Sau minunea înfricoșătoare a marelui făcător de minuni Spiridon, prin care a zădărnicit dorințele papistașilor uneltitori, nepermițându-le să construiască un altar în sfântă biserica lui din Kerkira1
Bine este a-L slăvi pe Domnul și a lăuda numele Lui, arătând cu cinste cuvintele lucrării lui Dumnezeu; astfel l-a învățat Rafail, îngerul lui Dumnezeu, pe fericitul Tobit și pe întreaga lui familie iubitoare de Dumnezeu; și astfel trebuie să facă toți cinstitorii de Dumnezeu, adică să îl binecuvânteze pe Dumnezeul cel preaînalt și să mărească preasfântul Lui nume, vestind cu bucurie și cu cinste lucrările Lui preamărite și minunate, pe care El, Domnul iubitor de oameni, le lucrează în fiecare neam spre binele nostru, al celor nevrednici. Și cu siguranță că a face aceasta este un lucru bun, precum a zis îngerul, pentru că este și drept și mântuitor: drept, pentru că noi, făpturile cele înțelegătoare, suntem datori, pentru că ni se face bine în chip minunat, să Îi aducem Binefăcătorului nostru ceresc mulțumirea noastră, nu prin tăcere, lucru care ar fi nevrednic, ci preamărind și vestind pretutindeni, prin slavoslovii ce se cuvin lui Dumnezeu prin imne, lucrările Lui înfricoșătoare mai presus de fire și de cuvânt; este mântuitor, pentru că minunile vestite ale lui Dumnezeu uimesc orice minte și înțelegere și, prin urmare, provoacă și aduc în sufletele oamenilor și frica de Dumnezeu și grija pentru viața creștină și răspuns bun la Înfricoșătoarea Judecată a lui Dumnezeu pentru cei care nu au inima împietrită, nici nu sunt întru totul insensibili. Cu aceeași intenție și pentru același scop a scris și văzătorul de Dumnezeu Moise cântarea aceea de biruință, când i-a văzut pe egipteni înecați în apele Mării Roșii, cântând cu ușurare (mulțumire) de biruință: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit! Pe cal și pe călăreț în mare i-a aruncat!”, învățând prin aceasta nu numai pe poporul de atunci al lui Israel să fie recunoscător Dumnezeului părinților lor, pentru că El și nu altul, în acel mod atât de neînțeles, i-a eliberat din mâinile tiranice ale egiptenilor, dar a vrut să arate lumii întregi, prin aceeași cântare, transmițând și generațiilor viitoare acest document, lucrarea minunată cu totul nemaiauzită și cu adevărat vrednică de pomenire a mâinii atotputernice. Desigur, acest Dumnezeu al tuturor îi poruncește categoric lui Moise - și prin gura lui tuturor evreilor - să nu treacă sub tăcere și să uite minunatele lucrări ale lui Dumnezeu, ci neapărat să îi învețe pe fiii și pe fiicele lor că „cu mână puternică și cu braț înalt ne-a scos Domnul din pământul Egiptului” ca să învețe, zice, și aceia să se teamă de Dumnezeu și din nou. După aceasta, atunci când Iisus al lui Navi l-a învins pe Amalec, scrie aceasta spre amintire într-o carte, a spus Domnul lui Moise, și spune-i-o lui Iisus al lui Navi iar după aceasta, la porunca lui Dumnezeu au ieșit preoții la râul Iordan, purtând cu ei Sfântul Chivot si dintr-o dată, o, înfricoșătoare minune, apele râului din amonte s-au oprit, în vreme ce apele din aval s-au scurs până în mare; și a trecut poporul întreg cu picioarele uscate dincolo, iar pe când încă Chivotul era în Iordan și râul era fără apă, Dumnezeu a poruncit lui Iisus Navi să ia din râul secat 12 pietre mari, fiecare cât putea un om să ridice și să le aibă împreună cu ei, spre veșnică aducere aminte a acelei minuni atât de ieșite din comun.
Ce anume să mai aleg a spune din atât de multele lucruri pe care le zice Sfânta Scriptură? Zic pe scurt și în general că voia lui Dumnezeu a fost întotdeauna și pretutindeni a se scrie și a se vesti toate minunile Lui, spre a deveni pentru toți subiect de iubire de Dumnezeu și de purtare plăcută lui Dumnezeu: astfel s-au scris toate lucrările minunate pe care le-au făcut profeții dumnezeiești de-a lungul timpului, astfel au fost consemnate în Sfânta Evanghelie toate cele pe care cu cuvântul Lui cel atotputernic le-a săvârșit Dumnezeu-Omul Iisus; astfel dumnezeiescul istorisitor Sfântul Luca cu cea mai mare sârguință ne-a istorisit minunile celor împreună cu el Apostoli și astfel, prin imitare, generațiile următoare ne-au lăsat scrise lucrările minunate și mai presus de fire ale martirilor și ale cuvioșilor, însă nu toate, pentru că numărul lor este infinit, ci foarte multe.
Așadar, pentru că a propovădui minunile lui Dumnezeu e un lucru și drept și mântuitor și arată voia Lui, de aceea, frați creștini, vin să istorisesc iubirii voastre binefacerea minunată și extraordinară pe care Domnul iubitor de oameni, acum, în secolul nostru a săvârșit-o pentru noi, prin Spiridon, prin acest slujitor al credinței mare făcător de minuni și credincios; este cunoscut îndeobște de toți că acest mare sfânt nu încetează, ci mereu săvârșește în insula Kerkira lucruri mari și minunate și acest lucru este deja o certitudine, însă minunea care le întrece pe toate și încununează, ca să spun așa, minunile Sfântului Spiridon, căreia pe drept nu trebuie să i se spună doar minune, ci minunea minunilor sau ca să spun mai bine și mai corect, trebuie să se numească Judecata cerului, acea minune, zic, este distrugerea foarte neobișnuită a catolicilor preaticăloși, prin care (zic aceasta și sufletul meu tresaltă) i-a izgonit pe bună dreptate din sfânta lui biserică, când au hotărât și aproape că au ajuns să o întineze prin altarul lor cel spurcat.
Această minune este foarte mare și cu toate acestea este cunoscută de puțini, căci nu este tipărită, de aceea eu, mișcat de râvnă dumnezeiască, am hotărât să o fac cunoscută tuturor cu ajutorul tiparului și, deci, vreau să o descriu cât mai bine și mai exact, pe cât îmi este cu putință, pentru a-i mișca pe toți iubitorii de Dumnezeu să slăvească și să mulțumească adevăratului Dumnezeu și acestui slujitor credincios Spiridon al Lui. Adică vreau să istorisesc mai întâi ceea ce se află scris în manuscrisul netipărit, iar în al doilea rând să analizez cu toată precizia care este posibilă întâmplările respective, care o situează în toate felurile mai presus de orice săgeată blasfemiatoare și de orice gură nedreaptă; de aceea să nu pară ciudat că o astfel de catastrofă atât de mare a rămas până astăzi nepublicată: căci cei care aveau datoria să o facă publică prin tipăriri se află sub stăpânirea celor care au pățit asemenea ocară, așa că nu este posibil să trâmbițeze cu mândrie această minune de biruință asupra stăpânitorilor lor. Însă trâmbițăm noi, cei de aceeași credință și frați cu ortodocșii din Kerkira, care ne aflăm în grija lui Dumnezeu, departe de temerile acelora și împreună cu regele-profet David strigăm, zicând: „auziți acestea, toate popoarele, uniți-vă toți cei ce locuiți în lume”; veniți și vedeți lucrările lui Dumnezeu; veniți și vedeți cât e de înfricoșător în hotărâri pentru fiii oamenilor; cum și din ce cauză, veniți și ascultați și vă voi povesti vouă.
