„Mărturisirea de Credință” a veselit pe ortodocși și a rușinat pe kakodocși

1. Primită cu entuziasm de către credincioși.

„Mărturisirea de Credință împotriva ecumenismului”, care a fost redactată de „Sinaxa clericilor și monahilor ortodocși”, după ce a fost publicată în „Presa ortodoxă”, în diferite pagini de pe Internet, iar acum și în periodicul „Theodromia”, continuă să se afle în centrul interesului teologic. A fost tipărită în mii de exemplare și se împarte credincioșilor, care se grăbesc nu doar cu osârdie, ci și cu entuziasm și cu simțăminte de ușurare să semneze conținutul ei. Mulți clerici o retipăresc pe cheltuiala lor și înmulțesc circulația ei. A fost tradusă în engleză și în română la inițiativa personală a credincioșilor. Imediat, și episcopul sârb de Rașka și Prizren, Artemie, etnarhul cu totul ortodox și mărturisitorul din Kossovo, a tipărit-o într-un număr special și a pus-o în circulație în limba sârbă. În scurtele comentarii și însemnări, pe care le trimit împreună cu semnătura lor, mulți scriu: „În sfârșit începe reacția ortodoxă”; „Ați întârziat mult, dar slavă lui Dumnezeu: mai bine mai târziu, decât niciodată!”, și multe altele.

Nici mai mult, nici mai puțin, pleroma ortodoxă a îmbrățișat acest text mărturisitor, precum a îmbrățișat, în minunea deja cunoscută, Sfânta Eufimia Tomosul Părinților ortodocși de la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon și a respins la picioarele ei Tomosul monofiziților (Tomosul ereticilor a fost găsit aruncat la picioarele Sfintei – n.tr.), semnând și consfințind învățătura ortodoxă și condamnând monofizitismul, moderat și radical al lui Sever și Eutihie; în același chip, credincioșii, ca și Sfânta Eufimia, condamnă și resping panerezia ecumenismului, cea mai rea și cea mai periculoasă erezie din tsoate veacurile.

2. „Au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună”. O decădere dogmatică și morală.

Folosirea în titlu celor scrise de mine a expresiei din troparul Sfintei Eufimia – „foarte mult ai veselit pe ortodocși și ai rușinat pe cei rău-credincioși”, nu s-a făcut doar din nevoia de a lăuda poziția credincioșilor vis-a-vis de „Mărturisirea de Credință…”, ci și din motive substanțiale, dintre care cel mai important este ca doar îi va lumina Dumnezeu pe ecumeniștii de bună-credință dintre ortodocși să-și dea seama că „au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună”1, au schimbat propovăduirea Apostolilor și a Părinților, dogmele cu rătăcirile și ereziile papismului și protestantismului. Cea mai mare dovadă a măsurii în care „s-a întunecat inima lor cea neînțelegătoare” și în ce măsură mintea lor este deja „neiscusită”2 pentru orice apropiere de adevăr – dacă nu se vor pocăi – sunt patimile de necinste, homosexualitatea, sodomia, viața comodă care caracterizează preoția imorală a catolicilor și a protestanților, iar, recent, și a unor ortodocși din clerul nostru ecumenist și secularizat.

Mulți am cunoscut extensia deviațiilor trupești și pederastia clerului catolic pe care le stigmatiza încă de la începutul veacului al XV-lea Sfântul Simeon al Tesalonicului3, precum și libertinajul moral al protestanților, care nu doar binecuvintează căsătoriile laicilor homosexuali, ci și a clericilor (ei înșiși contractând între ei căsătorii homosexuale). Le-a provocat o impresie uluitoare credincioșilor ortodocși, căzuți realmente din nori, când au luat în mâinile lor ultimul număr special al periodicului „᾿Εν Συνειδήσει” („Întru conștiință”) al Sfintei Mănăstiri a „Schimbării la Față a Mântuitorului” de la Marea Meteoră, și au citit excelentele studii ale unor cunoscuți clerici și laici ortodocși, însă, înainte de toate au fost impresionați de cutremurătorul și trezitorul material vizual, de puterea fotografiilor publicate de la căsătorii ale homosexualilor pe care le celebrează „preoți” femei, de la căsătorii ale preoților homosexuali, de la rugăciuni în comun și coliturghisiri dintre ortodocși cu toată această gloată a ereticilor. Căderea din morală urmează căderii din dogmă: stricarea scumpătății morale decurge din stricarea scumpătății dogmelor.

