Creștinism și postmodernism
Interviu realizat de Claudiu Răducu pentru Radio Timișoara
Prin ce anume un popor se identifică în mod deosebit de alt popor? Prin ce noi putem să spunem că supraviețuim și avem identitate înaintea lui Dumnezeu? Prin ce, de fapt, se cuvine ca un popor să se recomande în fața lui Dumnezeu? Iată că teologul Danion Vasile, cu ocazia unei vizite în orașul nostru, a acordat un interviu pentru emisiunea noastră, atrăgându-ne atenția asupra identității noastre creștine, asupra faptului că noi suntem structurați, ca popor, pe Ortodoxie și Ortodoxia este cea care ne-a dat identitatea, cea care ne-a coagulat în jurul unui unic duh, este cea care ne dă putere, cea care ne recoagulează și cea care ne reașează în adevăratul sens al nostru.
Într-o lume care și-a cunoscut postmodernismul și chiar și postmodernismul a devenit derizoriu; într-o lume în care criteriile de valoare sunt în continuă schimbare, dacă am putea spune, într-o suspensie coloidală browniană în care nu găsești un reper real; noi, care credem în Hristos, știm că El este reperul; însă pentru lumea care și-a pierdut limbajul, și-a pierdut articulația înțelesului, în ce măsură credeți că este posibil acum o misiune pe înțelesul generației actuale?
Un episcop voia să hirotonească preoți pentru diferitele facultăți: Facultatea de Medicină să aibă duhovnicul ei, Facultatea de Filologie să aibă duhovnicul ei, A.S.E.-ul, Științele Economice, să aibă duhovnic propriu. De ce? Pentru că e foarte important ca fiecărui om să-i răspunzi exact la problemele pe care le are. Pentru că dacă tu-i dai unui bolnav o rețetă potrivită altui bolnav, nu se va vindeca. Hristos vine în întâmpinarea fiecărui suflet pentru că Hristos este răspunsul la întrebările pe care și le pune fiecare suflet. Cred că este foarte important să înțelegem că dacă noi vom da un mesaj standard, câtă vreme oamenii nu sunt standard, câtă vreme oamenii nu sunt făcuți în serie, nu sunt roboți, vom anihila capacitatea lor de receptare a mesajului respectiv.
Cu alte cuvinte, ați fi de acord ca oameni care au trecut prin anumite domenii înainte de a veni la teologie, oameni care și-au redescoperit vocația și care au devenit preoți ca, să spunem, a doua specializare – dacă pot să folosesc termenul – ar fi mai potrivit să facă misiune în mediul din care vin?
Da. Un bun exemplu ar fi părintele Dan Bădulescu, preot care a cântat în Roșu și Negru, uneori chiar și cu formația Iris și care, după ce s-a convertit la Ortodoxie, după o lungă perioadă prin spațiul spiritual asiatic, a înțeles că Hristos e adevărul, a luat calea Ortodoxiei și dă răspunsuri foarte pertinente tinerilor care sunt obsedați de muzică. Tot el, întrucât a cunoscut și practicile spirituale orientale, a scris o carte, intitulată Împărăția răului: New Age, și alte articole în care vrea să le mărturisească celor care trec prin aceleași frământări prin care a trecut și el faptul că împlinirea tuturor așteptărilor este Hristos.
Dar ce puteți să spuneți despre cei care au trecut, să zic, nu prin alte domenii, dar prin alte religii; cei care, poate, văzând în alt mod creștinismul, adică dintr-un punct de vedere diferit decât al celor care merg pe o cale dreaptă încă de la început, ar avea ceva de spus celor care cochetează cu alte idei, sunt liber cugetători?
