Refuzul sfințeniei

Refuzul sfințeniei

Mărturisire începătoare

Am avut gândul să folosim cuvântul în forma lui cea mai războinică: ca armă. Să-l aducem în situația de a cere seamă, de a tăia. Alcătuiserăm chiar un fel de plan de bătaie - cu puțina strategie pe care o înțelegeam. În scurt timp însă, am înțeles precaritatea întreprinderii noastre: cuvântul cu piscurile și adâncurile lui necunoscute, față în față cu noi, forte greu mânuitori ai sensurilor. Într-o repede ochire am hotărât să alegem o cale de mijloc: să vorbim despre cuvânt, să descriem cuvântul ca și când nu am ști că el este cel care ne descrie

Problema falsei probleme

Sufletul omului e ca un val - sufletul unei națiuni ca un ocean.
Când vântul cu aripi tulburi și noaptea cu aeru-i brun
și cu norii suri domnește asupra mărei
și a valurilor ei - ea doarme monotonă și întunecată
în fundul ei care murmură fără înțeles;
pe când dacă în senina și albastra împărăție a cerurilor înflorește
lumina ca o floare de foc - fiecare va reflecta în fruntea sa un soare,
iar marea împrumută de la cer culoarea sa,
seninul geniului său - și le reflectă în visul său cel adânc și luciu.

Mihai Eminescu, Geniu pustiu

Neînțelegerile dintre noi vin din efortul - de cele mai multe ori susținut - al amândurora de a soluționa (înțelege) anumite probleme, de a răspunde anumitor reclamații făcute la adresa Credinței (mai mult sau mai puțin direct). Vin, adică, să mărească diferența, distanța dintre noi tocmai actele pe care le voiam unificatoare. Efortul grozav și lucrul comun pentru rezolvarea acestor probleme - ce se identifică sau au corespondențe în contradicții ideologice dintre cele mai variate - nu au nici câștigul ce ar putea pune un început bun: împreună lucrarea. Explicația acestei eșuări, a acestui eșec preliminar trebuie căutată cu atenție.

Ceea ce atrage atenția este faptul că în cele mai multe cazuri nici nu este luată în seamă problema însăși - ea fiind de cele mai mule ori un pretext. Înțelegerea problemei din început ar face discuția în contradictoriu, de cele mai multe ori, inutilă. Ce rost ar avea o discuție fără obiect? Unde poate duce încercarea, oricât de onestă, de a soluționa o falsă problemă? O problemă care nu există concret, sau care este imaginea problemei realizată cu cea mai rafinată tehnică, poate avea o multitudine de soluții - false fără îndoială! - echivalând fiecare dintre ele cu minciuna.

Răsfrângându-se asupra-și, cu intenția unei retractări - ce nu este obligatoriu sterilă - chestiunea care se cere analizată este aceea a autenticității problemei înseși, lăsând să i se întrevadă profilul în societatea contemporană: problema falsei probleme.

Discursul referitor la distragerea atenției individului de la problemele esențiale pentru existența sa - sau „distracția” cum o numim de multe ori, fără să fim atenți la adevărata semnificație a acestui termen - distragerea cu ajutorul mijloacelor de transmitere în masă (mase?), un astfel de discurs este astăzi un punct comun pentru oricare trăitor în societatea contemporană. Ce înseamnă însă această distragere/distracție? De la ce anume ni se distrage atenția? Și - întrebare colaterală dar nu lipsită de tâlc - cine ne distrage atenția, sau cine „ne distrează”?

Există pentru fiecare perioadă determinată istoric, cât privește individul sau colectivitatea, o modalitate specifică a acestora de a se raporta la problemele sale majore. Astfel, perioada medievală este caracterizată pentru Orient de experiența personalismului și a sobornicității - ca modalități precumpănitoare de rezolvare a problemelor existențiale. Fără îndoială că au fost și alte direcții - cultural și spiritual - dar aceasta care a prevalat a format ceea ce numim „spiritul vremii” (sau ceea ce germanii numesc Zeitgeist). Aceasta se oglindește atât în cultură cât și în viața spirituală a colectivități. Spiritul vremii naște - de cele mai multe ori implicit, drept consecință - activitățile sociale individuale și colective, și conturează poziția societății față de problemele sale majore. Colateral, spiritul vremii formează „poziția oficială”, „varianta oficială” în înțelegerea religioasă â lumii, în știință și în cultură.

Ca urmare se ridică întrebarea: care este spiritul vremii în care trăim? Care sunt problemele reale ale lumii contemporane?

Tradiție și modernitate

Și nu așa cum greșit se construiește discursul referitor la aceste două concepte - tradiție sau modernitate. Relația este ună conjunctivă, și nu disjunctivă. Cele două concepte rii sunt antinomice decât superficial, la nivelul neexploatabil metafizic. Tradiția se opune modernității doar într-o anumită conjunctură, anume când modernitatea nu are legătură cu tradiția - nefiindu-i în acest fel modernitate - mai specific, atunci când modernitatea îi este străină organic tradiției.

