Întrucît catolicismul a căzut din Biserica Apostolică „ridicîndu-se tot Darul lui Dumnezeu de la dînsul” (Sfîntul Iosif de la Văratec) în catolicism nu există sfinți nici sfinte moaște, ci doar în Ortodoxie (Sfîntul Ioan de Kronstadt). În scrisorile sale către ieromonahul Balfour, fost catolic, atras de scrierile misticilor catolici și, după convertirea la ortodoxie, Arhim. Sofronie de la Essex, la început îngăduitor, sfîrșește prin a-i declara fără înconjur că învățăturile „sfîntului” Ioan al Crucii sunt vătămătoare. Unul din marii cuvioși ai secolului XX este Arhiepiscopul Teofan de Poltava, duhovnicul familiei țarului-mucenic Nicolae al II-lea. Fericitul Arhiepiscop Averchie Taușev mărturisea că, „stăpînind deplin învățăturile filosofice ale Bisericii Ortodoxe”, acesta se ferea de „misticismul nesănătos al Apusului”!1.
Părintele Dumitru Stăniloae spune că deși sfinții sunt cinstiți și în romano-catolicism, aceasta se face avîndu-se în vedere nu schimbarea lăuntrică a omului prin dobîndirea harului Sfîntului Duh, ci pentru realizările lor pe plan social, la îndemîna păgînilor și ateilor2.
Asemenea Cuviosului Sofronie ori Sfîntului Iustin Popovici, personalități duhovnicești ale vremii noastre, între care Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Arhim. Gheorghios Kapsanis, Prof. Teodor Zisis văd în trăirile misticilor catolici semnele autosugestionării psihice și ale înșelării demonice. Motive ce justifică dezaprobarea de către Părinții de la noi a unor practici ce includ cinstirea misticilor catolici în sînul poporului ortodox, cum este de pildă „postul «sfîntului» Anton”3. Subliniind că Ortodoxia nici nu înlătură cultul sfinților, precum fac protestanții și sectele neoprotestante, dar nici nu coboară cultul lor la „zgomotul necuviincios al reclamei”, cum se obișnuiește în catolicism, Părintele Ilarion Felea precizează că numai Ortodoxia „păstrează cultul sfinților între marginile cuviinței și al dreptei credințe”4.
Întrebat dacă există sfinți în catolicism, unul din păstorii contemporani ai Rusiei, Părintele Ambrozie Iurasov, spune că: „Biserica Catolică are «sfinții» ei, dar Ortodoxia nu-i recunoaște decît pe aceia care au făcut parte din Biserica Apuseană pînă la separarea din 1054. Atunci a încetat transmiterea harului de la Hristos prin succesiune apostolică”5
În cunoscuta sa lucrare, Despre înșelare, Sf. Ignatie Briancianinov îi numește pe misticii catolici „păruți sfinți” căzuți în „cea mai cumplită înșelare drăcească”. Cuviosul Serafim Rose, care, pe cînd se afla în viață intenționa publicarea unei cărți despre misticii catolici, socotea că „sfinți” catolici, precum Francisc de Assisi, au putut fi canonizați în catolicism numai pentru faptul că Apusul căzuse deja în apostazie, pierzînd criteriile ortodoxe ale viețuirii duhovnicești și, desigur, ale canonizării potrivit canoanelor și teologiei Sfinților Părinți. Precum se v-a arăta Părinții Bisericii fac o mare deosebire între sfinții cinstiți în catolicism înainte de Schismă și cei de după Schismă. Din această perspectivă Părintele Serafim Rose amintește că odată, în timpul unei discuții cu Vlădica Nectarie Konțevici despre cinstirea unor sfinți ortodocși din Apus, acesta a întrebat: „Au fost ei recunoscuți ca sfinți de biserica romano-catolică, atunci (înainte de marea Schismă)? Dacă da, atunci firește sunt ortodocși”6.
Referindu-se la sfinții din vechime ai Apusului, premergători Schismei, de altfel singurii sfinți autentici de pe acele meleaguri, Părintele Cleopa mărturisea inspirat nominalizînd: „Sfîntul Leon, papa Romei, Sfîntul Grigore al Romei, Sfîntul Urban sunt toți sfinți, în calendar, că nu erau catolici, eram o singură Biserică, pînă la 1054 nu existau catolici sau protestanți, toți eram ortodocși."
Într-un articol intitulat „Latinitate și Ortodoxie” părintele Stăniloae arăta că Ortodoxia este o tradiție universală, redusă abia tîrziu în istorie la dimensiunea geografică sau culturală „orientală”. În Mărturisirea de credință împotriva ecumenismului în Biserica Greciei, susținută în aprilie 2009, semnată de mai mulți ierarhi, clerici, stareți, monahi, teologi ortodocși contemporani citim: „noi ortodocșii avem comuniune cu papii dinainte de Schismă și pe mulți papi îi sărbătorim ca sfinți. Papii de după Schismă sunt eretici; au încetat să mai fie succesori ai tronului Romei, nu au succesiune apostolică pentru că nu au credința Apostolilor și a Părinților.”
Sfîntul Maxim Grecul, minunîndu-se de pătimirile călugărului catolic Savonarola, care împreună cu alți doi colaboratori datorită conflictului cu papa Alexandru al IV-lea, numit și Borgia, a fost ars pe rug, deși laudă jertfa acestuia pentru adevăr, nu poate trece peste faptul că mărturisește o credință străină Părinților Bisericii: „Eu însumi nu sunt într-un gînd cu acei judecători nedrepți încît cu bucurie i-aș număra pe martirii torturați de ei în rîndul vechilor apărători ai bunei credințe dacă ei n-ar fi de credință latină…”7.