E foarte important cât de serioasă a fost o astfel de convertire. O fostă catolică din Franța spunea că a ales Ortodoxia pentru că este cea mai bună variantă de catolicism. Or, există un fel de abordare culturală a Ortodoxiei care este considerată Biserică-soră de către un anumit segment catolic fără să se înțeleagă că de fapt Ortodoxia este cu totul și cu totul altceva. Dacă ne raportăm la Sfinții Părinți, de exemplu, Sfântul Fotie cel Mare a spus: „Nu există două Biserici. Există doar una!” O astfel de mărturie astăzi ne șochează, dar ne șochează pur și simplu pentru că noi am lepădat învățătura Sfinților Părinți. Dacă vom reveni la Sfinții Părinți vom ști să avem o atitudine foarte fermă atât față de celelalte confesiuni, cât și față de celelalte religii. O persoană care a venit de la altă religie la Ortodoxie va avea putința să indice foarte precis care sunt minusurile credinței de la care a venit. Experiența mea: până să mă apropii de Biserică, în clasa a XII-a, am trecut pe la yoga și chiar pe la Tantra Yoga. Acum îmi dau seama foarte exact că miile de tineri din țara noastră care se lasă seduși de învățăturile lui Bivolaru nu fac altceva decât să se sinucidă duhovnicește. Și de asta cred că e important să dea mărturie cei care au trecut de pe o baricadă pe alta, de faptul că Hristos e adevărul suprem, e ultimul adevăr care alungă toate îndoielile și care aduce adevărata pace și liniște în suflet și de a da mărturie că s-a venit de la moarte la viață. De altfel, într-o slujbă cenzurată din Molitvelnice, în anul 1992, în slujba primirii la Ortodoxie a catolicilor la un moment dat preotul îi spune credinciosului: „Iată, fiule, ai venit de la întuneric la lumină și din lanțurile morții te-ai izbăvit!”. Or aceasta este atitudinea patristică. Citatul e mai lung: „Afurisește toate resturile și dezbinarea lor ca pe ale unor potrivnici ai adevăratului Dumnezeu…” Până în 1992 slujba aceasta apărea în toate Molitvelnicele. Preotul îi spune celui care vrea să treacă de la catolicism la Ortodoxie: „Intră în Biserica lui Dumnezeu care te-a depărtat de la dezbinarea catolică! Și să știi că te‑ai izbăvit din lanțurile morții și din pieirea cea veșnică! Să urăști toată dezbinarea și tot eresul!” îi spune preotul convertitului, după ce-l pune să afurisească toate eresurile și dezbinarea. Situația este foarte gravă pentru că în ziua de astăzi oamenii preferă să uite tradiția Sfinților Părinți rezumată foarte precis de Sfântul Marcu al Efesului. Preferăm să lepădăm tradiția Sfinților Părinți pentru o Ortodoxie modernizată, modernistă, pentru o teologie modernizată, o teologie care are ca repere gânditorii zilei, înțelepciunea acestei lumi și nu duhul proorocesc al Sfinților Părinți.
Dar ce ne facem că și ortodocși fiind, cel puțin ca apartenență după botez, totuși în felul trăirii noastre suntem schizoizi? Adică o parte din noi ține de ceea ce numim tradiție și o parte vrea aproape cu orice preț – nu chiar cu orice preț, dar aproape cu orice preț vrea să fie modernă sau chiar postmodernă, adică în noi se produce ceea ce în limba greacă se numește diabolos, „a despărți în două părți”, adică suntem, într-un fel, diabolici – nu în sens tendențios, ci stricto sensu. În situația asta, în ce măsură suntem noi înșine ortodocși? În ce măsură ne putem noi reclama ca fiind întru Hristos și având reperul adevărat? Nu suntem noi oare la fel de eretici ca ceilalți pe care-i numim eretici?
În măsura în care vrem un aggiornamento în Ortodoxie nu înțelegem că adevărul nu are nevoie de modernizare. Adevărul este unul, este Hristos care S-a descoperit oamenilor în Biserică și prin Biserică noi cunoaștem adevărul, iar punând la îndoială învățătura Bisericii cunoaștem adevărul amestecat cu minciuna.
Există unii care, din exces de tradiționalism, se bat cu pumnii în piept că ei sunt mărturisitori ai adevărului și toți ceilalți sunt eretici; ei sunt sfinții care se mântuiesc – și de fapt, trâmbițând astfel Ortodoxia, fac rău Ortodoxiei. Pentru că niciodată sfinții Bisericii n-au părut triumfaliști. Ei au mărturisit adevărul care e suprem, dar niciodată ei nu s-au pus pe ei înșiși deasupra altora.
