era altceva decât spiritul creștin. Acesta este adevărul. Desigur că el nu place celor care conduc sau celor care depind de aceștia, fiindcă aceasta este o lecție: educația și pregătirea în spiritul creștin fac parte din viața noastră în întregul ei, cu toate exprimările ei: politică, culturală și de oricare alt fel. Românii trebuie să participe la lume în interiorul poporului din care s-au ivit, slăvindu-l pe Hristos și pregătindu-se să înfrunte orice primejdie pentru a-L mărturisi pe Hristos care este crezul neamului românesc. Nici o propagandă, chiar dacă ar împlini două mii de ani nu poate anula adevărul — poate doar să-l ascundă prelungind minciuna și pierzând alte suflete.
Aceasta este lecția. Și nu alta.
Comentarii