Între cei ce s-au implicat profund în redescoperirea sfinților ortodocși ai Apusului (dinainte de 1054) a fost Sfîntul Ioan Maximovici, urmat de Părintele Serafim Rose și Gherman Podmoșenki, care mai tîrziu vor publica în revista Ortodox Word și în calendare anuale viețile celor ce s-au nevoit în chip ortodox în insulele Britanice, Galia, Germania sau Italia. În edictul din 23 aprilie 1953 Sfîntul Ioan Maximovici rînduiește a fi invocați în slujbele Bisericii sfinții vechii Galii și ai altor țări in Europa Occidentală, însă numai cei care au fost mărturisitori ai credinței ortodoxe”. Într-o scrisoare, Părintele Serafim Rose, mărturisea unui cunoscut evlavia sa pentru unul din sfinții Galiei ortodoxe (actuala Franță catolică) Sfîntul Grigorie de Tours: „Sfîntul Grigorie de Tours este un izvor atît de bogat, încît nu mai este nevoie să reconfigurezi duhul ortodox al acelei vremi; noi îl recunoaștem și ca pe un Părinte al Răsăritului, iar cărțile lui sunt realmente de aceeași valoare ca și Dialogurile Sfîntului Grigorie cel Mare, Lavsaiconul, Limonariul, etc." Aceluiași, Părintele Serafim îi ura optimist: „Călătoria ta (în Anglia și Scoția) din această vară să fie începutul unei conștientizări ortodoxe a Angliei din trecut, nu numai pentru tine, dar și pentru alții”8.
Pierzînd criteriile ortodoxe ale discernămîntului și implicit ale normativelor sfințeniei înlocuite cu bunul plac al papei, Vaticanul a „beatificat” în neștire, din rațiuni prozelitiste, tot felul de inovatori și existențialiști precum Edith Stein (1891-1942), Angelo Roncali, Frederich Ozanan (1813-1853), străini nu doar în învățăturile Sfinților, ci înșiși teologiei catolice.9
În naivitatea lor, mulți ortodocși, lipsiți de înțelegerea dedesubturilor duhovnicești, cu totul străini de intențiile prozelitiste ale Vaticanului, se amăgesc cugetînd că politica Romei nu rezonează cu aspirațiile catolicilor de rînd, care ar avea, chipurile, o viziune mai „umană” asupra vieții religioase, prea puțin instituționalizată, ignorînd mărturiile istorice despre atrocitățile săvîrșite de cruciații catolici în Bizanț și în Palestina, de cele ale Habsburgilor catolici în Transilvania sau de cele săvîrșite de catolicii spanioli în America de Sud și California, ori de masacrarea sîrbilor ortodocși de către catolicii Croați naziști. Ei bine, în arealul exclusivismului catolic intră și cinstirea sfinților ortodocși, în viziunea Romei „schismatici” și chiar „eretici”.
Uneori înșiși sfinții și cuvioșii adeveresc că nu sunt prețuiți în spațiul catolic. Una din figurile luminoase ale Greciei contemporane a fost maica Pelaghia din insula Kalimnos, căreia încă de mic copil i se arătase în mai multe rînduri Maica Domnului, iar mai tîrziu, în viața monahală, și Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie, Sfîntul Tămăduitor Pantelimon. Fericita maică Pelaghia povestea că odată, o doamnă evlavioasă dorea să ducă în America o icoană a Sfîntului Dimitrie ca s-o vîndă. Bătrîna Pelaghia însă i-a spus să n-o vîndă în America, pentru că acolo catolicii și protestanții nu cinstesc icoanele sfinților noștri. Doamna aceea a acceptat. Maica a cumpărat ea icoana și a așezat-o pentru cinstire în bisericuța Sfîntului Dimitrie, care se află in incinta mănăstirii ei. Atît de mult s-a bucurat Sfîntul Dimitrie de această icoană, încît noaptea aceea s-a arătat în somn maicii Pelaghia și i-a spus: „M-ai îndatorat foarte mult cu ceea ce ai făcut. Cînd sufletul tău va pleca din trup, să știi că eu voi veni să-l iau și înfățișîndu-l în fața lui Dumnezeu îl voi ruga din adîncul inimii să te reașeze în cea mai înaltă cinste”10.
Există catolici care se roagă (și) la sfinții Răsăriteni, ortodocși. Și totuși, spre deosebire de ortodocșii toleranți, indiferenți față de învățăturile de credință, lipsiți de conștiință eclesiologică — în opinia cărora „toți «sfinții» sunt la fel” — atunci cînd este pusă în discuție sfințenia misticilor lor, aceștia devin foarte virulenți.
Criteriile seculare ale canonizării și cinstirii sfinților în catolicism apar emblematic în articolul Un dialog catolic-ortodox din revista Gînd și Slovă Ortodoxe, (ianuarie-februarie 2007, p. 6). Într-un interviu, o ziaristă romano-catolică jubilează triumfalist întrucît, spre deosebire de catolicism, în ortodoxie nu există nimeni „care să fie în ochii publicului ca Papa”. Cînd interlocutorul, un părinte ortodox, precizează că important e a fi în ochiul lui Dumnezeu, deoarece „ochiul publicului e lumesc”, jurnalista „argumentează”: „Papa al nostru a canonizat sute de sfinți catolici. Asta nu-i ceva lumesc”, invocînd numele a doi „sfinți extraordinari”: Maica Tereza și Padre Pio (1887-1968). Decent, părintele își exprimă rezervele: „Avem și noi personalități extraordinare, care au ajuns la înălțimile sfințeniei. În ce privește pe Padre Pio și Maica Tereza noi credem că au fost fără îndoială personalități foarte destoinice și sincere, dar nu credem că au fost sfinți. Problema între noi este că, deși folosim aceleași cuvinte avem înțelegeri diferite.”