Capitolul I
Cuprinzând relatarea minunii
După eliberarea orașului Kerkira de asediul agarenilor, prin ocrotirea făcătorului de minuni Spiridon, eliberare care s-a petrecut în 11 august 1716, conducătorul de atunci Andrei Pizani, comandant general al Kerkirei, a vrut să aducă o răsplată de mulțumire Sfântului Spiridon pentru marea binefacere a libertății și s-a sfătuit cu teologul lui, pe nume Francisc Frangipani, ce anume să facă pentru a fi plăcut și bine primit de către sfânt. Acela i-a răspuns că este un lucru foarte bun și divin să construiască în biserica Sfântului Spiridon un altar (o masă) de marmură foarte scumpă, pentru a se face acolo înăuntru în continuare și o liturghie catolică și „Excelența ta să asculți liturghia în limba ta, când cu anumite ocazii te vei duce acolo”. Comandantului i-a plăcut sfatul teologului și de îndată a poruncit să se pregătească materialul de construcție. Însă, înainte de a pregăti materialul, i s-a părut potrivit să îi cheme pe preoți și pe cei care aveau grijă de sfintele moaște ale Sfântului Spiridon, pentru a primi de la ei încuviințarea pentru aceasta. Aceștia, de îndată ce au auzit un lucru atât de neașteptat, i-au răspuns într-un singur cuget că aceasta nu este nimic altceva decât o inovație foarte dăunătoare și de aceea nu au vrut în niciun fel să încuviințeze planul lui. Comandantul le-a răspuns mânios că, din moment ce el conduce totul și neținând seama de ei, vrea să i se împlinească voia și poruncește să fie adunat fără întârziere materialul lângă biserica sfântului. Au fost adunate, așadar, acolo: var, ghips, marmură și placă de marmură specială, construită anume pentru Sfânta Masă.
În acea noapte comandantul vede în vis un om îmbrăcat ca un monah, care îi spune: „De ce mă deranjezi și de ce îi tulburi pe nedrept pe fiii mei?” Să știi că ceea ce ai stabilit să faci nu îți este de folos”. Făcându-se ziuă, l-a chemat pe teologul lui, adică pe cel care îi dăduse un astfel de sfat, în camera lui, și i-a relatat cu exactitate visul din timpul nopții. Acela i-a răspuns că noi creștinii nu suntem datori, în niciun fel, să credem visele, nici să le acceptăm întru totul ca lucruri adevărate. „Desigur că trebuie să te gândești, stăpâne, că visul acesta este o ispită clară a diavolului, prin care încearcă inamicul celor buni să se distreze și să împiedice o lucrare atât de evlavioasă. Convins de cuvintele teologului lui, comandantul s-a liniștit. În noaptea următoare comandantul îl vede din nou în vis pe același monah că îl amenință în mod vehement, zicându-i: „Să fii convins că dacă vei tulbura biserica mea, îți va părea rău și nu îți va fi de niciun folos”. Fiind înfricoșat și înspăimântat comandantul de această amenințare, nu a mai așteptat să se facă ziuă, ci atunci imediat l-a chemat pe teologul lui, i-a relatat vedenia cu exactitate, i-a înfățișat teama din inima lui și i-a spus că e stăpânit de o așa de mare frică încât nu îndrăznește să săvârșească această lucrare. Atunci teologul, întărindu-și cuvântul cu hotărâre, după cele înfățișate de comandant, i-a spus: „Stăpâne, dacă vei renunța a săvârși o lucrare sfântă pe care ai hotărât să o faci, nu te prezinți lumii ca gândind drept (cum se cuvine), căci crezi în vise venite din lucrarea diavolului”. Căpătând deci curaj comandantul prin aceste cuvinte și făcându-se zi (era în 11 noiembrie 1718) s-a dus la biserica sfântului ca să se închine, urmat fiind el de întreaga curte, de toți slujitorii lui și de primarul si de inginerul public, ca să măsoare locul în lungime, lățime și înălțime pentru construirea altarului lui. Atunci cel mai bătrân dintre preoți, Marinos Vulgaris Sakelarios, fiind prezent și protopopul care era atunci în funcție, Spiridon Vulgaris, a stat înaintea comandantului și cu voce smerită l-au rugat toți să nu facă o astfel de inovație, căci poate nu fi plăcută sfântului. Însă acesta, auzind și mâniindu-se, i-a amenințat cu multă furie că dacă nu ascultă de voia lui și nu se liniștesc, îi va trimite în lanțuri la Veneția, ca să îi arunce în închisoare și să nu mai vadă deloc soarele. „Eu, a zis, nu am de gând să fac o inovație, ci să fac un altar, lucru care e sfânt și plăcut lui Dumnezeu.” Deznădăjduiți și înfricoșați foarte de amenințări, preoții și cei ce aveau grijă de sfintele moaște și ceilalți ortodocși, care nu erau puțini, s-au încredințat puterii dumnezeiești. Și, deschizând ei sfânta raclă a Marelui Părinte, i-au cântat paraclisul, vărsând lacrimi fierbinți ca să împiedice planul cel rău al comandantului. Pe la miezul nopții, când începea a 12-a zi a lunii noiembrie, în care urmau să intre meșterii să lucreze, iată au început tunete și fulgere succesive. Atunci paznicul cazarmei Monezion a văzut un monah cu o făclie aprinsă în mână apropiindu-se de el. Paznicul, conform regulamentului l-a întrebat o dată și încă o dată „Cine ești tu? și unde te duci?” și pentru că nu a primit niciun răspuns, a tras piedica armei ca să îl omoare. Atunci monahul îndată a răspuns: „Eu sunt Spiridon”. Și de îndată ce a spus aceasta, l-a apucat de mână și l-a aruncat afară la așa numita Spianada al orașului Kerkira (Corfu), aproape de biserica Răstignitului. Acolo s-a trezit drept, în picioare, precum era cu pușca lui. Și îndată după aceasta a luat foc depozitul cazarmei Monezion și această explozie a distrus toate clădirile care era înlăuntrul Castelului și palatul comandantului și toate cele din el. Iar comandantul a fost găsit mort sub două grinzi, care l-au sugrumat ca și cum ar fi fost menite să săvârșească acest lucru. Iar teologul a fost găsit în afara zidurilor cetății, în groapa în care se scurg și se usucă toate murdăriile haznalelor orașului, având în mână rușinea trupului lui, primind un preludiu vrednic al plății pentru sfatul lui cel bun și pentru conduita lui excelentă. Au murit atunci și mulți bărbați și femei, din slujba comandantului și din afara ei, cam nouă sute de suflete. În același timp s-au mai întâmplat încă două semne înfricoșătoare.
