Seara la televizor

Pe la sfârșitul anilor 80, tata a cumpărat un televizor cu tranzistori. Ne-am hotărât ca televizorul vechi, cu lămpi, să-l ducem la țară, la bunica. Bunica era foarte bătrână și nu prea plecase din bătătură, până la cei 90 de ani ai ei. Am făcut după cum am hotărât, apoi am montat o antenă pe casă, și în cele din urmă i-am explicat bunicii cum se bagă în priză. A trecut un timp și am ajuns din nou la ea, și mare ne-a fost mirarea când ne-a pus că nici nu băgase în priză televizorul. Ne-am gândit că o fi teama și sfiiala țăranului în fața tehnicii; am dat drumu la televizor, am făcut claritatea imaginii – sub ochii ei. Când a văzut imaginea în mișcare a rămas o clipă descumpănită. Apoi s-a relaxat și m-a descumpănit pe mine pentru mult timp: „Uite mamaie cum se vede, de parcă ar fi niște oameni!”. A fost pentru prima dată când mi-am pus problema războiului dintre „a fi” și „a părea”, fiindcă pentru mine, până în acel moment ceea ce vedeam la televizor, chiar aia era. Un tigru la vânătoare era un tigru la vânătoare – așa încât eram oricând gata să bag mâna în foc că eu – cu ochii mei am văzut un tigru la vânătoare. Și tocmai nu-i așa, ceea ce am văzut eu a fost o imagine care părea că este un tigru la vânătoare. Cu acest raport între „a fi” și „a părea” se ocupă ocultismul și magia, care stau la baza construcției iluziei și pierderii sufletului – dar despre aceste lucruri nu vom discuta în textul de față.

Din ce în ce mai multe lucruri – obiecte – de care ne folosim, pe care le îngrijim cu multă atenție își pierd semnificația inițială

Mai precis își schimbă semnificația, ca într-un act ritualic de magie. Mobilul, mașina, televizorul, etc., sunt obiecte care s-au transformat în prelungiri ale corpului uman, în motor al gândirii omului contemporan, mai pe scurt în elemente fără de care – în gândul fiecăruia – viața noastră nu ar mai fi posibilă. Raportul nostru cu aceste obiecte devine unul foarte strâns.

La prima vedere e explicabil: telefonul te ajută să-ți rezolvi cu mult mai ușor treburile și unde mai pui că într-un fel îți dă o stare de securitate – în orice situație poți să chemi un ajutor. Computerul, este evident, te ajută să iei contact cu lumea întreagă și totodată îți deschide mintea – orice informație, în orice moment este un record și un deziderat al oricărui om care vrea să fie informat, în această epocă a informației. Televizorul nici nu știm dacă mai trebuie luat în discuție. E evident că nu ai cum să trăiești fără să știi ce se petrece în lume – toate informațiile, imaginile, sunetele îți sunt înfățișate, firește prin grija unor oameni care au intenții bune, care vor să te convingă că tu ești cel mai bun, că tu meriți, că tu participi la viața întregului univers, care probabil ar dispărea fără tine.

Dar, prima vedere este un fel de promo, e display-ul, fiindcă la o analiză mai atentă vom constata că lucrurile stau cu totul altfel.

Fiindcă tocmai aceste obiecte sunt folosite împotriva noastră: pentru supravegherea noastră (telefonul și calculatorul și în perspectiva apropiată cipurile implantate în corpul uman), pentru transmiterea ordinelor de la stăpânii noștri în așa fel încât noi să ne dorim mai mult ca orice să le executăm (așa des numita manipulare cu televizorul și celelalte mass-media), pentru a putea să punem în aplicare ce ne cer aceștia (mașina de la firmă,…).

Cum altfel decât prin mass-media, prin televizor – pe care cei mai mulți îl iubesc cu ardoare – cum altfel ar fi putut fi propagate niște inepții atât de mari, fără precedent în istoria omenirii: boli care nici nu există sunt declarate ca pandemice (consecințele sunt uriașe și nu doar economic prin schimbarea pieței de carne ci, cu mult mai important, prin verificarea și probarea funcționalității mașinii de manipulare), războaie criminale, în care sunt bombardate spitale, creșe și școli, în care sunt uciși civili în casele lor sunt prezentate și crezute ca acte de eroism; catastrofe reale ale economiei românești sunt prezentate ca victorii triumfale; crima este prezentată ca o binefacere iar eroul devine un criminal odios?