Multe învățăminte tragem din această conversație, noi, creștinii ortodocși. Descoperim în primul rînd inconsistența, chiar fragilitatea normelor care stabilesc criteriile sfințeniei, ale canonizării în catolicism, realizînd că misticii catolici nu sunt totuna cu sfinții ortodocși. În gîndirea catolică îndeplinirea exterioară, juridică, normativă a unui fapt este suficientă pentru ca acesta să fie considerat autentic, adevărat. Dacă în urma analizei faptul se dovedește real automat el devine veridic. Nimeni nu-l pune la îndoială. Este promulgat fără nici o rezervă. Dacă faptele misticului sunt reale, adică palpabile, putînd fi evaluate cu ușurință, întrunind numărul necesar, el este „sfînt”. Dacă în literă sunt religioase sunt de la Dumnezeu. Nu contează duhul literei, că litera nu e susținută de duh, că spiritualitatea „datelor tehnice! formal creștinești, nu are duh creștin. Condițiile de fond nu sunt spirituale ci raționaliste, cazuistice, statistice. Important e ca actul să fie favorabil comunității, să fie catolic, să aducă beneficii catolicismului. Că este sau nu în adevăr nu intră în calcul. Adevărul este uitat cu desăvîrșire.
Istorisirea dovedește că și catolicii din popor socotiți neștiutori, „nevinovați”, pledează în favoarea „sfințeniei” catolice, în mod superficial, ignorînd oarecum infantil analizarea matură a detaliilor, sfidînd rațiunea și cugetarea de bun simț în beneficiul unei anume „corectiudini politice” aplicate în spațiul religios. Întrucît țelul este „spiritual” natura teologică a principiilor necesare canonizării este trecută cu vederea, acestea putînd fi și lumești, secularizate. Îndeplinirea formală, juridică pare suficientă, conferind autenticitate și autoritate deplină, întrucît scopul este unul „religios” și, în nici un caz, … „lumesc”.
Exemplară pentru păstorii și creștinii de rînd ai Bisericii este atitudinea nici ostilă nici slugarnică a părintelui, care, spre deosebire de păstorii și teologii ecumeniști, fideli teologiei compromisului, evită orice atitudine echivocă, neortodoxă, mărturisind fără înconjur adevărul. Pildă de luciditate și discernămînt ortodox, care, neavînd nici pe departe faima unui Padre Pio ori a Maicii Tereza, desigur, nu poate constitui un reper pentru teologii moderniști.
Se cuvine ca păstorii și păstoriții să nu facă mărturisiri pripite evocînd nume și merite ale personalităților neortodoxe, care s-au învrednicit de aprecierea publică, neavizată teologic după criterii ortodoxe. Fiindcă nu-i putem numi „sfinți” pe cei care se „sfințesc” în afara staulului Bisericii, fără a păcătui înaintea adevăraților sfinți ai lui Hristos, care, să nu uităm, „vor judeca lumea”. Nu putem fi mai generoși decît Sfinții Părinți care și pe cei „buni” și pe cei „răi”, și pe cei leneși și pe cei silitori, neprimeniți în apa botezului dreptei credințe, îi numesc eretici, potrivnici voii lui Dumnezeu. Chiar dacă omenește îi compătimim pe cei ce se ostenesc în afara Bisericii și, desigur, nu facem un merit din faptul că născîndu-ne în arealul ortodox beneficiem, prin mila lui Dumnezeu, de darurile Ortodoxiei.
În definitiv, deasupra tuturor veghează pronia lui Dumnezeu, Care, deși excepțional la rugăciunile Sfîntului Leon, papă ortodox al Romei, l-a mîntuit pe împăratul Traian, totuși nu l-a numărat între sfinți, poruncind papei să nu se mai roage pentru păgîni. Mărturie se poate servi ca etalon în ceea ce privește faptele bune ale neortodocșilor și trecerea pe care aceștia o au înaintea lui Dumnezeu. Potrivit învățăturilor Sfinților Părinți, care arată că în afara Bisericii nu poate fi mîntuire, pentru eretici destul ar fi să se mîntuiască — desigur prin dumnezeiasca iconomie — nicidecum să se numere între sfinți, întrucît nici dintre ortodocși, în pofida faptului că sunt botezați în dreapta credință — condiție obligatorie pentru mîntuire — nu toți cei ce se mîntuiesc sunt canonizați, puși în rîndul sfinților.
Nici o mărturisire a credinței creștine, afară de cea ortodoxă, nu îl poate duce pe creștin la desăvîrșirea vieții creștine sau la sfințenie și la curățirea desăvîrșită de păcate și la nestricăciune, pentru că celelalte confesiuni neortodoxe țin nedreptatea drept adevăr (Romani 1:18), amestecă deșarta cugetare și minciuna cu adevărul și nu au acele mijloace dăruite de Dumnezeu pentru curățire, sfințire, naștere din nou, înnoire, pe care le are Biserica Ortodoxă. Experiența veacurilor sau istoria Bisericii Ortodoxe și a altor biserici au demonstrat și demonstrează aceasta cu o extraordinară evidență. Aduceți-vă aminte de mulțimea sfinților Bisericii noastre, din vremurile vechi și din cele de astăzi — și de lipsa lor, dacă ne raportăm la alte biserici neortodoxe, catolică, luterană, anglicană11.
Biserica romano-catolică nici un sfînt nu a mai avut din momentul despărțirii de cea din Răsărit, iar Biserica Ortodoxă întotdeauna a avut și are mulți sfinți proslăviți de Dumnezeu în ea.12
Pe teritoriul romano-catolic au rămas unele Sfinte Moaște ale Sfinților ortodocși din vechime. Iar moaștele de după Schismă sunt fabricate de papistași.