Modernitatea este întăritoare de tradiție, atâta timp cât, prin definiție, ea vine să acționeze organic asupra celei din urmă. Observând cu atenție relațiile între cei doi termeni, putem spune că modernitatea poate exista doar în legătură cu conceptul de tradiție - în afara acestuia putem vorbi fie de mimetism, fie de un alt sistem valoric care nu se opune tradiției, ci se opune chiar esenței sistemului în care acționează.

Distincția între legătura tradiție/modernitate, ce formează un raport în interiorul aceluiași sistem valoric și legătura a două stadii diferite proprii pentru două sisteme valorice diferite, această distincție este foarte importantă; motivele pentru care se promovează descifrarea greșită a acestor două concepte face un alt subiect de discuție. Fapt este că, după cum am afirmat, tradiția nu se opune modernității, ci modernitatea este o anumită stare a tradiției: cea a împlinirii.

Și încă, sterilitatea nu este cea mai rea dintre stări - și nici cu cele mai grele consecințe - cum se arată a fi cunoașterea gratuită; nu doar nefecundă, dar, într-un fel anume, slobozitoare de sămânță otrăvită. De câteva sute de ani se practică frenetic un fel de ignoranță activă, caracterizată de invaliditatea minții în fata absolutului - și asta dintr-o dorință, din ce în ce mai nedisimulată, de a se autodistruge, proprie omului „modern”, în cea mai mare parte născut sterp.

Conceptul de cunoaștere are astfel câteva proptele venite din circumstanțele în care aproape i se pierde sensul principal - acela de unealtă sau instrument mântuitor. Propriu-zis nu este vorba despre o contaminare a sensului, ci de o ucidere a sensului inițial/esențial, de un rapt, de o „lovitură de cuvânt”, date de sensurile apropiate, avide de putere.

Dacă încercăm să găsim expresia plastică a cunoașterii, cel mai potrivit ni s-ar părea descrierea unei răscruci: omul se află la intersecția celor două linii ce se constituie în cruce, în chiar inima sa.

Repetând afirmăm că singura conjunctură în care se poate aplica conceptul de modernitate în înțelesul său esențial este cea a proximității conceptului de tradiție.

Un alt termen: naționalismul

În apropierea termenilor de tradiție și modernitate ne apare ca foarte bun prilejul de a încerca să descoperim unul dintre înțelesurile unui alt concept: naționalismul. Suferind semantic multiple contaminări - ca de altfel și termenii mai înainte numiți - cuvântul naționalism circulă astăzi acoperind sensuri deformatoare. Formele ce merg până la ridicolul bufon - pe care se poate găsi eticheta de naționalism - ne îndreptățesc În mare parte la această incursiune.

În raport cu tradiția, naționalismul are înțeles de reacție (de apărare) față de agresiunile (acțiunile) exterioare. Îndreptate spre neam, sau mai specific, spre tradiția însăși. Fundamentul naționalismului este starea de pericol a tradiției, Altfel spus, tradiția stabilește calea individuală de mântuire, pe de-o parte, iar pe de alta, la nivelul colectivității stabilește, spre același țel, jaloanele pentru neam.

Așa se face că naționalismul este strâns legat de conjunctură, de context - de unde, o societate cu cât este mai agresată, dintr-o anumită perspectivă, cu atât reacționează mai dur, apărându-și în acest fel, protejându-și organismul. Spre exemplu, perioadele istorice specifice mișcărilor naționaliste europene sunt determinate de o acțiune exterioară foarte puternică. Modul de reacție este diferit pentru fiecare popor - iar istoria ne arată, în unele locuri, desfășurări de violență. Dacă însă detaliem și considerăm la adevărata sa importanță împrejurarea istorică care le-a determinat, observăm că „violența naționalismului” este pur și simplu o reacție. Pe scurt, putem afirma că naționalismul se bazează pe un mecanism de reacție, de ripostă - de altfel, în condiții normale, naționalismul nu și-ar avea locul în nici o societate. Acțiunile naționalismului se definesc prin caracterul lor de autoapărare.

Astfel că naționalismul nu este o acțiune politică, o direcție culturală sau o strategie anume, ci este un mod de a vedea lucrurile și a găsi ieșire dintr-o situație de criză pentru viața intimă, sufletească a unei nații. Naționalismul poate avea forme diferite de exprimare, însă ceea ce este de reținut este împrejurareă care îl generează și scopul său mărturisit, acela de a proteja poporul în istorie, și neamul în absolut.

Procedeul tendențios după care în istorie se judecă doar reacția, dându-i-se totodată nejustificat caracter de act, despărțită de contextul generator, este activ în interpretarea istoriei moderne și contemporane. Astfel se vorbește despre acțiunile antiumane, antisemite, șcl, ale elitei interbelice românești, fără a se arăta agresiunea spirituală și economică, fără precedent la români, la care era supusă în acea perioadă societatea românească de către străini - între care o poziție devastatoare au avut-o veneticii.