Mai întâi: comandantul atârnase ca dar o candelă mare de argint în fața sfintelor moaște, iar această candelă în aceeași noapte a dezastrului a căzut jos pe podea și i s-a distrus suportul, cu toate că era atârnată de un lanț foarte puternic - niciuna din multele candele care erau atârnate acolo, nepățind nimic,. Se vede și astăzi urma incidentului petrecut cu candela, adică cu suportul ei. După ce a fost găsită căzută, ea a fost agățată din nou mai târziu și rămâne mărturisitoare cu voce tăcută a evenimentului.
În al doilea rând: în acel ceas și în momentul acela (după cum au confirmat mai târziu cei care au cercetat aceasta) o săgeată de foc, adică un trăsnet a lovit tabloul comandantului din Veneția și l-a făcut scrum, fără să pățească ceva rău vreun alt lucru din casă. Acest eveniment frații lui care erau acolo și rudele lui și ceilalți catolici laici și clerici imediat l-au interpretat ca fiind de rău augur pentru comandantul însuși. Iar șeful conducerii administrative venețiene, episcopul catolic și alți oameni bogați și simplii cetățeni, câți locuiau în orașul Kerkira (unde este și palatul episcopului catolic și ale multor altora), toți aceștia, zic, au dat poruncă să fie ridicate din biserica sfântului materialele adunate acolo despre care am vorbit înainte și celelalte materiale pe care le pregătiseră, printre care și placa pentru Sfânta Masă, aducându-le le-au depozitat spre cinstire la Domo. Cu alte cuvinte în biserica propriei lor Mitropolii, în așa-numitul Altar mare. Acolo se poate vedea că e așezată jos, pe o parte, până astăzi. Căci soldatul, adică paznicul garnizoanei Monezion, făcându-se ziuă, a strigat entuziasmat cu voce mare și a vestit zicând că Sfântul Spiridon a făcut aceste lucruri mari și înfricoșătoare și cu uimire povestea întreaga întâmplare; catolicii, nesuportând rușinea, după trei zile l-au trimis în Italia.
Aceasta e relatarea înfricoșătorului și colosalului eveniment săvârșit în orașul Kerkira de către apărătorul lui grabnic ascultător și preasfântul Spiridon al întregii Bisericii Sobornicești. Acum trebuie să cercetăm în amănunt și cu grijă aceste evenimente, prin care devine indiscutabil, pentru a nu putea vrăjmașii adevărului să pălăvrăgească spunând că s-a petrecut din întâmplare incendierea depozitului, în urma căreia comandantul și cei de lângă el au murit.
Capitolul al II-lea
Că explozia depozitului a fost cu adevărat lucrare a cerului
Atât pentru ortodocșii care locuiesc în insula Corfu, cât și în insulele din împrejurimi, adică în Kefalonia, Zakintos, Sfânta Mavra și celelalte și chiar și pentru toți locuitorii Epirului Greciei, care se învecinează cu această insulă (Corfu) nu avem nicio îndoială că toți sunt informați și convinși întru totul că acea distrugere a cetății nu s-a petrecut din întâmplare, ci din pedeapsa cerului. Toți cred cu tărie aceasta și o vestesc cu gura lor ortodocșilor străini care trec pe acolo și îi aduc în Domo de dragul istorisirii și cu bucurie le arată pe ascuns cu degetul placa așezată acolo în altar. Așadar, întreaga noastră luptă este nu numai să facem publică minunea tuturor fraților noștri creștini, ci și să dovedim că într-adevăr este minune și cea mai mare dintre minuni, nu pentru ortodocșii înșiși, care cu recunoștință și cu suflet smerit vor să o primească și vor să preaslăvească pe Domnul, ci pentru acei insolenți care ușor se obrăznicesc și se împotrivesc adevărului și lucrărilor Sfântului Duh. Așadar, este nevoie mai întâi să descriem, pe cât este posibil, aceste locuri, cum arată. Apoi, pentru o mai mare claritate a celor spuse vrem să publicăm și planul acestor locuri, așa cum se mai păstrează în amintirea noastră și pe care le-am vizitat de dragoste de a învăța.
Orașul insulei Kerkira localnicii îl numesc hora (în insulele ionice și în Marea Egee hora este denumită capitala insulei, acolo unde este centru administrativ – n.n.). Cu acest nume apare propriu-zis acest oraș, deosebindu-l de Varusia și de Castelia, care se află în afara lui. Hora, precum îi spun ei, în vechime nu avea ziduri. Cea de azi este înconjurată de ziduri foarte puternice, precum o confirmă și geograful Meletie. Se află în partea nordică, față în față cu Epirul. În ea locuiește majoritatea poporului, atât greci cât și italieni. Ceilalți locuiesc în afara Varusiei, unde sunt două cartiere: Garitsa spre est și Manduki spre vest. În hora este și biserica sfântului și Mitropolia apusenilor. Acolo este Spianada, de care amintește relatarea (minunii). Acolo se află și biserica Răstignitului menționată mai înainte, construită acolo unde încep casele, venind dinspre Spianada pe drumul principal al orașului. Spianada se întinde în lungime pe o distanță mare, de la est la vest. Și lățimea ei este mare, întinzându-se de la casele horei până la zidul de cetate dinspre nord. Este atât denivelat, cât și plat, aproape că reproduce suprafața matematică. Așadar, întreaga hora este, așa cum spuneam, înconjurată cu zid foarte puternic. Acesta este udat în partea de nord de mare, căci se află între insulă și Epirul de vis-a-vis. În locul acesta al horei, adică în nord aproape de hora se află un ostrov, din care se înalță la o înălțime considerabilă două vârfuri și se spune că de la aceste două vârfuri și-a luat numele și insula întreagă – Vârfuri (Κορυφαί sau Κορυφοί - de unde provine numele Corfu - n.n). Acest ostrov nu este pustiu: este chiar o fortăreață. Acest ostrov nu e pustiu ci este foarte populat.
Aceasta (fortăreața) pentru vrăjmași pedeștri, are de jur împrejur cel mai puternic zid de cetate, marea de o adâncime considerabilă. Cu privire la vrăjmașii de pe mare, ostrovul este înconjurat de un zid foarte puternic și foarte înalt. Fortăreața se numește de toți Citadela, adică orașul sau, ca să zicem mai corect, acropole. La vreme de pericol promite în acest fel că este de necucerit. De aceea acolo înăuntru, la subsolul celor două piscuri, este depozitul întregii garnizoane Monezion și de acolo comunică cu Kastelia și cu turnurile. (n.n. - e vorba de mine subterane care comunică între ele și suprafața lor e cât tot orașul vechi.)