Sfîntul Ioan de Kronstadt arată că, din recunoașterea papei drept cap al Bisericii, provin dogmele false și „modul de fabricare al sfinților în biserica Apuseană și unor moaște inexistente, care nu au fost proslăvite de Dumnezeu."13 „Veniți la noi, voi cei ce vă numiți catolici și pe noi ne-ați poreclit schismatici, să ne lămurim; să privim fără părtinire, după dreptatea lui Dumnezeu, după criteriile lui Dumnezeu, la sfinții voștri glorificați de papa, nu de Dumnezeu, și să-i comparăm cu sfinții noștri, pentru care dă mărturie Dumnezeu Însuși, prin nenumărate minuni, vindecări și felurite mîngîieri pentru drept slăvitorii creștini care au alergat la ei cu credință! Ce deosebire! Cum strălucește adevărul credinței noastre și lumina ei o umbrește pe a voastră întunecată de erezii și de mincinioasă înțelepciune."14
Spunînd adevărul despre misticii din afara Bisericii nu înseamnă că îi urîm. „Credincioșii ortodocși urăsc erezia, o detestă și o condamnă, dar nu urăsc pe eretici” (Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan). Dacă în catolicism ura sau răzbunarea, motivate teologic” de „sfinții” Ignațiu de Loyola (1491-1556) sau Bernard de Clarvaux, au făcut a fi confundat păcatul cu păcătosul („nimicirea necredincioșilor (este) cel mai sigur mijloc de a primi grația divină”) — de unde cruciadele și Inchiziția — în ortodoxie Sfinții și Părinții Bisericii nu militează pentru uciderea ereticilor, ci pentru păstrarea curată a credinței, renunțînd, dacă e nevoie, la propria viață. Părintele Cleopa spune:„Cu cei de altă religie, dacă nu ne provoacă la discuții despre credința noastră cea dreaptă, trebuie să ne purtăm cu dragoste și milă, și să-i ajutăm la nevoile lor, după pilda dată nouă de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos cu samarineanul cel milostiv (Luca, 10, 37), Iar dacă voiesc a ne ataca credința noastră cea sfîntă sau Sfînta Tradiție a Bisericii Ortodoxe, atunci «trebuie să o apărăm cu toată puterea pînă la moarte» (Sfîntul Nicodim Aghioritul).
Fiindcă se cade pe aproapele a-l iubi cu hotar, ca pe noi înșine, iar pe Dumnezeu fără margine. Nu cumva socotind noi că iubim pe aproapele să ne lăsăm călcați de cei străini de dreapta credință în Hristos, care voiesc a ne depărta pe noi de la Ortodoxie și a ne impune credința lor cea strîmbă și ereticească.”15
Fericitul Părinte Dionisie Ignat învață că trebuie „să-i iubim pe toți: și pe Turc, și pe Arab sau pe cei de alte religii sau neamuri. Dar Dumnezeu nu-mi poruncește să-mi schimb și credința după a lor sau obiceiurile după patimile lor. Nu ne interesează ce va face Domnul cu ei. Toate sunt creația Lui, și ne va judeca pe toți cu judecăți neajunse de mintea omenească!”
Cînd fratele său Gheorghe îl sfătuia pe Sfîntul Sava Brancovici să fugă în străinătate pentru a scăpa de calvini, acesta îi spunea: „Frate, preaiubite și fiul meu sufletesc, nu-ți pierde nădejdea, căci puterea lui Dumnezeu se desăvîrșește în slăbiciune. Iar pentru ca să-ți poți păstra viața în ortodoxie, îți reamintesc un singur sfat: niciodată să nu te lepezi de credința dreaptă a strămoșilor noștri.”16
Faptele bune și sfințenia
„Pentru că în creștinism s-a cuibărit formalismul, riposta severă a Mîntuitorului împotriva împietririi Iudaice în formalism trebuie dată acum și creștinătății formaliste care a înlocuit viețuirea în Duhul Sfînt cu idei, rînduieli, ritualuri și instituții. Creștinismul formal, oricît este el justificat tradițional, pînă la urmă cedează prin incapacitatea lui spirituală și dinamică” observa Ioan Ianolide17.
Din totdeauna Părinții Bisericii au învățat că fără unirea cu Hristos, prin nevoință duhovnicească și curățire lăuntrică, nimeni, fie el și ortodox, nu devine vas al Sfîntului Duh. „Venirea reală a lui Hristos prin Duhul Sfînt în credincioși a fost exprimată de Părinții Bisericii din primele secole prin ideea de participare a credincioșilor la dumnezeirea Sfintei Treimi, ceea ce are ca urmare o îndumnezeire a lor, care se face cunoscută în toți cei ce se străduiesc să fie tot mai uniți cu Hristos prin imitarea vieții lui ca sfințenie” (Pr. Dumitru Stăniloae)18.
Dostoievski spune că: „Există mulți oameni care n-au ucis niciodată și totuși sunt mult mai răi decît cel ce a ucis de șase ori”. În Evanghelie, în pilda vameșului și a fariseului, aflăm limpede exprimat acest adevăr: fariseul întrecea pe vameș în fapte bune și totuși era mai rău decît vameșul. Iar cel lipsit de fapte bune, tîlharul răstignit în dreapta Mîntuitorului, era mult mai bun decît cei care în inimă se bucurau de pătimirile Domnului pe Cruce, în pofida faptului că întrucît nu ei hotărîseră moartea Lui, juridic erau „curați”.