3. Evanghelia nu a lui Hristos, ci a lui Antihrist. Desfrânați, curvari, cei ce se culcă cu bărbați.

Așadar, cu toate acestea, stăm sub același acoperiș în „Consiliul Mondial al Bisericilor”. Recunoaștem tainele lor, eclesiologia lor, luăm lecții din activitatea lor misionară și acceptăm că avem responsabilitate comună pentru răspândirea Evangheliei în lume, dar cu siguranță nu a Evangheliei lui Hristos, ci a lui Antihrist, care se bucură că se înmulțesc desfrânații, curvarii și cei ce se culcă cu bărbați. Chiar dacă n-am avea argumente teologice serioase sau convingătoare pentru învățăturile greșite ale ereticilor, ar fi suficient să ne convingă viața lor imorală, citirea istoriei vetero-testamentare despre pedeapsa homosexualilor sodomiți de către Dumnezeu4 și toate acele nu puține cuvinte pe care le spune referitor la aceasta Apostolul Pavel în primul capitol al Epistolei către Romani, printre care și următoarele: „Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci și femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea și bărbații lăsând rânduiala cea după fire a părții femeiești, s-au aprins în pofta lor unii pentru alții, bărbați cu bărbați, săvârșind rușinea și luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”5. Răsplata pentru rătăcirea ecumenismului o primim noi, ortodocșii din Grecia, prin poziția respingătoare a vieții unui episcop ortodox, care a scandalizat cu bogăția și cu abaterile lui morale lumea, în asemenea fel încât a trebuit să intervină justiția civilă, în timp ce justiția bisericească, cugetând nu cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor, l-a scos nevinovat pentru o vreme pentru că a fost și este un ales al ecumeniștilor din Atena și din Fanar, care, la fel, timp de un veac întreg, își primesc răsplata pentru ecumenism, dar o explică în mod eronat.

4. Fără rezerve îi numim rău-slăvitori (kakodocși) pe ecumeniști.

Fără nici o ezitare aplicăm în situația ecleziastică actuală expresia din troparul Sfintei Eufimia și, fără rezerve, îi numim pe ecumeniști rău-slăvitori (kakodocși): Nu s-au veselit de „Mărturisirea Credinței împotriva ecumenismului”, ci au fost deranjați, s-au întristat și s-au rușinat, după cum s-a văzut din reacția scrisă a Marelui Protopresbiter al Patriarhiei Ecumenice, părintele Gheorghios Tsetsis, educat la un nivel înalt în ecumenism, slujind ecumenismul, stăruind în cele ale ecumenismului, cu toate că în anumite studii ale sale se părea că treptat și critic, ar fi putut să se dezmeticească și să se elibereze din robia și rătăcirea ecumenistă. Au existat străluciți teologi ortodocși și desigur clerici, care, când și-au dat seama de rătăcirea așa-zisului ecumenism și de precaritatea mărturiei ortodoxe, au luat distanță și s-au retras. Au existat și există, din ce în ce mai mult, Biserici Ortodoxe Autocefale care s-au retras din „Consiliul Mondial al Bisericilor”, precum mai demult Biserica Ierusalimului, care, din păcate, a reintrat sub patriarhatul lui Irineu și rămâne și sub actualul patriarh, iar acum, Bisericile Bulgariei și Georgiei. Mai ales Biserica Bulgariei dă pentru a doua oară un exemplu vrednic de laudă și de urmare prin hotărârea luată sinodal de a nu participa la batjocura așa-numitului „Dialog Teologic dintre ortodocși și catolici” care va avea loc în octombrie, în Cipru, pentru a recunoaște primatul universal diaconal ereticului papă în baza Textului (redactat) la comandă de la Ravenna, care a fost deja respins de conștiința bisericească și pentru care, în mod oficial, Biserica Greciei, printr-o hotărâre sinodală, a cerut explicații de la conducătorul reprezentanței ortodoxe, Mitropolitul Pergamului, Ioannis Zizioulas.