Poarta acestui depozit întotdeauna este păzită, zi și noapte, conform regulamentului european, de un soldat anume, adică de un ostaș. Înăuntru este și generalaton, adică palatele comandantului și ale multor altor ofițeri. Așadar, zidul horei se află la o aruncătură de piatră de zidul acropolei. Între ele se află marea, care le și desparte (n.n. – în două părți distincte). În acropole oamenii intră și ies pe un pod de lemn, pe care jos (n.n. – când e coborât) îl susțin niște coloane construite, late cât este și podul. Până la un anumit moment din noapte există permisiunea să intre și să iasă oamenii, dintr-o parte în alta și înapoi, după trebuința lor. Venind ora stabilită, se închid porțile, și ale acropolei, și ale horei. Se închid, conform regulamentului și obișnuinței europene, într-atât încât mai târziu să fie imposibil să intre sau să iasă cineva. Știind acestea, adică după ce am descris locurile și precum se văd ele în schiță, cum să se găsească un piroman cu atâta tupeu și, prin urmare, cine să îndrăznească să numească întâmplătoare o astfel de lucrare înfricoșătoare, pe care o înconjoară atâtea alte minuni și să o prezinte pretutindeni ca o acțiune înfricoșătoare a cerului?
Cu toate acestea, să zicem pentru moment că din întâmplare și nu din mânie dumnezeiască a căzut fulgerul în Monezion. Soldatul cum a ajuns în Spianada? Cum de și-a părăsit postul și nu și-a făcut datoria, când ar trebui să primească pedeapsa cu moartea cine ar lipsi măcar pentru o clipă sau pentru un motiv de la datoria lui? Dar și cum a fost posibil de altfel să se întâmple într-un moment, cu alte cuvinte la miezul nopții, când porțile celor două fortărețe erau închise cum trebuie și cu cea mai mare siguranță? Mă gândesc ce ar putea răspunde cel învinuit? Că pământul cutremurându-se, l-a aruncat acolo, precum se întâmplă adesea cu explozibilul atunci când sunt aruncate departe pietre mari? Chiar și așa, dar cum a rămas și viu? Este aproape cu neputință, în primul rând, de la acea zdruncinare foarte puternică a pământului să poată rămâne viu; în al doilea rând, să fie aruncat pe o astfel de distanță, care poate să fie mai mare de o milă și să poarte și arma pe umărul lui, cum voia să i se întâmple fără minune un astfel de lucru vrăjmașului?
De ce numai candela comandantului a căzut pe pardoseală, cu toate că era agățată de un lanț puternic, precum este ea și se vede și azi? Cred că vrei pe ortodocși prin aceasta să îi calomniezi, cum că ei au făcut această uneltire, aflând de catastrofa întâmplată comandantului. Însă nu își are locul în niciun caz o astfel de calomnie amară. Pentru că, mai întâi, au văzut căzută candela în timpul utreniei și, făcându-se ziuă, au aflat de moartea comandantului. Și apoi, ce ar fi câștigat dacă ar fi aruncat jos candela eu nu pot să înțeleg. În fine, ce altceva îți rămâne să mai calomniezi? Îndrăznești să spui oare că și incendierea tabloului comandantului din Veneția s-a petrecut din întâmplare? Însă cu adevărat o așa de mare obrăznicie și atâta ingratitudine respingătoare față de semne atât de evidente cu nimic nu se deosebește de a spune că toate acestea sunt minciuni și chiar inexistente. Însă nu, nu sunt minciuni. Explozia și toate celelalte au avut loc cu siguranță și acest lucru e mărturisit de vocea comună a locuitorilor din Kerkira care le-au și văzut și au trăit acele momente de groază. Și după aceștia aceste evenimente sunt confirmate la unison de locuitorii insulelor vecine și de vecinii din Epir. Așadar, să fie clar că a avut loc explozia și toate celelalte, de nevoie trebuie să mărturisim că toate acestea au constituit lucrări ale puterii dumnezeiești. Pentru că sunt așa de multe, adică în primul rând explozia depozitului, în al doilea rând mutarea soldatului, în al treilea rând căderea candelei, în al patrulea rând arderea tabloului din Veneția, în același timp, în al cincilea rând modul în care a fost găsit omorât comandantul, adică de cele două grinzi, care erau așezate în așa fel încât să îi strângă mortal gâtul (să îl sufoce) din care ieșiseră acele amenințări pline de mândrie; în al șaselea rând acea azvârlire de necinste a teologului în afara orașului în mocirlă de acolo unde dormea liniștit și acoperit, în siguranță în palatele domnești. Zic că toate acestea și probabil și multe altele cine poate să le considere a fi ilogice și să susțină că s-au petrecut din întâmplare sau de la sine? Imposibil, este imposibil ca toate acestea, prin absurd, să se petreacă într-una și aceeași noapte. Și pentru că, așa cum s-a arătat mai înainte, s-au întâmplat în mod de netăgăduit, dar este imposibil să se fi întâmplat din întâmplare, neapărat orice gură potrivnică trebuie să mărturisească faptul că toate au constituit lucrări ale Atotputernicei drepte a Celui Preaînalt, căci toate s-au petrecut în același timp, în locuri diferite, spre unul și același scop, adică să nu aibă loc acea lucrare foarte rea, așa cum nici nu a avut loc (n.n. – în cele din urmă).