De altfel cea mai mare iubire față de eretici nu o au teologii secolului XX. Cea mai mare iubire au avut-o Sfinții Părinți, care au fost gata cu prețul vieții să mărturisească adevărul în fața ereticilor. Și au fost prigoniți în fel și chip. De altfel la al VII-lea Sinod ecumenic s-au adunat episcopi cu urechile tăiate, cu nasurile ciuntite, au fost episcopi care au pătimit foarte mult pentru Hristos. Or, au avut curajul de a spune, din iubire pentru eretici, că hulitorii icoanelor sunt eretici pentru a-i atrage pe iconoclaști la cinstirea icoanelor. E nevoie de iubire și de curaj – pentru că o atitudine tradiționalistă lipsită de iubire e moartă, iar o iubire nebazată pe adevăr nu duce la mântuire.
Vorba părintelui Petroniu Tănase, el spunea că atunci când vezi că un frate de-al tău este într-o greșeală capitală, una care-l duce către iad, nu ești amabil – ca să nu-l deranjezi! Ci dimpotrivă, îl deranjezi din ea, îl scoți, ca el să vină pe calea mântuirii!
Părintele Petroniu e unul din cei mai tradiționaliști stareți ai vremurilor noastre, de altfel este chiar starețul schitului românesc Prodromu și linia aceasta athonită de‑a lungul secolelor a fost o linie din care s-au adăpat mulți din cei care au vrut adevărul, aurul curat al Ortodoxiei, învățătura nefalsificată a Ortodoxiei. Recomand ca punct de reper învățătura athonită contemporană.
Cu alte cuvinte poți să fii un creștin ortodox, realmente ortodox, care să trăiască în modernitate fără a se lipsi de avatarurile – în sensul tehnic al cuvântului – vieții moderne, folosindu-se adică de tehnologie, de tot ceea ce viața modernă îi scoate în cale, de posibilitatea de dialog, de sociabilitatea care poate încărca anumite valențe mult mai profunde decât înainte, când lumea se cunoștea foarte puțin, posibilitatea era mică de transport – deci, poți să fii un om modern din punct de vedere tehnic; și totuși, din punct de vedere spiritual, poți să rămâi un ortodox.
Pentru că ai o modalitate tradiționalistă de raportare la mijloacele tehnicii. Unii se smintesc: „Cum de vorbea părintele Porfirie la telefon cu ucenicii săi din toate colțurile lumii?” Vorbea tocmai pentru a-i folosi duhovnicește. Telefonul nu e rău în sine, depinde cum îl folosești. Poți să-ți pierzi vremea, să vorbești ore întregi sau poți să dai cuvânt de folos. De altfel părintele Porfirie chiar a adormit odată, în timp ce vorbea la telefon, timp în care vorbitorul auzea în continuare cuvintele părintelui Porfirie – care dormea… Asta arăta că Dumnezeu făcea minuni chiar prin intermediul telefonului…
Se întâmplă ca oameni din alte religii sau din alte culte, tot creștine, să fie manipulați în sensul în care li se spune: „Uite, ortodocșii vă urăsc de moarte, vă consideră pe toți anatema!” Or poate ar fi bine de subliniat faptul că nu suntem de acord cu o doctrină, nu cu oamenii care locuiesc în anumite spații geografice. Și un om, prin faptul că s-a născut într-un spațiu geografic care nu este predominant ortodox, nu este rău prin faptul că s-a născut acolo, și el are …
… și nu e predestinat la iad!
Exact!