În toate discursurile pseudo-intelectualității românești, caracterul malefic al naționalismului românesc este pus în proximitatea tradiției, a credinței în Dumnezeu. După cum am arătat mai sus, legătura între tradiție și naționalism este una organică, funcția naționalismului fiind aceea de a apăra tradiția. Mai puțin justificată este însă atribuirea acestui statut monstruos naționalismului, și prin aceasta acțiunea directă asupra tradiției. De aici se naște fabulosul „pericol al tradiției”, foarte des pomenit de intelectualitatea iluministă românească și europeană. Scopul profesării acestei apropieri este unul bine cunoscut și întâlnit în toată viața culturală și spirituală a popoarelor europene în ultimele veacuri: răsturnarea valorilor spirituale, vitale pentru un popor.

Tradiția și Sfânta Tradiție

Înțelegem prin tradiție icoana sufletului unui neam, materializată în efortul de a proteja ființa spirituală a acelui neam.

Poporul român și-a pus sufletul și nădejdea, prin credința în Iisus Hristos, în iubirea lui Dumnezeu. Trăsătura definitorie a românescului este aceea a Ortodoxiei. Confuzia trebuie evitată: Ortodoxia nu se definește prin românism, în vreme ce românismul se definește prin Ortodoxie, adică relația nu este una de reciprocitate. Ortodoxia este înglobatoare - în Ortodoxie ne întâlnim, prin Ortodoxia pe care noi o practicăm, cu celelalte neamuri ce au credința în Iisus Hristos, așa cum este El afirmat de crezul niceo-constantinopolitan. În sufetul românilor se oglindește Mântuitorul - de aici necesitatea de a cunoaște și trăi în Tradiția Bisericii Ortodoxe, de a-L cunoaște și a-L împărtăși pe Hristos, necesitate atât de puțin înțeleasă. Tradiția românească este Tradiția Ortodoxă - sau Sfânta Tradiție - alcătuind un fel de normare și definire a drumului nostru spre Dumnezeu.

Luptătorii împotriva Ortodoxiei sunt luptătorii împotriva românilor, împotriva lui Dumnezeu din sufletul românesc. Deși pare incendiar, lucrul trebuie afirmat deschis: cine luptă împotriva Tradiției și a neamului românesc, luptă împotriva lui Dumnezeu. Și nu-i greu de știut cine-i acela.

Ni se pare cu folos să stăruim asupra metodelor de dezintegrare spirituală a neamului, metode ce au cunoscut o diversitate fără precedent în perioada ce a urmat Revoluției Franceze; o vom face în următoarele numere ale publicației.

Astfel că nu poate exista la români naționalism în afara credinței ortodoxe, naționalismul fiind tocmai lupta strâns legată de Sfânta Tradiție. Naționalism ateu - așa cum s-a afirmat în diferite rânduri - nu poate fi la români, fiindcă nația românească se definește prin această credință a sa particulară care este Ortodoxia.

Despre oglinzi

Dacă ar fi să facem un jurnal al momentului, dacă ar trebui să pronunțăm cele mai importante și mai grele, mai expresive și mai emblematice cuvinte pentru „a defini sau doar a descoperi o „câtime” din substanța lumii contemporane, am fi puși într-o mare încurcătură. Nu pentru că am fi excedați de numărul și importanța lucrurilor ce s-ar cere memorate sau doar spuse, ci pentru că, în singurătatea pe care o simțim din ce în ce mai prezentă, nu mai sunt multe repere, multe indicatoare spre sensurile și înțelesurile lumii.

Peste lumea modernă, mai mult ca oricând, se lasă vălul întunecat al lui Hermes, acoperind Lumina - Hrana sufletului nostru. Foarte puțini care pricep viclenia, atât de greu de crezut, simt greutatea ne-înțelesurilor ce se ascund în spatele ne-cuvintelor.

Lumina neagră, durând de la cădere, apare dumiritoare. Suprafețele cotidianului apar mai conturate. Totul pare că este; se preface că ființează; imită fiirea. Aparența covârșește. Realitatea se transformă, pulverizându-se într-o multitudine de imagini (părând o multitudine de salvări), imagini - semnături ale realității.

Logica omului zilei nu se mai bazează pe aserțiunea „a fi sau a nu fi”; nici măcar pe următoarea treaptă mai jos „a avea sau a nu avea”. Aici și acum totul merge în sensul lui „a părea sau a nu părea” - neapărat altceva, sau mai multe. Hoția de chipuri este principala preocupare cotidiană.