Dacă cumva comandantul ar fi fost găsit pur și simplu mort sau din cauza cutremurului acropolei sau fără cutremur, nu puteam oare imediat să avem o bănuială mare că poate a avut parte de o asemenea moarte din pedeapsă dumnezeiască, căci nici cererile preoților nu le-a acceptat, ci i-a înfricoșat că îi va trimite în temnițe și nu vor mai vedea soarele, nici hotărârile sfântului nu le-a crezut, ci a preferat sfatul răului său sfătuitor și pentru aceasta Spiridon, marele făcător de minuni, i-a luat viața, ca să nu pună în practică dorința lui cea rea? Da, cu siguranță, pe bună dreptate, pentru toate acestea o bănuială mare și puternică a mâniei lui Dumnezeu ne-a dat numai moartea lui. Însă acum când avem atâtea semne mari, care fiecare în parte este o mare minune, unde mai rămâne vreo îndoială că explozia și prin urmare moartea comandantului a constituit într-adevăr o lucrare a mâniei dumnezeiești? Căci cum să nu fie minune să cadă candela fără niciun motiv, și numai cea a comandantului, nu alta? Cum să nu fie minune a se uni două lemne lipsite de suflet pentru a-l sufoca pe comandant? Cum nu e minune să fie găsit teologul în afara palatelor, în afara zidului în acea mocirlă foarte urât mirositoare? Cum să nu fie minune că trăsnetul a lovit în aceeași clipă și a ars portretul lui, adică al comandantului, în Veneția? Da, cu siguranță, toate acestea sunt minuni și toate fac indiscutabilă dumnezeirea primei minuni, adică a exploziei. Însă ceea ce îmi umple sufletul de bucurie și mă face să strig împreună cu Zorobabel cel de Dumnezeu înțelepțit și să spun: „Binecuvântat este Dumnezeul adevărului; adevărul rămâne și e valabil în veci și trăiește și durează în vecii vecilor”, e faptul în care am întreaga mea încredere și deja trâmbițez cântecul de biruință împotriva vrăjmașilor adevărului e mutarea soldatului. A știut cu siguranță Sfântul Părinte că este posibil să se audă împotriva acestei minuni dumnezeiești voci blasfemiatoare, de aceea înainte de toate celelalte el l-a mutat în afara Spianadei viu pe paznic, ca să-l aibă apoi predicator foarte curajos și cu glas foarte puternic al celor pe care le-a auzit, le-a văzut și pe care el le-a pățit. Deci, spune tu, bunule ostaș, cine a dat foc depozitului? „Id San Spiridion ha fatto questo feribile Caso.” (Sfântul Spiridon a făcut acest lucru înfricoșător). Astfel, făcându-se ziuă, el a strigat cu înflăcărare, spunând că „eu l-am văzut cum venea spre mine cu o făclie aprinsă în mână, și celelalte, precum le-am spus în istorisire”. Alături de predica soldatului a mărturisit și un conducător venețian, care locuia în hora. Și a mărturisit, spunând că în acel ceas s-a întâmplat să fie afară pe terasa lui și a văzut trei flăcări de foc, care au ieșit din clopotnița bisericii Sfântului Spiridon și au lovit exact în fortăreață și imediat a luat foc depozitul și a urmat acel mare cutremur. Acesta e adevărul care învinge toate și care astupă cu desăvârșire orice gură - și el e mărturisit chiar și de tăcerea și reținerea celorlalți catolici. Pentru că dacă nu erau convinși de vestirea soldatului și nu îi stăpânea o frică așa de mare, ci o considerau doar o simplă întâmplare, de ce au ridicat din biserica sfântului materialul adunat acolo și nu au continuat spre a termina o astfel de lucrare, pe care ei o considerau și o numeau preasfântă și dumnezeiască? Desigur, de aceasta trebuia să se îngrijească episcopul catolic, ca și cap al Bisericii lui, ca să primească din partea tuturor laudă neasemuită. Însă nu numai că nu au mai îndrăznit să facă așa ceva, însă le-au și luat de acolo cu cea mai mare grabă. Și într-adevăr adevărul biruie peste toate. Așa de bine au înțeles că a fost mânia lui Spiridon încât, nemaiputând suporta să o vestească acel soldat catolic cu toată îndrăzneala, cu cea mai mare repeziciune l-au scos de pe insulă și l-au trimis în Italia.
Au înțeles-o și au confirmat-o bine chiar și rudele comandantului Andrei Pizani. Am cunoscut între locuitorii din Kerkira un om amabil, bun și creștin, pe nume Nikoletos, de loc din Rodostamos, deja în vârstă; acesta îmi spunea că plecând odată la Veneția a mers și în casa acelui comandant Andrei Pizani, care a murit în mod violent. A găsit o soră de-a lui, a vorbit cu ea și în discuție a venit vorba și de numele Sfântului Spiridon. Și am văzut, zicea el, un lucru ciudat. În loc să văd evlavie, respect, frică a acesteia față de sfânt, am văzut că s-a tulburat, s-a supărat devenind o femeie mândră, plină de mânie și de aversiune față de persoana sfântului din pricina uciderii fratelui ei Andrei. Astfel că nu numai din semne de netăgăduit, ci și din partea vrăjmașilor de neîmpăcat ai credinței noastre ortodoxe, care au suferit o asemenea rușine incomparabilă și de nevindecat, prin toți în orice caz s-a dovedit și a devenit foarte cert că distrugerea acropolei a constituit lucrarea minunatului și preaminunatului Spiridon. Și cine vrea să nege acest adevăr atât de răsunător în mod cert va da dovadă de nerușinare, ca să nu spun de lipsă cu totul de judecată și de indolență.
Capitolul al III-lea
Că această minune a dumnezeiescului Spiridon este într-adevăr o Judecată obiectivă a cerului între cele două Biserici, Răsăriteană și Apuseană
Că distrugerea acropolei a constituit lucrare a mâinii lui Spiridon s-a dovedit deja în capitolul anterior cu toată cercetarea posibilă. Și în toate felurile a fost recunoscută și mărturisită, chiar și de către vrăjmașii înșiși. Însă din ce cauză s-a întâmplat și tot se vorbește despre ea din nou o spunem: ca să nu construiască ighemonul cel trufaș în biserica Sfântului Spiridon altarul la care se gândise. Astfel a cerut Sfântul Spiridon și în prima noapte, astfel a spus și în a doua, când i s-a arătat în vis comandantului, sfătuindu-l sau mai bine spus poruncindu-i să renunțe la planul pe care acesta și-l pusese în minte; cu alte cuvinte să nu pună în practică hotărârea lui cea nelegiuită, adică nevrând să construiască în biserica lui, acolo în sfânta parte dreaptă, altarul lui cel nelegiuit și urât de Dumnezeu, pentru că vrea ca el să se răzgândească, căci nu va avea nici un folos (n.n. – făcând lucrarea aceasta). Comandantule nebun, nesocotitule Andrei Pizani, de ce folos ți-a fost mărinimia vedeniei nemincinoase? De ce ai o comportare atât de obraznică față de cei ce te roagă fierbinte să nu faci o inovație nemaiauzită până atunci? Pentru ce (n.n. – spui) amenințări și înfricoșări împotriva bunilor preoți ai Sfântului Ierarh, care te roagă cu toată smerenia? Măcar de nu ai fi fost convins de neroziile prostești ale sfătuitorului tău fără de Dumnezeu. Căci, cu toate că erai anima persa (un suflet corupt, pierdut), nici nu ai vrut să fii lipsit atât de brusc de lumina vieții de acum. Și iată că hotărârea sfântului s-a împlinit. Comandantul și cei din jurul lui au fost omorâți. Dorința (de a construi) altarul a rămas neîmplinită. Acum îmi este clar că nu este o greutate mare a se gândi fiecare că Biserica Sfântului Spiridon a reprezentat și reprezintă mereu Biserica Răsăriteană cu toate învățăturile ei. Și iarăși (n.n. – îmi este clar) că prin acel altar este reprezentată Biserica Apuseană cu toate învățăturile ei și cu papa