Există o ramură ultra tradiționalistă a Ortodoxiei care tâlcuiește cuvântul Sfântului Ciprian al Cartaginei: „În afară de Biserică nu e mântuire”, ca și cum nimeni din afara Bisericii Ortodoxe n-ar ajunge în rai. Dar observăm în vedenia Sfântului Nifon al Constanțianei ca acesta a văzut în Împărăția Cerurilor nu doar fii ai Bisericii, ci și unii oameni cu ochii închiși. Și a întrebat: „Doamne, dar ce este cu aceștia?” Și i s-a spus că sunt cei care au făcut cele bune ale legii lor; nu puteau fi aruncați la iad pentru că nu li s-a dat mărturia ortodoxă, n-au respins de bună voie adevărul Ortodoxiei și atunci au ajuns în Împărăția Cerurilor de care, însă, nu se pot bucura pe deplin pentru că n-au primit lumina botezului.
Calea ortodoxă este o cale foarte fină, este o cale împărătească în care orice abatere, fie de-a stânga, fie de-a dreapta, este la fel de periculoasă. Ceea ce ne lipsește nouă este cugetul părinților. Eu sunt de acord cu „sloganul” acesta: Să revenim la Sfinții Părinți!, dar cred că trebuie să revenim nu doar la învățătura Sfinților Părinți, trebuie să revenim la viața Sfinților Părinți. Pentru că dacă noi vom trăi ortodox vom și gândi ortodox și vom făptui ortodox. Dacă vom încerca să copiem, să plagiem pur și simplu, să xeroxăm cugetarea patristică, nu vom reuși.
Cu alte cuvinte nu este suficientă informarea, ci este necesară formarea. Adică ceea ce distinge Evagrie Ponticul între teorao – adică a vedea pe Dumnezeu, totul în toate, deci partea teoretică a Creștinismului – și partea practică: să te porți în conformitate cu ceea ce vezi, cu Dumnezeu.
Ortho-praxia este dreapta făptuire, pusă uneori în plan secundar de către unii adepți ai tradiționalismului extremist. Linia de mijloc este: și una și alta. Și dreaptă credință și dreaptă făptuire.
Cu dragoste creștinească îi așteptăm pe toți să înțeleagă Ortodoxia și s-o trăiască.
Nu! Cu dragoste creștinească le mărturisim noi Ortodoxia pentru ca ei s-o poată trăi și mărturisi. Pentru că dacă noi stăm liniștiți, dacă noi ținem gura închisă, dacă noi vorbim cu gura larg închisă atunci ei nu vor auzi mărturia cea bună. Deci nu trebuie să-i așteptăm… pentru că Sfinții Apostoli nu s-au retras într-un foișor rugându-se: „Doamne, convertește lumea întreagă!”, ci Sfinții Apostoli au ieșit la propovăduire în întreaga lume. Or, dacă ne uităm bine, vedem că în lumea de astăzi sunt spații foarte, foarte mari în care glasul Ortodoxiei nu se aude deloc – cum e cazul în multe țări arabe – sau se aude distorsionat – cum e cazul Ortodoxiei în anumite părți în care catolicismul e dominant și Ortodoxia își face loc timid, fără să deranjeze, fără să supere, fără să zgârie și atunci acceptă să treacă sub tăcere anumite învățături. Dar, cum spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul: „A păstra sub tăcere o parte din adevăr înseamnă a trăda tot adevărul.” Nu poți să tai, să ciuntești Ortodoxia. Ori o primești așa cum ne-au mărturisit-o Hristos, Sfinții Apostoli, Sfinții Părinți, cuvioșii părinți ai vremurilor noastre ori te situezi, de bună voie și nesilit de nimeni, în afara Ortodoxiei. Eu consider că prin tipărirea hotărârilor Sinoadelor ecumenice mulți dintre ortodocșii de astăzi au avut ocazia de a se limpezi pe ei înșiși. Vor să accepte Ortodoxia așa cum este sau nu? Pentru că nu poți să fii ortodox, dar să primești învățături neortodoxe. Primul canon al celui de-al doilea Sinod ecumenic zice: „Orice erezie să fie anatema!” Or, dacă ești ortodox, dar pactizezi cu o învățătură condamnată de Biserică, în momentul acela te situezi pe tine în afara Bisericii.
Așadar, se cuvine să avem ochii larg deschiși?
Exact!
Comentarii