Și iată cum jocul încetează de a mai fi o joacă de-a democrația, de-a știința și de-a binefacerea umanității. În momentul în care începi să observi, totul devine abrupt și deosebit de periculos. Pe cât de odios, pe atât de incredibil – mintea unui om normal refuză să creadă anormalitatea în act. Acesta este un lucru foarte bun pentru ei, cei din spate, cei nevăzuți. Pentru a fi și mai greu de crezut au inventat „teoria conspirației” – cei care văd, cei care știu, cei care încearcă să le atragă atenția celorlalți, toți aceștia sunt oficial „bolnavi de teoria conspirației”. Și la urma urmei „n-o fi dracu atât de negru”. Ei bine, aici e o problemă, fiindcă dracu este cel care definește negru, este cel mai negru-negru care există, este esența negrului – iată adevărul, pe care însă, până la actul final, lumea nu-l va crede!

Am urmărit împreună, ca pe un meci sau ca pe un film american, cum a fost creat pretextul distrugerii unui popor:

nu mai este un secret nici pentru americani – care de altfel au și protestat aflând adevărul – că blocurile gemene au fost dinamitate, că nu a fost vorba de nici un act terorist musulman; secret a rămas însă motivul pentru care a fost invadat Irakul. Dar din acest act de terorism internațional practicat de SUA, noi am rămas cu imaginea eroismului armatei americane, propagată de televiziune. Această imagine falsă,,de fapt întoarsă cu totul pe dos, s-a dovedit a fi foarte folositoare pentru conducătorii României, care au avut creat pretextul pentru „a ajuta” cu armată și financiar o Americă victimizată la maxim – în realitate pentru a participa și noi la aceste acte de jaf și terorism internațional. Iată cum traficul cu imagine pregătește și justifică anticipat acțiuni de război, obținând și sprijinul nostru. Și aceasta tot cu ajutorul acelui instrument numit televizor.

Postul tv Realitatea ne prezintă știrea de senzație: vinovați de transmitea virusului gripei porcine se fac moaștele și icoanele!

Priviți cum zilele acestea toate mijloacele de propagarea minciunii în mase se străduiesc să ne arate împotriva oricărui bun simț că suntem într-un pericol enorm dacă nu ne vaccinăm. Urmăriți cum vietățile pe care ne-am obișnuit să le numim oameni, din raționamente pur anatomice, se înghesuie fără a avea nici cea mai vagă idee despre ceea ce fac, și cum o moarte este transformată, prin tehnica minciunii fără limite, într-un motiv de isterie națională.

Mai urmăriți cum toate mijloacele de mințit masele sunt de aceiași părere susținând aberații nemaiîntâlnite în istoria omenirii – cum că în anul 1918 au murit 50 de milioane de oameni din cauza aceluiași virus de gripă porcină!!! Sigur că au murit foarte mulți oameni în 1918 dar nu pentru că nu se inventase vaccinul, ci pentru că Lenin și Stalin știau să vaccineze doar cu gloanțe.

Însă, ceea ce nu se spune este că în anul 1976, în America s-a făcut același vaccin care a fost oprit, fiindcă a lăsat în urma lui o mulțime de morți și, oficial, 4000 de copii handicapați. Nu se spune nici că o mulțime de savanți din toate țările atrag atenția asupra inutilității și pericolului acestui vaccin; sau că în Anglia vaccinul acesta se donează, fiindcă nu vrea nimeni să-și pună viața în pericol inutil. Acești oameni care propagă boala și moartea prin minciună sunt cei care ar trebui să se îngrijească de viața și sănătatea noastră? Și, de fapt, cine sunt și ce urmăresc ei? Cu siguranță că dacă urmăresc un bine nu e binele românilor.

Și mai departe, priviți cum postul tv Realitatea ne prezintă știrea de senzație, descoperită de curând și care este menită să ne salveze pe toți de o moarte groaznică în chinurile gripei porcine: vinovați de transmitea virusului gripei porcine se fac moaștele și icoanele! Până unde poate merge ticăloșia lor? Tocmai am spus, nu are margini! Nu tăcerea și nu poziția de pasivitate legumicolă ne poate scoate din această situație, pe care sunt destui în România care o pricep.

„Intelectualitatea noastră reacționează; …prin tăcere!”

Când am discutat cu un prieten despre situația generală de la noi din țară, fiind eu neresemnat față de complicitatea românilor la toate ticăloșiile știute ale conducătorilor, la lipsa de reacție a intelectualității românești care nu mai are nici o părere – în cel mai bun caz –, am primit un răspuns care m-a lăsat perplex. „Nu-i așa! Intelectualitatea noastră reacționează; sigur că o face, dar trebuie ținut cont de toate circumstanțele actuale. Chiar cred că se poate spune că există o luare de poziție… prin tăcere!”. Cu alte cuvinte, tăcerea pe care eu o credeam vinovată devenise sau era, în ochii prietenului meu, nici mai mult nici mai puțin decât o reacție. De atunci am refuzat să mai vorbesc cu el, nu din supărare, ci tot ca reacție.