al ei. Cu siguranță aceasta este starea lor și altfel nu poate să fie. Altarul îl reprezintă pe papa și sinodul mincinos florentin, adică adaosul Sfântului Simbol (Filioque) și jertfa cu azimă și prefacerea (darurilor) fără invocare (epicleză) și toate celelalte inovații. Spiridon se mânie și mânios respinge altarul. Prin urmare cu acesta și prin acesta a respins și pe papa și Florența și toate celelalte, adică tot răul început al inovațiilor papiste. Și, iată, creștini ortodocși, creștini ai Bisericii Răsăritene, fii foarte autentici, această minune nu este doar o minune, adică nu este una dintre acele minuni care arată puterea adevăratului Dumnezeu, cu toate că face și aceasta, ci cu adevărat este o Judecată nepărtinitoare a Cerului. Este Judecată prin care Cerul de sus a arătat astăzi care dintre cele două Biserici susține adevărul dumnezeiesc, adică dintre cele două care ține neclintit dogmele primite de la Dumnezeu și apostolice și tradițiile apostolice și patristice și care le-a stat împotrivă și le-a răsturnat pe toate acestea și cu relele ei inovații a devenit pricină ca Biserica cea una să se sfâșie în două părți opuse și ostile între ele. Și aproape că nu există nimeni care să nu știe această dezbinare dureroasă și foarte rea a celor două Biserici, adică a celei Răsăritene și a celei Apusene. Creștinii noștri mai mult neștiutori, cu toate că nu știu clar cutare și cutare, știu însă și le e clar că francii (adică catolicii – n.n.) nu cred precum credem noi. Dimpotrivă, cu vrăjmășie francii, și cei învățați și cei neînvățați, ne numesc schismatici pe noi răsăritenii. Așadar, astăzi Cerul a judecat din înălțimi cine sunt cu adevărat eretici rău slăvitori și schismatici și vrednici de focul veșnic. Disputele care au avut loc de la început, încă din zilele preasfântului Fotie (cel Mare – n.n.) și de-a lungul a o mie de ani și chiar mai mulți, întotdeauna au avut loc cu fervoare foarte mare, din partea ambelor părți, nu numai prin voci vii, dar și prin dese scrisori, toate disputele, zic, astăzi s-au sfârșit. Astăzi Cerul, prin dreapta celui de sus și marelui apărător al Ortodoxiei, Sfântul Spiridon, în mod vădit și foarte clar a hotărât că Biserica Răsăriteană este ortodoxă, preacinstită, apostolică și sfântă. Iar cea Apuseană dimpotrivă este rău-credincioasă, eretică, fără de nicio cinste, papistă și vicleană. Căci, dacă nu ar fi fost astfel, de ce Spiridon alungă afară din biserica lui altarul ei, nu într-un mod mai moderat, ci în cel mai înfricoșător, într-un mod prin care a arătat câtă ură, câtă retragere, câtă mânie are față de acea biserică a făcătorilor de rău, distrugându-i și nimicindu-i ca rău-credincioși și trufași pe toți cei care cu obrăznicie vin înaintea lui? Dacă nu ar fi fost așa, de ce pe sfătuitorul cel rău al comandantului, care îl sfătuia și îl îmbărbăta, nu numai că l-a ucis, dar și în murdăria cea mai scârboasă l-a aruncat, precum i s-a întâmplat, rostogolit fără de nicio cinste?
Au încetat, zic au încetat polemicile și disputele (certurile) nenumărate; căci, da, astăzi cu adevărat cerul a adeverit și a arătat în mod de netăgăduit ca fiind foarte adevărate, foarte expresive toate cele pe care mai întâi le-a scris Sfântul Fotie împotriva catolicilor. Astăzi Cerul cu judecata lui nepărtinitoare a lăudat și a hotărât și bine și drept și conform canoanelor a făcut apoi Sfântul Serghie care a șters din diptice pomenirea Papei. Astăzi Cerul cel preaînalt a confirmat și a pecetluit luptele raționale și bătăliile și toată acea atitudine eroică și nemaiauzită a Sfântului Marcu al Efesului și, dimpotrivă, (astăzi cerul) a respins, a anulat și a zădărnicit mașinațiunile de sabotaj ale Florenței împotriva adevărului evanghelic. Într-un cuvânt, astăzi Dumnezeu, Dumnezeul minunilor, pentru a doua oară a despărțit lumina de întuneric: de partea luminii este Biserica Răsăriteană și de partea întunericului e zarva Apuseană; (a despărțit) adică între adevărul cel prealuminos al dogmelor cerești, pe care, precum le-a primit, la fel le păzește Biserica Răsăriteană și între minciuna cea preaîntunecată a ideilor învățăturilor satanice, pe care le-a adus și le ține Biserica Apuseană. Creștini ortodocși, cei care locuiți în cele patru părți ale lumii, auziți, aflați că victoria e cu noi, cei smeriți; că a fost nimicită tăria celor puternici. A căzut indolența celor mândri și semeți. Aceștia (n.n. – se laudă) cu carele, aceștia cu caii, iar noi cu numele Domnului (ne vom mări). Și apoi ce? Aceștia s-au împiedicat și au căzut, iar noi ne-am sculat și ne-am îndreptat. Și cu adevărat astăzi ortodocșii din Kerkira au văzut, ca și vechiul Israel, scufundați și îngropați pe vrăjmașii lui Dumnezeu și pe cei ai lor. Așadar, să cântăm și noi astăzi cu gura noastră cântarea lui Moise în mod armonios și sărbătoresc, cântând și zicând: Să lăudăm pe Domnul, căci cu slavă s-a preaslăvit. Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, i-a sfărâmat pe vrăjmași și cu mulțimea slavei Tale i-ai nimicit pe cei potrivnici. Ai trimis mânia Ta, i-a mâncat pe ei ca pe o trestie. Ai întins dreapta Ta și i-a înghițit pământul; minunat ești, Doamne, Cel ce faci minuni în chip preaslăvit. Cine este asemenea ție între dumnezei, Doamne? Cine Ți se aseamănă în putere? Și eu împreună cu profetul cel cu prea mare glas strig azi către întreaga Biserică a ortodocșilor. Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, aleasă mireasă a lui Hristos, Biserică Răsăriteană; căci slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă și te bucură, căci Domnul a lăsat nedreptățile tale și rușinea de mulți ani din partea vrăjmașilor tăi.
Popoare semețe și îndărătnice ale catolicilor, neamuri mândre și ofensatoare, popoare ale cultului papist, voi care vă mândriți înaintea împărățiilor și puterilor pământului și cu dispreț insuportabil batjocoriți robia noastră, voi care și bogăția înțelepciunii celei din afară vă mândriți că o posedați, Latinilor, vrăjmași neîmpăcați ai Bisericii Răsăritene, înțelegeți și vă plecați. Astăzi ați cunoscut și ați înțeles că cu noi este Dumnezeu, cu noi e Adevărul Hristos, cu noi este Duhul Adevărului; cu noi, zic, cei smeriți, cei istoviți, cu cei împotriva cărora ați luptat și ați uneltit mereu în mii de feluri. Înțelegeți aceasta astăzi și în mod silit, înțelegeți și vă smeriți sub mâna puternică a lui Dumnezeu; aici nu mai sunt numai cuvinte, cu care să vă lăudați, căci puteți să răspundeți la un cuvânt cu o sută, așa cum v-ați lăudat la pseudo-sinodul de la Florența; nu sunt urzeli sofiste, nu sunt silogisme aristotelice. Sunt lucrări ale mâinii dumnezeiești; sunt lucrări pe care nici o tehnică sofistă nu poate să le deturneze sau denatureze? Și, deci, la ce vă gândiți? De ce rămâneți în acele învățături urâte de Dumnezeu, pentru care în mod vădit și indiscutabil Spiridon v-a alungat departe de sfânta lui biserică, adică departe de Biserica Universală, departe de Hristos, departe de Preasfântul Lui Duh? Întoarceți-vă, întoarceți-vă fii ai oamenilor; întoarceți-vă la religia primită de la Dumnezeu. Nu vă rușinați să mărturisiți pe față amăgirea voastră satanică și să acceptați dogma ortodoxă a purcederii Duhului Sfânt.