Efectul multiplicator este cunoscut la nivelul cel mai comun prin folosirea de obște a unui instrument, independent de semnificațiile ce decurg din această apropiere. În oglindă „se face că suntem” noi - și nu suntem noi într-adevăr. Imaginea noastră e în oglindă. Imaginea realității nu este realitatea însăși, ci, printr-un efect, printr-un fel de joc mai greu de înțeles, imaginea noastră în oglindă este caricatura realității, sau ne-imaginea realității. Realitate/ne-realitate; cunoaștere/ne-cunoaștere; viața/ne-viața; fratele/ne-fratele. Imaginea realității este ne-fratele în momentul său de maximă similitudine cu fratele.

În tainițele obscure (oculte) ale vrăjitoriei, în multe dintre împrejurările în care a fost întâlnit, ca și în magie, instrumentarul, (sculele, bestiarul) cu care se „face” are un loc deosebit. Obiectul mijlocitor suportă numeroase descrieri și definiții, detalieri ale semnificațiilor proprii și ale semnificațiilor actelor la desfășurarea cărora ajută. Oglinda este unul dintre cele mai cunoscute/populare obiecte de acest fel.

Oglinda creează cea mai tulburătoare iluzie: cea a multiplicării subiective și, lucrul cel mai important, iluzia multiplicării obiective. Ea creează iluzia multiplicării realității, a multiplicării lumii, și aceasta într-o mai mare măsură chiar decât cinematograful. Iluzia sau magia (magia în cel mai propriu sens, de tehnică specială de explorare a lumii…) al cărei instrument este cinematograful conservă timpul sub un anumit aspect, într-un fel închizându-l, mai precis mumizându-l (de oricâte ori te-ai duce la un film, acțiunea va fi aceeași). Mobilitatea aparentă a imaginii cinematografice poate fi văzută ca o încremenire „mai elastică”, însă sensul staticului prevalează. Nu aceleași lucruri se pot spune despre oglindă.

Oglinda pare că semnifică un prag - o despărțire între două lumi. Din acest punct de vedere oglinda se bucură de-o mai mare „deschidere”. Aceasta pentru că același lucru se poate întâmpla - în aparență în același moment, în două locuri diferite: aici și în oglindă. Însă lumea în oglindă e o lume întoarsă mai mult, există oglinzi care deformează/reformează imaginea realității. Și iar mai departe, agresând puțin ideile, cine ar putea garanta că imaginea pe care noi o considerăm ca fiind deformată nu este cea care reproduce adevăratul nostru chip…?

Realitatea oglindită în realitate, totul oglindit în parte, în fiecare parte. Aparență. Realitatea este una. Adevărul este unul. După cum îl privim, după ce fel de lentile, putem fi puși în prezența Adevărului sau putem fi victimele unei iluzii. Putem să ne apropiem de Dumnezeu sau putem să împlinim un mai vechi blestem, rătăcind prin Univers.

Interesul nostru pentru acest capitol al unei mai vechi povești vine din asemănarea pe care ni s-a părut că o sesizăm între această tehnică alchimică și viața societății moderne. Supratața strălucitoare și „virtuțile speciale” fac din oglindă un obiect deosebit de important în crearea iluziei - poate un fel de strămoș al ideii evaziunii fizice din lumea aceasta, un vehicul special… - și totodată un instrument nelipsit în tehnicile oculte - satanice - și magice.

Însă tehnica alchimică se regăsește în mare măsură și în cultura și politica acestui sfârșit de mileniu. Cuvântul încetează să ființeze și își găsește o nouă aptitudine: oglindirea. Cuvântul nu mai este și devine întru totul aparență; oglindește ca într-un joc al iluziilor o realitate străină de adevăr.

Încercând să creeze impresia independenței actelor, iar pe altă parte conturându-și necesitatea existenței sociale, actul politic se vădește a avea o ciudată unitate în sine. Definirea conceptelor cu care lucrează discursul politic și cu care se compune el însuși, duce la înțelesurile actului politic - astfel că multe momente sau gesturi în aparență fără legătură, sunt nebănuit sudate, Modul în care acționează și reacționează aceste gesturi ne conduc, prin analogie, șa înțelesurile lucrurilor ce ne înconjoară și acționează ca într-un proces alchimic asupra existenței noastre.

Tehnica alchimiei teoretice - partea practică ocupându-se, în linii mari de obținerea aurului din „ne-aur” - se bazează pe participarea indirectă la un proces logic caracterizat de reflexia ideilor. Legătura între idei este ascunsă, închisă în secret.

Discursul politic/alchimic este discursul fără sfârșit, ce are ca scop, în fiecare moment descoperirea unui alt moment. El deschide continuu, acesta fiind unul dintre scopurile sale, încearcă continuu să deschidă drumuri, nu pentru a ajunge într-un anumit loc, ci pentru a construi din drumuri un labirint. Astfel se nasc false probleme, covârșind prin numărul și varietatea lor. Discursul alchimic nu afirmă niciodată ci se raportează insinuant, aluziv doar, la discursul anterior, la ceva-ul pe care-l oglindește, „pregătindu-se însuși să se oglindească în următorul discurs. Strălucirea acestuia este părelnică - aurul fiind materia „cu care se aseamănă - adică strălucește ca și cum ar fi aur.