Realitatea este că atunci când este vorba de lucrurile importante, românii au învățat să tacă cu aplomb, cu înțelepciune și cu mare hotărâre. Despre hoție se tace hotărât și poate mustrător, despre vânzarea și distrugerea țării se tace dezaprobator dacă nu chiar cu indignare, despre gripa porcină se tace științific șamd. Și fiindcă de văzut sunt văzute toate ticăloșiile și prostiile celor care sunt angrenați și răspunzători pentru viața noastră atât cotidiană cât și în istorie, cred că ne apropiem de o stare nemaivăzută în istoria românilor: cred că suntem în pericol să amuțim cu toții și de tot (sigur că și din înțelepciune și din creștinismul nostru cel de tot păgân și din…).

Odată ce ai înțeles lucrurile acestea te vei liniști, nu vei mai aștepta niciodată o reacție față de aberațiile și tâmpeniile care ți se întâmplă. Fiindcă, vei ști că există o reacție foarte solidă și hotărâtă și promptă etc,… prin tăcere. Și, dacă atunci când se va reacționa cel mai tare – asta numai tu o vei ști, tocmai ca urmare a discreției cu care se va lua poziție! – dacă atunci ți se va face dor să auzi și vorbe, nu-i nici o problemă. Deschizi televizorul și vei auzi ceea ce este de auzit. Și firește că te vei supune la tot ce vei auzi, la tot ce ți se va transmite prin suprafața lucioasă a ecranului. Dar – și asta desigur, știi tot numai tu! – te vei supune numai așa… ca să-i păcălești pe cei care pur și simplu te subjugă; adică te prefaci că te lași subjugat, fiindcă tu în interiorul tău ești un… om liber.

Toate aceste judecăți și multe altele le-am auzit și nu doar o dată și nu de la oameni cu probleme mintale, ci de la indivizi care fac parte, în cea mai mare parte, din ceea ce se numește – ridicol! – intelectualitatea românească.

Demența capătă dimensiuni siderale

Complicitatea intelectualilor la devalizarea culturii și a însăși existenței românești este escamotată în fel și chip – de la superioritatea gânditorului care nu se amestecă în viața cotidiană (dar care firește nu uită să profite de toate privilegiile care îi ies înainte în toată viața lui) și până la defectul de auz, care duce la rândul său printr-un proces complex și neînțeles la defectul de vorbire, adică la muțenie. Cine nu se supune acestor „strategii”, dezvoltate de-a lungul istoriei noastre democratice, este după cum urmează: inconștient, nematurizat, excentric, se dă mai deștept decât ceilalți, un neisprăvit, șamd. Întreținerea demenței se face foarte simplu cu ajutorul celui mai mare rău la care suntem cu toții părtași: acceptarea asumată a subjugării personale de către un sistem al cărui reprezentanți sunt în cea mai mare parte nevăzuți. Or, această stare de sclavie nu mai este menținută cu biciu – ca în vremurile vechi – ci prin impunerea unor norme „democratice” transmise prin mass-media – în primul rând prin televizor.

Lordul J. K. Chesterton recomandă ca aparatele de radio să fie împărțite pe rețetă

Într-un volum de eseuri de la începutul secolului trecut, lordul J.K. Chesterton punea în discuție invenția momentului: aparatul de radio. Nu că n-ar fi fost bun, dar Chesterton discuta despre situațiile în care acesta ar trebui să fie folosit, de împrejurările când aparatul de radio și-ar dovedi utilitatea. În concluzie, lordul recomandă ca aparatele de radio să fie împărțite pe rețetă, de către medici, firește, mai întâi bolnavilor locomotori. Adică celor care nu pot merge la concert, celor care nu pot lua contact cu lumea, ca urmare a faptului că nu pot merge. Fiindcă, motivează Chesterton, dacă s-ar răspândi aparatele de radio cu nemiluita atunci foarte mulți ar fi în situația bolnavilor locomotori, folosind cârje fără însă ca ei să fie bolnavi de loc, iar urmarea ar fi că, în timp, picioarele celor sănătoși care ar folosi cârjele s-ar atrofia, devenind ei înșiși bolnavi locomotori. Aceiași discuție ar putea fi făcută și despre televizor – sau ar fi putut fi făcută mai înainte ca acest aparat să ni se pară un membru al familiei, acum e mult prea târziu.