Scoateți adăugirea preamârșavă din Sfântul Simbol al credinței. Renunțați la azima iudaică de la jertfa cea nesângeroasă. Găsiți de cuviință să vă botezați prin trei afundări, ca să nu rămâneți nebotezați numai cu stropirea. Nu vă limitați doar la cuvintele domnești (ale Domnului) în prefacerea Darurilor ca să nu deveniți adoratori de pâine, fără invocarea Dumnezeiescului Duh. Nu privați fără niciun drept și fără nici o omenie pe creștinii laici de la Potirul Vieții, stabilind legi împotriva Stăpânului Hristos. Treceți sub tăcere mitul focului curățitor (al purgatoriului – n.n.); nu atribuiți Maicii lui Dumnezeu ceea ce nu îi pricinuiește laudă și față de Scriptură e cu totul împotrivă, adică faptul că de la zămislire a fost fără păcatul strămoșesc (n.n. – imaculata concepție). Să se smerească și Papa cel egal cu Dumnezeu și să mărturisească cu recunoștință că este episcop al Romei, dar niciodată și Capul întregii Biserici. Că este responsabil și subordonat al Sinoadelor Ecumenice, nu judecător și mai presus de ele. O astfel de pocăință foarte bună și plăcută lui Dumnezeu să faceți, vă strigă și vă îndeamnă această lucrare mai presus de fire și minunată a Ierarhului Spiridon. Aceasta îi vădește că sunt mincinoși impostori toți cei pe care îi slăviți ca sfinți și mai presus decât sfinții, (faptul că) au scris foarte tăios împotriva Bisericii Răsăritene sau, ca să spun mai bine, împotriva Sfântului Duh, fel de fel (de lucruri). Desigur, printre toți ceilalți cei mai tăioși au fost Bonaventura cel calomniator și Toma sofistul. De la care voi numiți pe unul ca pe un Serafim, iar pe altul ca pe un Înger. Așadar, astăzi puteți să îi cunoașteți că sunt desigur satanici, diavolești, mincinoși și șarlatani, vrăjmași ai adevărului, apărători ai minciunii și anatematizați de toate Sfintele Sinoade Ecumenice și materie a focului veșnic. Și cu adevărat, creștinilor, nu trebuia aceasta să se întâmple? Adică nu trebuia să simtă catolicii, nu trebuia să se trezească? Nu trebuia să dobândească o frică mântuitoare, văzând și auzind această adevărată hotărâre a Cerului, gândindu-se că precum (n.n. – în starea în care) se află acum, sunt lepădați, respinși și înstrăinați de Dumnezeu și de sfinți? Da, cu siguranță de nevoie aceasta trebuia să facă. Dar vai de ei: ei chiar s-au arătat nesimțitori la acel tunet ceresc. Ei au vrut mai bine să imite cerbicia lui Faraon cel înnebunit de Dumnezeu: au vrut mai degrabă să apară ca adepți ai cărturarilor și fariseilor neascultători și încăpățânați, care văzând minunile de netăgăduit ale lui Iisus, nu numai că nu au crezut în El, ci în orice fel căutau să Îl calomnieze ca făpturi. Și mă opresc să le mai spun și mai departe celor ce nu au auzit în întregime un astfel de lucru extraordinar sau l-au auzit, dar nu și întâmplările acelea care îl fac și mai îngrozitor și vrednic să săvârșească o astfel de lucrare. Vorbesc de cei care au trăit acele spaime inimaginabile, căci au văzut cu ochii lor acele lucruri teribile și extraordinare și cu urechile lor au auzit cuvântarea bunului soldat și ei înșiși au mutat materialul că să nu pățească și ei ceva asemenea sau mai rău. Pe aceștia în principal (mai ales), zic, îi chinui, pe cei care au vrut mai degrabă să o considere drept o întâmplare delicată decât să se gândească că a fost, precum cu adevărat a și fost o hotărâre a Cerului care nu poate fi trecută cu vederea. Căci catolicii sunt lepădați (de Dumnezeu – n.n.). Pe aceștia, pe aceștia eu îi plâng, pe ei îi acuz. Pe aceștia și profetul Isaia îi consideră că sunt cu totul insensibili, zicând: Le-a dat ochi să nu vadă și urechi să nu audă, ca nevăzând ochii lor și neauzind urechile lor; ca înțelegând să se întoarcă și îi voi vindeca pe ei; iată cu cine s-au asemănat adepții Bisericii Apusene și cu cine sunt asemenea. Nu ca și cum Domnul, Singurul iubitor de oameni, care vrea ca tot omul să se mântuiască, nu ar vrea mântuirea acestora, ci vrea să dezvăluie prin acestea că au căzut în rău, că s-a împietrit inima lor nesocotită, că îngâmfarea și viclenia lor blestemată gonește orice gând bun, nu lasă să intre deloc harul lui Dumnezeu. Și de aceea nici nu pot să simtă, nici să se întoarcă la adevăr și să găsească mântuirea veșnică. Așadar, ce urmează? Cu siguranță urmează aceasta: că după judecata Cerului nu își mai au rost nici disputele, nu mai poate rămâne nicio îndoială despre catolici. În mod declarat, fără tăgadă, indiscutabil catolicii sunt lepădați, excluși, vrăjmași și străini de Dumnezeu și de sfinții Lui. Cel puțin acest silogism îl dovedește și făclia aprinsă a lui Spiridon.