în fine, discursul alchimic conține prin această strălucire oglindită iluzia firii. Oglindirea ideilor una-ntr-alta, creează o iluzie optică a unui continuu strălucitor, ce nu are însă substanță. (Astfel se statuează realitatea vitualității, imaginea unei posibile lumi, iar ca urmare, abolirea realității însăși; din discursul politic înțelegem că nu este reală mizeria pe care o trăim, ci bunăstarea despre care se vorbește ca și cum ar fi). În discursul alchimic se ține seama cu preponderență de compoziția și raporturile între cuvinte, și nu de raportul cuvintelor cu Adevărul. Tehnica discursului alchimic este oglindirea, bazată pe asemănarea care merge până la iluzia optică a identificării realității cu imaginea ei - scopul ultim fiind pierderea sufletului.

Trădarea ca fatalitate. 30 de arginți.

Cinei Tale celei de Taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi, părtaș mă primește, că nu voi spune vrăjmașilor Tăi, Taina Ta, nici sărutare îți voi da ca Iuda.

Rugăciune de dinainte de împărtășanie a Sf. Ioan Gură de Aur

Grozăvia de a fi Iuda ne urmărește pe fiecare dintre noi. Asupra noastră stă înfricoșatul blestem al răzvrătirii, al trădării de Dumnezeu. Trădarea ca vânzare măsurată în arginți. Iisus Hristos, Dumnezeu, Mântuitorul oamenilor a fost trădat de oameni, pentru a se împlini Scriptura - este un lucru bine cunoscut. Cel prin care a venit această fără de nume crimă a fost Iuda. Iuda era cel „pregătit” pentru a primi în el pe celălalt, pe nefratele - în crucea nopții a lăsat ușa deschisă vrăjmașului cetății.

Iuda nu L-a crucificat pe Iisus Hristos; Iuda nu L-a judecat, și probabil Iuda nu a vrut să se întâmple toate acestea, Iuda doar L-a trădat pe Dumnezeu! Putea el să facă altfel? Atenție cum cade accentul: cea mai groaznică faptă a făcut-o Iuda - trădarea. Trădarea aproapelui, auto-trădarea. Oricare trădare nu este în fapt altceva decât trădarea lui Hristos.

Trădarea nu a apărut cu Iuda - ea are o mare carieră în spate - ci a devenit arhetipală prin el: nimeni până la el nu a îndrăznit să-L trădeze pe Dumnezeu, dându-L pentru 30 de arginți. De ce e mai gravă fapta lui decât cea a lui Pilat din Pont - sau a celorlalți trădători iluștrii? Pentru că Iuda știa că Iisus Hristos este Dumnezeu - nu există nici cea mai mică aluzie că Iuda s-ar fi îndoit măcar o clipă de dumnezeirea lui Hristos - pentru că el se atinsese de dumnezeire direct, Iuda era unul dintre apostoli! Ar fi putut să evite? Sau, măcar să se opună? Sfârșitul vieții lui ne arată că nu el s-a desprins pentru eternitate de Dumnezeu, comițând suicidul.

A trăda înseamnă a-L trăda pe Dumnezeu, că trădarea și-a găsit paradigma în Iuda Iscarioteanul. A-ți trăda aproapele înseamnă a reitera trădarea lui Iuda. Iuda din noi. Nu pe Iisus Hristos L-a trădat Iuda ci pe el însuși s-a dat, lăsându-i diavolului loc să pătrundă, să se furișeze în el, în locul în care Se oferise însuși Dumnezeu să intre, nu cu mult timp înainte. Iuda a preferat - pentru că a avut libertatea de a prefera, de a alege - în cele din urmă, trădarea s-a „împlinit” cu trădarea sinelului îndumnezeit.

„Cel mârșav îl mănâncă pe cel gras”, spu- ne cronicarul, adică opus vitejiei, opus curajului este trădarea mișelească - care nu aduce izbândă ci ucide, distruge, curmă. Trădarea e lovitura pe la spate.

Lupta deschisă a fost curmată prin trădare. Cetăți au căzut, surpate de trădare - porțile au fost lăsate larg deschise dușmanului, aurul a cumpărat sufletele, „sula de aur străpunge zidul de piatră” nu pentru că aurul este mai dur ci pentru că el înlesnește trădarea. Împărății s-au spulberat prin trădare. Trădarea a curmat atâta vis, iubire, atâta drum spre Cer.

Ușa din spate e lăsată „în echilibru” - în aparență e închisă; dacă s-ar putea chiar rugul de fier să fie pus ca și cum ar fi în lăcașul lui - aparența. Lăsată deschisă pentru cei de-afară care știu „convenția”, care au aceeași știință, mai pe scurt, pentru complici.