Dacă ne uităm puțin în urmă constatăm că întreaga perioadă din decembrie 1989 și până acum stă sub semnul televizorului

Am aflat cu stupoare – chiar în perioada când încă mai mureau oameni nevinovați pe străzile regizate de Sergiu Nicolaescu, răpuși de gloanțe de loc regizate – că românii se bucurau, în sfârșit, de libertatea de a vedea mai multe desene animate! Nu inventez, vă rog să vă amintiți! Lovitura de stat dată în numele unei revoluții a fost una construită regizoral, de altfel este ușor de înțeles că, dacă românii nu s-ar fi uitat încontinuu la televizor, „revoluția n-ar fi reușit”. Așa a continuat și continuă și astăzi. E adevărat că s-au schimbat tragi-comic subiectele trucajelor, iar maisusnumitul regizor nu mai participă. E interesant cum, dintr-o repulsie față de propaganda făcută pentru Ceaușescu s-a ajuns astăzi să se facă propagandă neîncetat pentru pasta de dinți, pentru medicamente, mai pe scurt pentru obiecte. Altfel spus, cântările de laudă care se cuvin și se cuveneau lui Dumnezeu și care erau rostite, prin perversiune, pentru un om și pentru o orânduire – pentru Ceașescu și pentru orânduirea comunistă – astăzi sunt rostite pentru pasta de dinți și guma de mestecat șcl. De la Dumnezeu și până la pasta de dinți pare a fi traseul omului îndumnezeit, al creștinului, până la omul modern.

S-au văzut multe, din cât putem afla de la cei care ne-au scris din timp, dar să cânți pasta de dinți pare prea mult. Și totuși așa este. Astfel că, în ultimă instanță, televizorul este garantul cel mai important pentru orientarea noastră în existență – ceea ce vezi la televizor aia e!

Aceasta este utilitatea televizorului: declanșarea paraliziei sufletești, bestializarea ființei umane prin golirea interioară și apoi prin primirea nălucilor, pentru ca mai apoi să poată fi trecută în rândurile, din ce în ce mai mari, ale neființelor. Nu este nici un fel de exagerare.

Ce este uluitor în această poveste este faptul că tocmai noi, fiecare dintre noi, suntem în stare de mari sacrificii – pe care chiar le facem – pentru a ne procura aceste obiecte

Din altă perspectivă, ceea ce este uluitor în această poveste este faptul că tocmai noi, fiecare dintre noi, ne dorim cu ardoare, suntem în stare de mari sacrificii – pe care chiar le facem – pentru a ne procura aceste obiecte care sunt spre des-ființarea noastră. Iar dacă se întâmplă dintr-un motiv sau altul să nu ne putem folosi de unul dintre aceste obiecte, atunci e catastrofă. Cum să stai fără mobil (doar trăim într-o lume a comunicării)? Ce viață mai e și asta fără televizor (știu nenumărate cazuri când faptul că s-a stricat televizorul a însemnat un dezastru)? Nu prea mai sunt copii moderni fără calculator și nici părinți moderni fără mașină.

Toate aceste obiecte nu sunt nici bune nici rele în sine. Dacă ar rămâne pur și simplu niște lucruri de care ne folosim atunci când este într-adevăr necesar, atunci ele își îndeplinesc funcția. Dar dacă – așa cum se întâmplă cel mai frecvent – ele devin mai mult sau mai puțin conștient părți din noi, cârje pentru oameni sănătoși atunci se poate vorbi despre un fenomen din ce în ce mai frecvent în lumea contemporană, o boală sufletească ucigătoare: înlocuirea sensului firesc al existenței noastre cu un surogat obiectual, înlocuirea lui Dumnezeu cu un tub de pastă de dinți.

Cum ar putea fi domolită populația care simte foamea și frigul dacă nu prin prezentarea unei călduri insuportabile și a unei îmbelșugări imaginare

Acestea și mult mai multe ne sunt livrate de către cei care ne vor săraci, bolnavi, imbecili și ușor guvernabili – de exemplu prin televizor. Adică prin acel obiect pe care noi ni-l dorim atât de mult, cu voluptatea cu care un dement își dorește propria schilodire – și mai și plătește pentru ca să rămână infirm. Cum ar putea fi domolită populația care simte foamea și frigul dacă nu prin prezentarea unei călduri insuportabile și a unei îmbelșugări imaginare. Dacă nu am avea televizor cum s-ar putea ca să ne liniștim în fața realității cutremurătoare a apropierii sfârșitului. Economia românească este la pământ? Nu-i nimic, ieșim la televizor și explicăm lumii că nu-i adevărat, economia României nu este la pământ. Dimpotrivă ea înflorește dar nu știm noi cum să ne dăm seama de asta, fiindcă nu suntem specialiști – de parcă trebuie să fii specialist să-ți dai seama că nu e bine când oamenii n-au ce mânca, când se moare de foame și de frig, când bătrânii care au muncit o viață cerșesc, pentru că nu mai pot trăi!