Capitolul al IV-lea
Epilog, cuprinzând un sfat pentru conaționali
Deci, acea minune a Sfântului Spiridon a constituit o adevărată judecată a Cerului, prin care și palpabil și inteligibil a lepădat și a retezat, ca fiind putrezită și stricată de groaznicul papism, Biserica Apuseană, din plinătatea Bisericii celei Una, Sfântă, Universală și Apostolică. S-a dovedit astfel în chip foarte strălucitor, cu toate că cei fricoși se poate să nu priceapă aceasta, ci să rămână ca și satana, nepocăiți și neîndreptați, lucru care într-adevăr în sine este jalnic. Harul atotputernic al lui Iisus Hristos să îi aducă în simțire. Acum e timpul să îmi îndrept cuvântul spre voi, frații mei; și desigur spre voi, frații mei ortodocși, care sunteți răspândiți în orașe și locuri diferite ale Europei. Ale acestei Europe în care azi năpădește indiferența cea mai atee a teiștilor urâți de Dumnezeu. Deci voi, iubiților, după ce ați rușinat cu ușurință, prin lucrările minunate și extraordinare ale Sfântului Spiridon, pe papistașii cei nerușinați, vă sfătuiesc, fraților, să țineți înseși aceste (minuni) ca pe niște arme văzute, recunoscute și de nebiruit împotriva teiștilor atei, ca să nu băgați în seamă acele suflete depravate, ci cu toate puterile voastre să țineți credința lui Hristos. Acea credință, zic, care a învins Lumea, care a îmblânzit leii, care i-a făcut pe lupi miei, care a pus sub propriul ei jug capetele împăraților. (Să țineți) Credința aceea care a scos idolatria de pe întreg pământul, care a făcut de rușine înțelepciunea Lumii, care i-a arătat pești fără de glas pe ritorii cei mult vorbitori, care a sădit în lume cunoașterea unei Dumnezeiri Triipostatice. (Să țineți) Credința aceea care i-a învățat pe oameni iubirea desăvârșită (a unora) față de ceilalți, virtutea adevărată, adică adevărata înțelepciune, smerenia ca și Hristos, dreptatea cea mai exactă, nădejdea vieții veșnice. O, credință dumnezeiască, o, credință preasfântă! O, credință mai strălucitoare decât soarele! Cum s-au întunecat și se întunecă, în lumina ta de amiază cea neschimbată, ateii cei nebuni, după blestemul profetului Osie? Cum să nu fie vrednici de plâns cei care nu respectă dumnezeirea ta? Care minte poate să priceapă sau care limbă ar putea să înfățișeze în cuvânt înfricoșătoarea pedepsire a acestor antihriști (căci cu adevărat sunt antihriști) care fiind lipsiți de cap, precum spune proverbul, stau împotrivă lucrărilor și eforturilor și împlinirii iconomiei întrupate a lui Hristos? Cu siguranță, câte sunt cununile, recompensele și premiile date de Dumnezeu înțelepțiților propovăduitori de Dumnezeu Apostoli, tot atâtea sunt și pedepsele și chinurile acestor teiști luptători împotriva creștinilor și întunecați de Dumnezeu. Fugiți, fraților, de aceștia ca de foc. Fugiți de contactele sociale cu ei, vătămătoare de suflet, feriți-vă de citirea cărților lor potrivnice lui Dumnezeu. Fiule, bea apă din ulciorul tău. Astfel îți poruncește Duhul Sfânt (Cel pe care teiștii cei înnebuniți, departe de Dumnezeu, Îl consideră ca și pe Iisus Hristos, Care nu este Duh); bea, zice, apă din vasul tău, adică învață-te din gurile Sfintei tale Biserici, de la Sfinții Apostoli, de la Părinții cei purtători de Dumnezeu, de la Sfintele Sinoade și înainte de toate de la Sfintele Scripturi. Să nu preferi aberațiile lui Voltaire în fața înțelepciunii dumnezeiești a lui Pavel. Să nu îi asculți pe atei, ci ascultă-l pe Hrisostom, pe Vasile, pe Atanasie, pe Grigorie. Nu lua în seamă experiențele filosofilor de acum, ci mai bine ia faptele Sfântului Spiridon, sprijină-ți mintea ta acolo unde sunt toate cele infailibile, pe observarea eclipsei ciudate a Soarelui (notă – vrea să spună eclipsa soarelui din timpul răstignirii lui Hristos), pe care a făcut-o marele Dionisie cel cu minte înaltă (notă – adică Areopagitul) și găsește-ți acolo mântuirea ta. Sprijină-ți cugetarea pe apologia pentru creștini pe care a scris-o Iustin Martirul și Filosoful către împărații Romei. Nu lua în seamă pălăvrăgelile acelor atei, ci să ai mereu în minte faptele eroice ale sfinților mucenici și bărbăția lor mai presus de fire și statornicia; (să ai în minte) luptele supraomenești și de lungă durată ale cuvioșilor bărbați, pe care nu le-ar fi putut răbda dacă n-ar fi fost convinși că îi așteaptă, după răsplătiri nemuritoare, bunuri veșnice și fără de sfârșit, pe care ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, acestea sunt cele pe care Dumnezeu le-a pregătit celor ce Îl iubesc pe El; iubiților, la acestea să vă gândiți, acestea să le cercetați și pregătiți-vă faptele voastre (n.n. – faceți fapte bune) spre apărare în acea zi înfricoșătoare, ferindu-vă de prostia teatrală, de petreceri, de râsete, de dansuri, de jocuri și de orice senzualitate trupească, căci prin toate acestea se împrăștie smerenia dumnezeiască, pleacă frica lui Dumnezeu și astfel își face loc Voltairismul, ateismul, adică rădăcina și izvorul oricărei fapte nelegiuite.
Domnul Iisus Hristos, Împăratul veacurilor și Creatorul tuturor, și al celor cerești și al celor pământești, cel ce a pătimit în trup pentru noi și ne-a biruit nepăsarea prin bunătatea Lui proprie (a vrut) să ne lumineze, fraților, și pe voi și pe noi și să ne învrednicească să avem întotdeauna înrădăcinată în inima noastră frica Lui, ca El, ca o lumină nestinsă, să ne conducă la tot lucrul bun, pentru a fi (găsiți) plăcuți înaintea Lui în ziua aceea a Venirii lui celei înfricoșătoare și slăvite; da, fie, fie (așa), pentru rugăciunile marelui și fierbintelui apărător al credinței ortodoxe, a Sfântului Spiridon. Amin.
Traducerea în limba română a fost făcută părintele Ciprian Staicu (Veria), fiind revăzută de părintele Gheorghe Konispoliatis (Corfu). Din volumul „Măreția Ortodoxiei”, Editura Egumenița, 2009. Comenzi la [email protected]
Note
1 Prezentăm aici prima traducere în limba română a unui text tulburător – „Judecata Cerului” -, scris de Sfântul Atanasie din Paros. Este cea mai importantă mărturie despre minunea săvârșită de Sfântul Spiridon al Trimitundei în anul 1716, când a păzit biserica sa din Corfu de pângărire – mai precis de ridicarea unui altar catolic în partea dreaptă a altarului ortodox (acolo unde sunt așezate acum sfintele sale moaște). Textul poartă numele de „Judecata Cerului” pentru că într-adevăr Dumnezeu a făcut judecată între Biserica Ortodoxă și cea Catolică – și a vădit că Biserica Ortodoxă este Biserica cea Adevărată, iar Biserica Catolică nu este biserică, ci adunare a ereticilor. Faptul că la Sinodul întâi Ecumenic Sfântul Spiridon a apărat credința în Sfânta Treime (prin celebra minune cu cărămida) și-a găsit continuarea lupta împotriva ereticilor filioquiști, blasfemiatori ai Sfintei Treimi. Au murit în anul 1716 câteva sute de catolici, omorâți de puterea dumnezeiască precum au fost uciși preoții lui Baal de Sfântul Ilie Tesviteanul.
Textul este tipărit cu puțin timp înaintea întrunirii ortodoxo-catolice din Cipru - prin care se încearcă subtil impunerea supremației papale. Creștinii ortodocși au datoria de a apăra adevărul, oricât de grele ar fi vremurile. Cu aproape trei secole în urmă, Dumnezeu a arătat cine se află în adevăr și cine nu. Să avem curajul de a da și noi mărturia cea bună (Danion Vasile)
Comentarii