Bizanțul - orașul lui Constantin cel Mare. Orașul crescut în umbra Crucii - ușa din spate lăsată doar așa, cât să nu fie închisă, ușa prin cate a invadat istoria și ruina, așa cum timpul a invadat viața în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, transformându-l pe Făt-Frumos în cenușă, cu doar o palmă.

Ușa. Poarta. Fiindcă ușile și porțile au încuietorile pe dinlăuntru, iar trădarea poate exista doar pe dinlăuntru - între frați sau iubiți… „Ceva” dinlăuntru a lăsat ușa deschisă răului - știm că răului, pentru că e vorba de ușa din spate - nu răului care se opune binelui, ci răului metastazic, definitiv, răului dizolvant, fatal, ritmat după anumite legi - legile răului.

Ușa din spate - nu pieptiș, nu vitejește. Ca să lași ușa deschisă trebuie să fii neapărat - viclean. Viclean, șiret, șmecher,„hoț”. Nu oricine poate - și nu-i de mirare că istoria face de multe ori eroi din cei care au lăsat poarta din spate deschisă, sau din cei cu cate au fost în complicitate, din cei care au premeditat acțiunea, din cei în numele cărora s-a făcut vânzarea - în limba română există o relație de echivalență semantică accentuată între a trăda și a vinde; se spune „vânzătorule” celor care trădează.

Poate trădarea să dispară o singură dată, dintr-un singur loc? Nu trădarea în sine - deși nu știu prea bine ce poate să însemne aici „în sine” - ci dintr-o anumită poveste. Cum ar fi o poveste fără trădare? Ce-ar fi făcut Harap Alb dacă n-ar fi fost tras pe sfoară - sinonim incomplet pentru trădare - de Spân? Ne e teamă să nu exagerăm: trădarea este un fel de verificare a autenticității poveștii!

Trădarea are. în străfundul ei esență umană - trădarea aparține omului. Acesta este un punct asupra căruia trebuie insistat: nici o viețuitoare pe pământ nu-și trădează sensul existenței, cum o face omul. Drept urmare, ființa umană poate fi caracterizată prin trădare - straniu statut ontologic! Se poate spune că trădarea este un exercițiu de persuasiune a diavolului prin ființa umană, în efortul celui rău de a răzvrăti - încă o dată - omul împotriva dumnezeirii din el.

Lista cu trădările

Ca niște melci bezmetici ieșim din casele sufletelor noastre la cântecul mincinos - ticălos - al lumii, lăsând locul gol, nu pentru a intra Dumnezeu - în fapt nici nu ne interesează cine intră - ci pentru ca celălalt, cunoscându-ne, de la noi - nu uitați că am complotat împotriva vieții și a noastră - să se furișeze șmecherește pe ușa din spate, ocupându-ne și lăsându-ne pe noi fără noi înșine, suflete goale și fără apărare în lumina întunericului. Actul singur, gestul trădării l-am pregătit împreună fiecare dintre noi în complicitate cu celălalt, cu nefratele. Ca orice complici, în mod banal, suntem trădători amândoi - cu obiecția că nefârtatul își este un excelent avocat.

Auto-trădarea este revelatoare pentru relația noastră cu Cerul. Mult mai absurdă decât auto-denunțul, autotrădarea (forma de sinucidere, bazată pe o participare mai îndelungată a noastră la ticăloșie) atârnă ca o tinichea de coada secolului acesta, a mileniului acesta, anunțând agresivitatea răului voit și însușit de individul autointitulat cetățean al pământului.

În străfundul înțelesurilor, autotrădarea are același chip al trădării, același refuz al drumului drept, aceeași negare a sfințeniei, care nu este altceva decât trădarea lui Dumnezeu.

Între Parnas și Tabor: Câmpiile Fericiților

Distanța între viață și imaginea ei. Viața cu tot ce înseamnă ea pentru fiecare dintre noi, de la nimicurile zilei și până la căutarea căii de salvare, de mântuire; viața însemnând mai mult decât cred ceilalți că ar putea fi și mai puțin decât credem noi înșine, și în orice caz altceva decât propria-i imagine - de cele mai multe ori, ideologizată și de neînțeles.

Filosofia, în înțelesul originar al cuvântului, de căutare a unei soluții salvatoare (nu doar prin puterea raționalului, de care fără îndoială nu ne putem lipsi, ci prin trăirea Absolutului, în cele din urmă), de rezolvare a celei mari mari probleme, de aflare a nemuririi; filosofia a creat - și-a creat un chip: omul filosofic, sau mai simplu, Filosoful, foarte aproape și chiar locuind același spațiu. cu Poetul: Parnasul.

Foarte semnificativ apare, într-o încercare de parcurs istoric, efortul de desacralizare al filosofiei - altfel spus, hotărârea filosofiei de a se despărți de esență, ca-ntr-un fel de experiment, fatalmente nereușit, de a-și fi suficientă sieși -, observabil, mai întâi în perioada antică. Nu are rost să insistăm asupra faptului că ateizarea nu este o invenție a lumii noi ci, după cât cunoaștem astăzi, ea aparține Antichității, căreia i-a însemnat sfârșitul.