Păcatul lăuntric este mult mai primejdios decît fapta rea săvîrșită la vedere. Pentru păcatul văzut omul se smerește mai ușor: îl vede, îl știe, îl plînge. Păcatul ascuns sapă în inimă, adîncește răul, vatămă firea. Omul păcătuiește fără să știe că păcătuiește. Pentru acesta omul nu se tînguiește. Dacă îl află, o face cu mare greu. Mulțumit că nu e „ca alții”, crezîndu-se bun, omul piere fără ca măcar să știe. Păcătuiește bucuros că nu i se pot imputa „nereguli”, că nu poate fi „încuiat”, că nu există nimic care să-l incrimineze, neștiind că tocmai aceasta e „cheia” mîntuirii: să nu te simți în regulă, să nu ai „argumente” pentru „dreptatea ta”. Să ai curajul să te simți vinovat, chiar dacă nimic nu te învinovățește. „Chiar și un păcătos declarat este mai bun decît un fariseu căldicel, care este mulțumit cu propria stare morală. Acesta este motivul pentru care Domnul Iisus Hristos îi dezaproba pe farisei, preferînd în locul lor vameșii și desfrînatele care se pocăiau” (Fericicul Ierarh Averchie Taușev)19.
„Există în om o nostalgie, o nostalgie poate mai mare la ființa căzută decît la cei care împlinesc în mod exterior poruncile, care cred că sunt în regulă cu Dumnezeu. Aceștia din urmă sînt înțepeniți în orgoliul lor, nu mai percep urgența convertirii personale. Cei nemulțumiți de ei înșiși se pot deschide mai ușor către Dumnezeu. Atunci putem avea încredere în această posibilitate pe care o au oamenii de ase schimba” (Pr. Dumitru Stăniloae).20
Creștinii vremii noastre, înrobiți valorilor exterioare, singurele după care percep binele și răul, au pierdut cu totul măsura adevărului, prezent nevăzut în sensurile lăuntrice, ascunse ale vieții. Sfîntul Macarie Egipteanul arată că deși unii pentru că duc o viață morală sunt socotiți a fi sfinți, totuși răul cuibărit în inima și în mintea lor îi face să nu fe sfinți. Sfinții sînt remarcabili nu ca niște eroi sau specialiști pe care este greu să-i înlocuiești, ci prin această forță spirituală, prin forța iubirii, a rugăciunii pentru oameni care este în ei (înlăuntrul sfinților, n.n.), mai mule decît prin faptele lor. Nu fapta umană în sine, ci puterea lui Dumnezeu care strălucește în faptele lor și din ei înșiși, îi face transparenți lui Dumnezeu, Care face să iradieze capacitățile lor umane înrădăcinate în lumina dumnezeiască.21
Faptele numai atunci se socotesc bune cînd vor fi unite cu dreapta credință și se vor face spre slava lui Dumnezeu (Matei 6, 1-4; Efeseni 5, 9-10; Coloseni 1, 10; 2, 23). Nimeni nu se poate mîntui numai cu faptele sale cele bune, dacă nu va completa mila lui Dumnezeu, neajunsurile și datoriile sale cele sufletești (Efeseni 2,8-9; II Timotei 1,9; Tir 3, 4-5). Fiecare din noi trebuie să știe că toate faptele bune se înfăptuiesc de Dumnezeu in cei credincioși, deoarece „Dumnezeu este cel ce lucrează” întru noi, atît ca să voim, precum să și săvîrșim faptele cele bune după a Lui bunăvoință (Filipeni 2, 13-15; II Corinteni 3, 5; 9,8; Evrei 13, 20-21)22.
Fericitul arhiepiscop Teofan de Poltava spune că deosebirea dintre o viață bună după fire și viețuirea lăuntrică creștinească este foarte mare. Creștinul duce o viață plină de har, însă cel ce este bun prin fire trăiește fără har. Însemnătatea acestui lucru este limpede, de vreme ce harul lui Dumnezeu este cel care ne mîntuiește, nu faptele bune. Faptele bune făcute pentru Hristos și în Duhul poruncilor Sale ne dau doar putința de a primi dumnezeiescul har. Fără harul lui Dumnezeu, oricît de bun ar fi omul, nu se poate mîntui. Sutașul Corneliu a făcut multe fapte bune, însă i s-a descoperit că se va putea mîntui doar dacă se va pogori peste el Sfîntul Duh, prin Apostolul Petru. Acest concept este înfățișat foarte simplu și adînc în vestita convorbire a Sfîntului Serafim (de Sarov) cu Motovilov, despre „Dobîndirea Sfîntului Duh”. De fapt, fără harul lui Dumnezeu nimeni nu poate fi cu adevărat bun. Firea noastră este stricată de păcat și putem face doar fapte bune nedesăvirșite.23
Sfîntul Ignatie Briancianinov explică despre faptele bune: „Sunt orbi cei ce pun preț pe așa-numitele de către ei «fapte bune» ale firii căzute. Aceste fapte au lauda lor, prețul lor, în timp și între oameni, însă nu înaintea lui Dumnezeu în fața căruia toți s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut (Rom. 3, 12). Cei ce nădăjduiesc în faptele bune ale firii căzute nu L-au cunoscut pe Hristos, n-au priceput taina răscumpărării, sunt prinși în cursele propriei filozofări mincinoase, ridicînd împotriva credinței lor, care este pe jumătate moartă și se clatină de împotrivire prostească, întrebarea: «Oare Dumnezeu este atît de nedrept încît să nu dea răsplata mîntuirii veșnice faptelor bune săvîrșite de închinărorii la idoli și de eretici?».
Acești «judecători» pun nedreptatea și neputința judecății lor pe seama judecății lui Dumnezeu. Dacă faptele bune săvîrșite potrivit simțirilor inimii ar aduce mîntuirea, venirea lui Hristos ar fi fost de prisos, n-ar mai fi fost nevoie de răscumpărarea lumii prin patimile și moartea pe Cruce a Dumnezeului-Om, nici de poruncile evanghelice”.