5. Hotărâri panortodoxe, nu ale Bisericii, ci ale grupului de ecumeniști

Hotărârea panortodoxă de a participa la Mișcarea Ecumenică nu le scuză pe acele Biserici care continuă să participe, nici nu le așează în poziția de a condamna pe cele care se retrag și pe acei clerici și teologi care se opun ecumenismului din multe și importante motive. În primul rând, pentru că hotărârile acestea în esență au fost luate neaducându-se la cunoștință pleromei Bisericii și neluând în calcul serioasele rezerve și sfaturi ale unor arhierei, preoți, monahi și laici, respectabili și ireproșabili în credință și în morală, printr-o încercare aparent legală a votului majorității: în chestiunile de credință însă, nu-și au locul scrutinurile. Adevărul poate fi salvat și de cele mai puțin numeroase minorități, chiar și de o singură persoană, precum s-a și întâmplat de multe ori în Istoria Bisericească. Este foarte ușor să se urzească hotărâri în diferite moduri de către o grupare conducătoare de ecumeniști convinși, mai ales atunci când aceste hotărâri nu se iau după exemplul vechilor Sinoade Locale și Ecumenice în prezența tuturor episcopilor pe plan local, respectiv ecumenic, ci prin alegerea și trimiterea de reprezentanți, care de obicei gândesc toți aceleași lucruri manevrându-le cum vor. De ce oare de patruzeci de ani încoace se târăște această bătaie de joc a Întrunirilor Presinodale și nu se convoacă imediat un Sinod General Panortodox al tuturor episcopilor ortodocși sau măcar un Sinod Local al Ierarhiei vreunei Biserici Locale, pentru a se ocupa cu exploziva temă a ecumenismului, care amenință iarăși – după reforma calendaristică, care și ea s-a făcut fără o hotărâre sinodală – cu o nouă schismă Biserica Ortodoxă? Evident, pentru că se consideră că ierarhii ortodocși în majoritatea lor nu s-au schimbat și se așteaptă prin eroziunea ecumenistă ce crește din zi în zi și dorita urmare: înstrăinarea totală.

6. Nu există datoria de ascultare față de sinoadele rău-slăvitoare (kakodoxe). Exemplu de rea-slăvire (kakodoxie) a unui corifeic ecumenist.

Dar și în acest caz, din Tradiția Apostolică și Patristică nu reiese datoria de a ne supune față de hotărârile sinoadelor eretice, față de adunările stăpânitorilor fărădelege. Dacă ar fi fost valabil acest lucru, ar fi trebuit ca Sfinții Apostoli să conglăsuiască și să accepte condamnarea Dumnezeului–Om, Hristos, de către sinedriul nelegiuit al iudeilor, iar Sfinții Părinți să primească hotărârile sinoadelor ariene și iconomahe între secolele IV și VIII-IX. Biserica ar fi fost uzurpată de eretici, dacă nu ar fi existat Sfinții Părinți care să se împotrivească și să lupte. Și astăzi ar fi uzurpată de panerezia ecumenismului, dacă am urma sfatul părintelui Tsetsis referitor la ascultarea față de așa-numitele hotărâri panortodoxe pentru participarea ortodocșilor la Mișcarea Ecumenică, mai bine zis la Mișcarea inter-creștină și inter-religioasă sincretistă. Titlul de „noi-împotrivitori” pe care ni-l rezervă nu constituie o injurie, o jignire, ci o laudă, deoarece nu impunem nimic al nostru, nici nu urmăm învățăturile inovatoare ale ecumeniștilor, ci pășim pe calea Sfinților Părinți care s-au luptat împotriva eresurilor, pe care (Sfinți Părinți) corifeii ecumeniști îi subapreciază, îi disprețuiesc și îi jignesc ca pe niște unelte (organe) ale șarpelui – începătorul răutății. Siguranța pentru adevărul pe care îl susținem nu este întemeiată pe identitatea noastră academic-universitară, precum crede părintele Gheorghios, ci pe urmarea neabătută a Apostolilor și a Părinților.