După revenirea medievală, Renașterea a reluat exercițiul ateismului, de această, dată însă programatic, urmărit fiind un anumit rezultat: tocmai mai sus amintita despărțire a trăirii în/după Absolut de puterea gândirii spre Absolut, caracteristice omului de această dată aflat, fără semne de îndoială, în cel mai important moment al istoriei spirituale a umanității, în creștinism. Consecințele au fost nefaste pentru gândire, care și-a pierdut practic rostul, înțelesul, raportarea la viață - Absolutul (pe Dumnezeu).

Parnasul este tocmai locul, înălțimea râvnită și, în cele din urmă locuită, în fiecare colțișor al său, de aspiranții Absolutului, și nu de cei dornici de jocuri de cuvinte. Că, mai târziu, muntele Parnasului s-a transformat într-un deal - aflat fiind în proprietatea artizanilor de „frumos” și „bine”, a constructorilor de, nimic, a recreatorilor: fără statut divin, frustrați de amețitoarea înălțime a cerului (fapt care i-a determinat să privească doar în jurul lor și în jos), că toate acestea s-au întâmplat nu o poate nega nimeni. Aceasta face însă obiectul unei alte discuții asupra căreia nu vom stărui aici.

În Parnas se încerca trăirea cuvântului înainte de venirea Cuvântului, înainte de întruparea Lui. Altfel spus, se încerca un fel de filosofie a cuvântului, sau o filosofie a trăirii fără trăirea aceluiași cuvânt, de cele mai multe ori până la răsfrângerea acestui efort asupra însuși cuvântului.

Astfel că tocindu-se și măcinându-se de efortul din ce în ce mai insistent, și în același timp mai oțios al rațiunii, Parnasul și-a pierdut înălțimea, aspirația spre Absolut ne mai trăgându-l spre Cer. Poetul nu mai credea cu adevărat în și nu mai trăia întru Dumnezeu, de mule timp. Ceea ce a rămas, până la noi, din locuirea Parnasului, este poate insolența, cu care cei ce se închipuie a locui astăzi Parnasul, repetă actul creator prin care încearcă înșiși să devină creatori.

Doar atunci când Parnasul și-a încheiat ființarea, mișcările tectonice ale Dumnezeirii au ridicat cel mai mare pisc, de această dată mântuitor, în dorința Cerului de a-și apropia pământul: Taborul.

Nostalgia Paradisului ne mai încearcă. Gesturi gratuite umplu materia de forme și culori plăcute - frumoase privirii. Artistul însă nu mai face astăzi - asemeni Taborului târziu - nimic spre Dumnezeu, ci doar spre lauda sa, sau slava deșartă. Noutatea stă în incomensurabila inutilitate cooperantă cu nefratele - fiindcă de această dată este cunoscut ultimul locatar al Parnasului.

Calendarul începutului de mileniu

Dacă secolul al XIX-lea poate fi caracterizat prin efortul susținut de ateizare a neamurilor, putem fără să greșim să-l numim pe cel de-al XX-lea, secolul prigoanei religioase. Ce altceva s-a întâmplat în România perioadei interbelice, când la răscrucile drumurilor marilor orașe au fost lăsate să putrezească trupurile ce aparținuseră, pline de viață și credință, celei mai frumoase generații românești? Ce altceva, dacă nu prigoană religioasă au trăit în aceeași perioada, rând pe rând, Rusia, Spania, Polonia, Portugalia, ș.c.l.? Se spune îndeobște despre starea de dezastru a ultimilor 60 de ani că ea a fost generată de o situație politică, de o anumită direcție economică, în cazul de față de comunism. Ce altceva decât prigoana religioasă face ca astăzi grupul Ilie Ilașcu să fie privat de libertate, pentru vina de a-și fi afirmat credința în neamul său?

În fapt, nu este vorba despre un regim politic sau altul, ci de ce se ascunde în spatele respectivelor poziții police - de cele mai multe ori de forme variate, în aparență chiar opuse -, anume de poziția credinței, de raportarea la credința în Dumnezeu. Această poziție îmbrăca diferite forme politice sau economice, toate nefiind.decât strategii ale aceleiași poziții fundamental. De aici apare foarte clar că nu comunismul ca expresie, ci ateismul ca esență a comunismului - care poate în alte circumstanțe să îmbrace alte multe și variate forme, de exemplu capitalismul american… -, ateismul ca esență a comunismului trebuie văzut și făcut răspunzător pentru această prigoană. Și dacă ar fi vorba de o invenție a secolului al XIX-lea - secolul care fără discuție că poate fi socotit drept „inventator” pentru formele noi de ateism create cu ingeniozitatea proprie acelui timp, numit „iluminism” în genere - și tot n-ar fi greu de recunoscut. Ateismul, adică poziția fără Dumnezeu, împotriva lui Dumnezeu, a cunoscut multe forme, însă ca substanță ea este caracteristică primului moment după cădere.