În Mărturii ortodoxe (Chișinău, 2005) Cuviosul Părinte Cleopa arată: „Sfîntul Efrem Sirul zice: Cînd mintea a părăsit scopul blagocestiei — adică al dreptei credințe — toate faptele nu mai folosesc. Și fachirii cei din Indiaa și bonzii și yoghinii postesc și se roagă, dar pentru cine? Pentru satana, nu pentru Hristos. Nu primește Dumnezeu nici o faptă bună dacă nu se face după dreptarul Ortodoxiei. Auzi ce spune marele Apostol Pavel? «Pace peste cei ce vor umbla cu dreptarul acesta și peste tot alesul lui Dumnezeu», adică cei ce umblă în dreapta credință” (p. 22-23).
„Pentru a ispiti vrăjmașul nu se folosește niciodată de lucruri care se vede că-s rele, ci ne păcălește mai degrabă cu cele ce par bune” (Sfîntul Teofan Zăvorîtul).24
În cartea Cuvînt despre moarte25 a Sfîntului Ignatie Briancianinov există o relatare despre o tînără ce viețuia într-o mănăstire ortodoxă „prea frumoasă la înfățișare și cu purtare nepătată” de al cărei chip și neobișnuită modestie se minunau toate surorile. Săvîrșindu-se din această viață fu îngropată cu cinste, toate cugetînd că pentru viețuirea-i aleasă a fost așezată în locașurile îngerești. Amărîtă de plecarea celeia ce îi fusese și nepoată, stareța a făcut rugăciune cu post și priveghere, pentru a-i descoperi Domnul slava de care s-a învrednicit ceea ce fusese pildă de sfințenie. Astfel într-una din nopți, pe cînd se afla la rugăciune în chilie, sub ochii stareței se deschise pămîntul în adîncul căruia, în lavă încinsă, clocotindă o văzu pe cea cu nume de sfințenie. Pierdută de spaimă, printre lacrimi întrebă pe nepoată cum ea, care se nevoise atît de mult pentru Dumnezeu a putut ajunge în muncile iadului. La care sora îi răspune: „În ochii voștri eram feciorelnică, înger neprihănit, dar de fapt nu eram așa. Nu m-am spurcat cu păcat trupesc, dar gîndurile mele, dorințele mele tainice și visările călcătoare de lege m-au aruncat în gheenă. Cu toată neprihănirea trupului meu de fecioară, n-am știut să-mi păzesc întru neprihănire și sufletul, gîndurile și mișcările inimii, și pentru asta am fost dată la munci. Ca urmare a întinatei îndulciri cu gîndurile și de visările necurate, după ce m-am săvîrșit din această viață sfinții îngeri s-au îngrețoșat de mine și m-au lăsat în mîinile dracilor. Și iată acum ard în văpaia gheenei, voi arde veșnic și niciodată, niciodată nu mă voi mistui, nu este sfîrșit chinului meu sortit celor lepădați de cer!”.
În viața Sfîntului Nil Athonitul există o istorisire asemănătoare despre un monah ce în timpul vieții săvîrșise multe fapte bune, fiind pentru toți pildă de sfințenie. După moartea lui, multă vreme frații își aminteau de el, pomenindu-l cu evlavie ca pe unul ce s-a mutat la locașurile cerești în odihna cea veșnică. Într-o zi, în timp ce frații se aflau mîncînd în trapeză, deodată cel mort se înfățișează înaintea starețului mustrîndu-l pentru pogorămintele făcute față de el în timpul vieții, în urma cărora sufletul merse la iad, pierind pentru veșnicie. După care, în văzul tuturor, încă strigînd asupra starețului, îl trase în adînc pentru a cunoaște pe propria-i piele „fericirea” de care el se învrednicise.
Lipsit de lucrarea lăuntrică, binele văzut este înșelător și nu poate fi socotit dreptar al mîntuirii. Faptele exterioare neînsoțite de schimbarea și înnoirea duhului, aparent lăudabile, rămîn neputincioase în lucrarea mîntuirii celui care nu ia aminte la sine, fie el drept slăvitor (ortodox) și chiar întîistătător al Bisericii. Cu atît mai mult cînd nevoitorul nu are botezul dreptei credințe, singurul botez mîntuitor, fără care faptele bune sunt zadarnice. Părintele Cleopa spune că cel ce trece la catolicism „primește botezul catolic, dar își pierde sufletul”, întrucît, find erezie, romano-catolicismul „este un mare rău îndreptat împotriva lui Dumnezeu, deoarece amenință să distrugă lucrarea lui Dumnezeu”26.
Întrucît „sfinți pot fi numai cei ce au dreaptă credință”, misticii catolici sunt „oameni demonizați”, numărîndu-se în rînd cu epilepticii și lunatecii” (Arhim. Ilie Cleopa)27.
Cum ar putea fi sfinți cei nebotezați, catolicii, în a căror „biserică” nu există lucrare a harului (Sf. Ioan Maximovici), acesta fiind înlocuit cu „geniul omenesc”? (Cuv. Serafim Rose). Doar pentru că au „fapte bune” și purtări alese, excelînd administrativ și flantropic?! Dacă, după aprecierile teologiei secularizate, faptele bune, considerate „minuni” săvîrșite „în numele Domnului prin oameni ca Maria Tereza” (Pr. Prof. Vasile Mihoc)28, separate de adevărul mărturisiri credinței, pot constitui criterii ale sfințeniei, atunci mulți păgîni, eretici, atei, evrei, francmasoni etc. pot fi numărați în rînd cu sfinții, întrucît gestionează resursele acestei lumi incomparabil mai eficient decît creștinii.
Dacă în Occident activitățile sociale sunt percepute drept principalul mijloc de săvîrșire a binelui, Ortodoxia pune accent pe transformarea lăuntrică a persoanei, făcînd din unirea cu Hristos țelul însuși al existenței. De la Sfîntul Atanasie încoace afirmația că: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se facă Dumnezeu” a devenit un loc comun în opera și lucrarea duhovnicească a tuturor Sfinților Părinți29.