Asupra măsurii în care ecumeniștii sunt rău-slăvitori și a măsurii în care noi am întârziat să reacționăm și să ne împotrivim, vom aduce înainte, rezumativ, doar un exemplu din multele exemple de trădare și apostazie ale ecumeniștilor. În numărul anterior din revista „Theodromia” (ianuarie-martie 2009), am publicat textele a șase mănăstiri athonite (Karakalu, Simonos Petra, Xenofont, Sf. Pavel, Constamonitu și Grigoriu), prin care acestea refuzau în 1972 să pomenească la slujbe numele noului ales patriarh Dimitrios, după moartea patriarhului Athenagoras a cărui pomenire o întrerupseseră, din pricina devierilor sale ecumeniste. Motivul refuzurilor se sprijinea pe faptul că Dimitrios promitea în cuvântul său de întronizare că va continua în cele ale ecumenismului linia predecesorului său, pe care – din păcate – și astăzi actualul patriarh Bartolomeu nu doar că o urmează, ci o și amplifică cu entuziasm și laude, fără împotrivirea pe măsură a athoniților, în afara foartelor puține excepții. În textul ei, Sfânta Mănăstire a Cuviosului Grigorie a adăugat ca anexă și faptul că noul patriarh nu a reacționat, când cunoscutul arhiepiscop al Americii Iakovos în declarațiile sale a hulit dogma Sfintei Treimi, fiind denunțat nominal de către doisprezece conaționali: „pentru apostazie și erezie, pentru disprețuirea Sfintei Scripturi și a Sfintelor Canoane, pentru negarea Simbolului Credinței, pentru negarea de bunăvoie a Logosului revelat al lui Dumnezeu”. Într-adevăr, într-un articol al său din „Times” – New York, Iakovos a susținut – fără a nega niciodată lucrul acesta și a-l proclama – că dogma Sfintei Treimi este o idee grecească, pe care omul contemporan și omul de mâine nu o poate accepta și, prin urmare, „trebuie ca teologia să se dezbrace de veșmintele ei grecești, printre care se află și dogma Sfintei Treimi”. Cu dreptate cereau monahii de la patriarhul Dimitrios să arate că știe să apere Ortodoxia „depunându-l, fără altceva, pe ierarhul necinstit și eretic, care în mod rușinos ajunge până în punctul de a se lepăda de Însăși Treimea Dumnezeirii, lepădându-se cu alte cuvinte de Simbolul Credinței; depășește orice limită de toleranță și intră în spațiul periculosului. Pentru că oricine două lucruri ar putea să presupună: sau că reclamatul face o totală confuzie sau că s-a lepădat de Credința Ortodoxă – dacă, desigur, a crezut vreodată! Totuși, orice s-ar întâmpla, acest domn este de acum un pericol de moarte pentru Ortodoxie și se impune ca imediat să fie îndepărtat de îndatoririle sale ca nu cumva din cauza lui pleroma cea cu numele lui Hristos numită a celor 2.500.000 de greci din America să se smintească6.

7. Urmaș și de un cuget cu Iakovos – Marele Protoprezbiter Gheorghios Tsetsis.

Marele arhiecumenist, arhiepiscopul Americii, Iakovos, fiu adevărat și autentic al lui Athenagoras, nu numai că nu a fost îndepărtat, ci a continuat din America să îndrepteze vreme de mulți ani linia ecumenistă a Fanarului, după cum reiese din corespondența lui publicată recent, respectat și lăudat ca prototip al ierarhului luminat și dinamic până azi. Pentru erezia lui Iakovos, care i-a depășit chiar și pe ereticii Arie și Macedonie care negau fiecare în parte Dumnezeirea a câte unei Persoane a Sfintei Treimi, pe când Iakovos nega toată Sfânta Treime, a vorbit și va îndrăzni să vorbească vreodată urmașul său din poziția unicului reprezentant al Patriarhiei Ecumenice în Consiliul Mondial al Bisericilor – Marele Protopresbiter Gheorghios Tsetsis? Așadar, față de acești ecumeniști kakodocși și blasfemiatori ne cheamă să facem ascultare și consideră că ne rănește și ne jignește, atunci când ne numește Noi-împotrivitori (Νεοενισταμένους)? Bucuria și cinstea noastră.

Ne pare rău pentru ascultarea sa și pentru mentalitatea sa bisericească și îl rugăm frățește și întru iubire, cât va mai avea timp, să-și revizuiască poziția și să stea alături de partea sănătoasă a ortodocșilor și nu de cea blasfematoare a ecumeniștilor kakodocși.

Fanarul și cei din Fanar, pășind cu laudă pe calea lui Athenagoras și a lui Iakovos al Americii, trebuie să șteargă din istoria Patriarhiei ecumenismul secolului XX, celui înșelător, și să se reînnoade cu drumul statornic ortodox al Bisericii Constantinopolului de până în secolul XIX, al Bisericii marilor Sfinți Părinți și Mărturisitori, a marilor Sinoade Sfinte și Ecumenice, a marilor Cuvioși și Purtători de Dumnezeu pustnici și pustnice. Acum, în afară căii Sfinților Părinți, în afara acoperământului și ocrotirii lui Dumnezeu, Constantinopolul este în primejdie să nimicnicească și să piardă girul și autoritatea sa, precum a proorocit primul patriarh și etnarh după cădere (a Constantinopolului – 1453, n.tr.) Ghenadios Scolarios7, oricât l-ar susține conducătorii lumești și bisericești. Ne rugăm ca „Mărturisirea de Credință împotriva ecumenismului” să joace rolul unui mic ceas deșteptător pentru conducerea marii cu adevărat Biserici a Cetății lui Constantin.