Starea de prigoană religioasă descrie cu o tușă groasă conturul acestui început de mileniu, asemănându-l cu primele secole ale primului mileniu a lumii moderne - adică ale creștinismului.

Proprii individului îi sunt problemele și întrebările, scopurile și încercările după care însuși se ghidează - aceasta însă deschide și breșa libertății erorii: nu există atâtea probleme, respectiv atâtea soluții mântuitoare, câte proiecții și virtuale porniri sunt spre eroare.

Problema e una, și față de ea există posibilitatea raportării - corect sau nu. Mântuirea este problema. Iar dacă pentru oarecare indivizi o altă problema primează, aceasta este o stare de fapt ce îi caracterizează, în cele din urmă, raportându-i tot la credință. Fiindu-le însă proprie, situația nou creată se înscrie într-un alt capitol.

Prigoana religioasă are aspect și consistență cronic ideologică și își află sursa în ateism. Ateismul este principala armă în prigoana omului cu credință în Dumnezeu sau poate, mai bine spus, în prigoana lui Dumnezeu din om. Prigoana religioasă la aceasta se reduce: prigonirea dumnezeirii din om - poate e mai bine să o știe și ateii — ei luptă împotriva lui Dumnezeu și nu „pentru omenire”. Structura starului modern este una atee. Apoteotic - încununând opera dezumanizantă a răului - religia lumii moderne este una atee. Omul modern practică „credința atee” - de vreme ce trăiește și „crede” în virtutea principiilor ateismului revoluționar, practicând cu alte cuvinte „credința în necredință”.

Această stare este descumpănitoare, cu atât mai mult cu cât consecințele ei sunt sumbre și dizolvante, astăzi mai mult ca oricând. Societatea civilă contemporană cunoaște spiritual cea mai paralizantă epocă: asumarea schimbării statutului omului. Pe scurt, omul modern este rău, cu știrea lui, ca urmate a voinței lui - situație, după cum ne mărturisește istoria, fără precedent.

Calendarul omului modern - ca urmare - nu e viețuit de sfinți, ci de zile mondiale ale sănătății buco-dentare, a fumatului, a luptei împotriva sidei, a mulțumirii, a înțelegerii, și încă multe altele. Observați cu atenție cum toate dovezile noastre de viață, mărturisitoare ale rostului nostru pe pământ, toți sfinții noștri sunt înlocuiți cu premianții în activitățile obștești sau cu activități referitoare la sănătatea sau prosperitatea fizică sau…

Acestea sunt dovezi ale unei lupte concertate - nu poate fi întâmplător că în zilele Praznicelor împărătești, în zilele în care creștinătatea ține cele mai importante sărbători, au apărut multe altfel de „sărbătoriri” - în fond păgâne. Cineva vrea toate acestea! După zilele unui astfel de calendar noi nici nu ne-am născut, de vreme ce nimic nu motivează prezența noastră în univers.

Refuzul sfințeniei

În fiecare zi avem această oportunitate, avem acces la calea sfințeniei, putem deveni sfinți. Trecem răscrucile drumurilor, alegându-l de fiecare data pe celălalt, fără să ne pese unde ne ducem. Mersul nostru a pierdut calea dreaptă - oricare dintre drumuri ne poate părea cel drept. Și totuși în fiecare răscruce unul dintre drumuri este cel drept. Nu facem altceva în fiecare zi decât să refuzăm acest drum, mai mult sau mai mult explicit, mai mult sau mai puțin conștient.

Refuzul sfințeniei este integral opera modernității, a pseudo-modernității, sau poate cu o expresie mai potrivită a post-modernității

Post-omul poate refuza, din vocația sa de apartenență la clasa sau la regnul modern sau post-modern - și nu la cel dumnezeiesc -, poate refuza și o face, singura sa salvare: mântuirea.

El este un om care se hrănește și viază într-un mod aparte și are un scop bine determinat: să devină cetățean al universului. Diferența între post-om și om în aceasta stă: în vreme ce primul își dorește cetățenia universului - a Americii, a Beverly-Hills-ului - cel-de al doilea se vrea cetățean al Raiului.

Pentru el Cerul înseamnă nimic. Efortul omului modern de căutare a identității sale se reduce la identificarea sa cu o sumă de imagini, cu o aglomerare de virtualități. Post-omul este un număr determinat de eroi de seriale, de personalități în mișcare, în lumea imaginilor, caracterizat de dexteritatea și ușurința metamorfozării propriului său chip.

Vocația anunțată a acestui mai-puțin- om este aceea a suicidului, cum chiar din acea tabără observa Albert Camus. Fapt este că, el nu are curajul să o facă, nu brusc, și atunci alege o formă mult mai lentă și mai perversă: refuzul sfințeniei.

În afara acestei relații firești, apropierea între cei doi termeni devine sterilă și de neînțeles.

Comentarii

comments powered by Disqus