În cele din urmă, pentru a arăta ceea ce înseamnă această cutie în care se ivesc tot felul de maimuțe care mai de care mai necunoscute, n-ar trebui mai mult decât să ne imaginăm că într-o bună zi s-ar întrerupe curentul. Nu cred că ar însemna prea mult faptul că aceia care mergeau ieri cu tramvaiul vor merge astăzi cu autobuzul sau pe jos, și nici nu cred că ar conta că nu am mai putea folosi sculele noastre electro-casnice – alți membri ai familiei; cu certitudine ceea ce ar conta cel mai mult, atât de mult încât… nimic nu poate fi mai mult, ar fi că am fi puși în situația – să nu fie! – de a nu mai putea să ne uităm la televizor.

Ce e de făcut? Cine ne apără, cine ne ajută să scăpăm de acest tăvălug care se îndreaptă spre noi?

Și cu toate acestea, trebuie să mai existe o cale. Ce e de făcut? Cine ne apără, cine ne ajută să scăpăm de acest tăvălug care se îndreaptă spre noi și pe care pare că nimic nu-l mai poate opri? În starea de criză îți dai seama de pericol și pricepi multe din momentele, gesturile, întâmplările, fenomenele pe lângă care ai trecut fără să le înțelegi.

În interiorul Bisericii și în apropierea lui Hristos, a Adevărului, minciuna nu mai poate trece

Acum înțelegem de ce e atât de important, pentru cei din spatele celor care ne conduc, ca Biserica și Hristos să fie alungați din viața noastră, să fie îndepărtați ca inutili și, mai mult, ca piedici pentru existența noastră – tocmai fiindcă în interiorul Bisericii și în apropierea lui Hristos, a Adevărului, minciuna nu mai poate trece; chiar dacă nu știi multe dintre lucrurile acestea, ți se poartă de grijă; doar în afara Bisericii și îndepărtându-ne de Hristos putem fi mințiți și atrași spre non sens. Mai departe, acum putem înțelege de ce icoanele trebuie să iasă din școli, de ce crucile jignesc demnitatea individului, de ce există drepturile omului ca cetățean și nu există drepturile soborului, comunității trăitorilor întru Hristos, de ce moaștele și icoanele sunt vinovate pentru transmiterea bolilor ucigașe (noi credem că într-adevăr sunt ucigașe pentru ei și icoanele și moaștele).

Unii ierarhi ai Sinodului fac parte din organizații secrete, discrete sau anticreștine deghizate în asociații de binefacere și caritate…

Și mai înțelegem multe lucruri triste… de ce Biserica Ortodoxă Română nu a luat poziție în momentele în care Hristos a fost hulit, de ce unii ierarhi ai Sinodului fac parte din organizații secrete, discrete sau anticreștine deghizate în asociații de binefacere și caritate…; mai înțelegem de ce sunt nesocotite canoanele sfinților părinți sau considerate ca depășite și interpretabile; de ce aceia care se implică în apărarea credinței sunt prigoniți, tocmai de ierarhi ai Bisericii; de ce cei care l-au mărturisit pe Hristos și au murit cu moarte de martiri și mucenici, au suferit prigoana din partea Bisericii prin vocea și fapta Patriarhului Miron Cristea; de ce acum aceiași Biserică, de această dată prin vocea Patriarhului Daniel continuă prigoana, în ciuda evidenței că se află în fața unor sfinți; de ce…

Istoria Bisericii este plină de încercări care de care mai grele

Pe de altă parte, înțelegem și că există un singur acoperiș sub care trebuie să stăm: acela al Bisericii; mai înțelegem și că Biserica este alcătuită din toți credincioșii și părinții, iar cap îi e Hristos; și că multe sunt ispitele prin care trec și ierarhii noștri ca toți credincioșii și că nu toți sunt la fel – istoria Bisericii este plină de încercări care de care mai grele, la capătul cărora de multe ori stă coroana muceniciei.

Comentarii

comments powered by Disqus