Ortodoxul știe că Dumnezeu așteaptă de la el schimbarea firii, divorțul de păcat, și apoi fapte sociale, desigur fără a vedea vreo incompatibilitate între acestea, ierarhizîndu-le rațional, despărțindu-le în categorii tehnice, ca în romano-catolicism. În Răsărit viețuirea spirituală nu este asumată juridic, printr-o imitare exterioară ca în teologia răscumpărătoristă clasică romano-catolică, ci printr-o transfigurare interioară a puterilor sufletești, pînă la așa măsură ca simțirea să devină una cu simțirea lui Hristos, voința să devină una cu voința lui Hristos, mintea să devină una cu mintea lui Hristos30 și atunci nu mai suntem noi cei ce trăim, ci Hristos trăiește în noi31.
Catolicul interpretează administrativ calea spre Hristos, operînd mecanic și cantitativ în spiritualitate. Ortodoxul are mereu în vedere aspectul ființial și final al existenței, Ierusalimul cel ceresc și veșnic, transcendent în raport cu istoria. Observația iezuitului S. Tyszkiewicz că pentru ortodocși Biserica este prin excelență o teofanie a lui Hristos-Viață, triumfător și înviat, este adevărată, fără a fi însă exclusivă. Ortodocșii preferă pe a fi lui a face, pentru că perspectiva lor este totdeauna ontologică, dar acest lucru numai pentru că a fi este situația de limită și de durată veșnică, pe cînd a face este situația de pe cale, dar preferîndu-l pe a fi, ortodoxul știe că pînă la el trebuie să treacă printr-un îndelung și intens a face. Idealul ortodox este asemănarea cu Dumnezeu, participarea la dumnezeire, la Cel ce este, care este veșnic și care ne solicită spre veșnicie. Aici este sursa idealului sfințeniei în ortodoxie. Ideal ce face notă distinctă cu idealul catolic, un ideal rămas la imanent, pe cale, la valori intermediare, exterioare curățirii lăuntrice și desăvîrșirii, pentru că refuză energiile necreate și participarea la dumnezeire. Apusenii, spunea Homiakov, au rupt legătura dintre cunoaștere și desăvîrșire. Ca atare catolicul se refugiază în filantropic, substitut al îndumnezeirii pierdute. Abdicînd de la idealul ortodox al îndumnezeirii, catolicismul a compensat viețuirea spirituală cu lucrarea umană, dezvoltînd o amplă și susținută industrie a carității, ajungînd la a face din aceasta un criteriu de evaluare a „sfințeniei” unor personalități romano-catolice precum Maica Tereza sau Papa Ioan Paul al II-lea.
În scrisoarea către Thomas Merton (1915-1968) — călugăr catolic promotor a filozofiei „binelui mondial”, Cuviosul Serafim Rose, fără a exclude implicarea creștinilor în problemele sociale, recomandă a nu face din aceasta un ideal, observînd că o asemenea atitudine contravine chemării creștine, transformîndu-se în idolatrie și lucrare a duhului lui Antihrist în lume, secularizînd și pervertind nădejdea creștină autentică. Accentuînd că idealurile unei lumi mai bune — însușite de diversele mișcări filantropice — sunt realizabile „doar în Hristos, doar în împărăția Sa, care nu este din lumea aceasta", Cuviosul Serafim precizează: „Ele (problemele sociale) pot fi eliminate doar printr-o transformare radicală a naturii umane, o transformare posibilă doar în Hristos, deplină doar după moarte”. Mai mult, opiniei lui Merton, potrivit căreia „acum mai mult ca oricînd avem nevoie de creștini care să lucreze în sfera socială și politică pentru a împlini acolo adevărul Evangheliei”, Sfîntul Serafim îi opune întrebarea: „Dar de ce, dacă împărăția lui Hristos nu-i din lumea aceasta? (…). Eu nu pledez de fel pentru un creștinism în izolare; întreg creștinismul — chiar și al pustiului — este un «creștinism social», dar aceasta numai ca și context, nu ca finalitate. Biserica este în societate pentru că oamenii sunt în societate, dar menirea Bisericii este transformarea oamenilor nu a societății”, fiindcă „societatea creștină nu este un scop în sine, ci pur și simplu un rezultat al faptului că în societate trăiesc oameni creștini. Nu neg, firește, că există o asemenea lucrare numită «activitate socială» creștină; ceea e pun la îndoială este natura acesteia. Cînd hrănesc pe fratele meu flămînd, aceasta este o faptă creștină și un mod de propovăduire a Împărăției care nu are nevoie de cuvinte; este făcută pentru motivul personal că el, care în acest moment se află înaintea mea, e flămînd, constituind o faptă bună deoarece, într-un fel, fratele este Hristos. Dar, dacă generalizez, și plecînd de la acest caz mă angajez într-o campanie politică (de proporții, la nivel global [n. n.]) pentru a înlătura «răul foametei», aceasta presupune ceva cu totul diferit, deși cei ce se implică în această campanie pot acționa într-o manieră perfect creștinească, întregul proiect — tocmai fiindcă e un «proiect», lucru al plănuirii omenești — este înveșmîntat într-un văl al «idealismului»”32. Idealism asociat de Părintele Serafim cu ispita hiliastă a rezolvării și eficienței statistice specifică mentalității globalist-antihristice, întrucît „nu e creștinesc a gîndi că fapta noastră e mai bună pentru că e mai «eficientă» sau pentru că folosește mai multor oameni”. Or, precum se știe, astăzi reperele binelui și ale adevărului și, iată, ale sfințeniei nu se mai raportează a viețuirea în Hristos, la adevăr și dreapta credință, la jertfirea pentru împlinirea învățăturilor Scripturii și ale Părinților Bisericii, ci la faptele trupești interpretate statistic și utilitarist, urmărindu-se nu despătimirea omului și „îmbrăcarea” lui în Hristos, ci o mai bună funcționare a sistemului, asigurarea progresului și a prosperității conform principiilor Marelui Inchizitor al lui Dostoievski. Sfîntul Teodor Studitul așează înaintea faptelor bune virtutea dreptei credințe în Iisus Hristos, spunînd că oricît am fi de păcătoși „totuși suntem mădulare ale Bisericii Universale”. Observînd că abaterea de la viețuirea morală este mai puțin vătămătoare mîntuirii în comparație cu părăsirea credinței Bisericii celei una, Sfîntul Ioan Gură de Aur arată că „nimic nu folosește viața virtuoasă dacă credința nu este sănătoasă”. Sfîntul Ciprian al Cartaginei este și mai categoric: „Păcatul celor care nu păstrează unirea și strînsa legătură cu Biserica, nu se spală nici măcar cu sîngele lor, chiar dacă aceștia s-ar da pe sine la moarte pentru mărturisirea numelui Lui Hristos. Vina cea de neșters și grea de a despărțirii de Biserică nu se curăță nici măcar prin sînge”. „Asemenea oameni, chiar dacă au fost uciși în numele credinței lor, nu-și vor spăla nici cu sînge greșelile lor. Nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica (…). Nu pot rămîne cu Dumnezeu cei ce nu vor să fie uniți cu Biserica lui Dumnezeu. Chiar dacă vor arde pe rug sau vor fi dați fiarelor sălbatice, aceea nu va fi încoronarea credinței, ci pedeapsa trădării și nu sfîrșitul glorios al celui cu virtute religioasă, ci moarte și disperare. Unul ca aceștia poate fi ucis, dar nu poate fi încoronat”33.
La rîndu-i, Sf. Ignatie Teoforul avertizează că „cine urmează făcătorilor de schisme acela nu va moșteni împărăția ui Dumnezeu”34.
„Și dacă Sfinții Părinți ne-au învățat că „martirii” ereticilor nu sunt martiri, că ei care îi cinstesc pe cei ce nu sunt vrednici de cinstirea cuvenită sfinților mucenici stau sub osînda anatemei, noi trebuie să înțelegem încă un lucru: dacă nici măcar „martirii” eretici nu trebuie să ne fie modele, înseamnă că nici un eretic nu trebuie luat ca exemplu pentru virtuțile sale, chiar dacă ar fi gata să-și dea viața pentru credința sa” (Danion Vasile)35.
Note
1 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 13.
2 Ieromonah Adrian Făgețeanu și Ieromonah Mihail Stanciu, De ce caută omul contemporan semne, minuni și vindecări paranormale, București, 2004, p. 54.
3 Îndrumar creștin pentru vremurile de azi, vol. I, București, 2008.
4 Ne vorbește părintele Serafim Rose. Scrisori, ed. Buna-vestire, Galați, 2003, p. 229.
5 M. Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 19-20.
6 Gînd și Slovă Ortodoxe, nr. 4, 2009, p. 12.
7 Sfîntul Maxim Grecul, Tîlcuiri și sfaturi, ed. Egumenița, Galați 2004, p. 162.
8 op. cit., p. 230.
9 Ionuț Daniel Raiosu, Sfinții Părinți în apărarea Ortodoxiei, Ed. Autograf, 2008, p. 94.
10 Monah Damaschin Grigoriatul, Povățuiri din Sfîntul Munte. Convorbiri cu Părinți Athoniți contemporani, ed. Sf. Nectarie, Arad, 2009, p. 55.
11 Sfîntul Ioan de Krondstadt, Liturghia: Cerul pe pămînt, p. 47.
12 Ne vorbește Sfîntul Ioan de Kronstadt. Ultimul jurnal, mai-noiembrie 1908, ed. Egumenița, p. 75/
13 Sfîntul Ioan de Krondstad:, Liturghia: Cerul pe pămînt, p. 84.
14 Ibidem, p. 293.
15 Tezaurul Ortodoxiei, ed. Ștefan, 2009, p. 50-52
16 Preot Ilarion Felea, op. cit., p. 474.
17 Ioan Ianolide, Deținutul profet, Ed. Bonifaciu, 2009, p. 166, 184.
18 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, De ce suntem ortodocși?, p. 13.
19 Arhiepiscop Averchie Taușev, Apocalipsa Sfîntului Ioan: un comentariu ortodox, București, 2005, p. 92 (vezi și Apocalipsa în tîlcuirile Sfinților Părinți, Mănăstirea Petru Vodă, 2009, p. 15-16).
20 M. Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 93.
21 Ibidem, p. 44.
22 Din cuvintele arhimandritului Cleopa Ilie. Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 98.
23 Arhiepiscopul Teofan de Poltava, Epistole, Editura Egumenița, p. 96-97.
24 Sîntul Teofan Zăvoritul. Ce este viața Duhovnicească, Editura Anastasia, 1997, p. 187.
25 București, 2007, p. 152-154.
26 Arhim. Cleopa Ilie, Predici la duminici de peste an, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1990.
27 Maica Siluana Vlad, op. cit.
28 Sfîntul Atanasie cel Mare, Discurs împotriva arienilor, c. 54, P.G. col. 132.
29 Cor. II, 16; Filip. II, 5; Rom. XII, 22; II Cor. X, 5.
30 Gal. II, 20.
31 Ieromonah Damaschin, Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose, București, 2005.
32 Apologeți de limbă latină, E.I.B.M.B., București, 1981 (vezi și Danion Vasile, op. cit., p. 242).
33 Ierom. Martirie Păduraru, Sfătuire duhovnicească asupra celui din urmă veac, Thesalonika, 2007, p. 132.
34 Danion Vasile, op. cit., p. 243.
35 Preot Ilarion V. Felea, op. cit.
Comentarii