8. Între două focuri. Resping „Mărturisirea de Credință” și cei care se consideră pe ei mai severi (mai cu scumpătate) decât cei care au alcătuit-o și au semnat-o.

Întristarea noastră se adresează și acelora care nu au semnat „Mărturisirea de Credință”, deoarece au considerat-o căldicică și lipsită de îndrăzneală, ca pe o polemică de hârtii, neprimejdioasă, care nu-i deranjează pe ecumeniști. Acum, în urma reacțiilor, își dau seama că au greșit, pentru că pe de o parte ortodocșii s-au bucurat, iar kakodocșii s-au amărât. În mod principal ne judecă, pentru că nu ne-am delimitat, pentru că nu am întrerupt pomenirea episcopilor. Nu au fost însă atenți că „Mărturisirea” a fost semnată și de destui episcopi, al căror număr poate să crească și prin urmare există și episcopi care drept învață cuvântul adevărului. Cum să fie întreruptă pomenirea mitropoliților de Pireu, de Aitoloakarnania, de Kithire, de Gortina și Megalopole, de Antinoe, de Rașca și Prizrenis, și a altora, de la care așteptăm o reacție pozitivă, când vor primi și vor studia textul Mărturisirii. Cum să fie întreruptă pomenirea Mitropolitului Ierotheos de Navpaktos, care este total de acord cu conținutul, dar nu semnează din alte motive, după părerea sa întemeiate, după a altora greșite.

Într-un fel sau altul „Mărturisirea” este mărturisire, este un lucru și o faptă plăcute lui Dumnezeu. Nu reprezintă simple cuvinte și o polemică scrisă. Este un act de îndrăzneală și de curaj cu un mare risc personal, cu calomnii împotriva tuturor celor care stau în față și cu amenințări împotriva lor. Deja în Sfântul Munte la hramul unei mari mănăstiri athonite s-a mediatizat ideea neîntemeiată, răuvoitoare și strigătoare la cer, cum că – chipurile – părintele Theodoros Zisis – ascultă, ascultă! – nu acceptă drept autor al Sfintei Cărți a Apocalipsei pe Apostolul și Evanghelistul Ioan, pe ucenicul iubit al Domnului. Aceasta din partea dreaptă. Din partea stângă însă un dascăl universitar, cunoscut ecumenist, profesorul Petros Vasileiadis, amenință cu caterisirea pe toți clericii care au semnat „Mărturisirea de Credință”. Nerușinarea ecumeniștilor este incomensurabilă. Fură cele ale credinței și timorează pe cei ce sălășluiesc întru credință: „Strigă hoțul ca să fugă proprietarul”, după zicala populară.

Dacă pe noi ne consideră fricoși și lipsiți de îndrăzneală, ei cei mai severi, să purceadă ei delimitare și la întreruperea pomenirii și să alcătuiască un text pe măsură, ca să se încredințeze ce ecou va avea îndrăzneala lor într-un popor lipsit de învățătură și necatehizat în cele ale ecumenismului.

S-ar fi cuvenit să ni se alăture nouă chiar și în această mică (după ei) încercare de luptă; cine poate alerga pe distanțe mari, poate să ia parte și la lupte mai mici. Va veni și timpul marilor lupte. Toate celelalte sunt de la cel viclean. Îi așteptăm și acum în lupta comună pentru întărirea Credinței Ortodoxe, la o luptă care deja „foarte mult a veselit pe ortodocși și a rușinat pe kakodocși”.

Protoprezbiter Theodoros Zisis

(sursa: http://thriskeftika.blogspot.com/2009/08/blog-post_07.html)


Note

1 Romani 1:25.

2 Romani 1: 21 şi 28.

3 Sfântul Simeon al Tesalonicului, Epistola Dogmatică 16, în D. Balfour, Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (1416/17 - 1429), Opere Teologice, Ἀνάλεκτα Βλατάδων 34, Tesalonic 1981, p. 218: „Și mai mult, ei nu privesc adulterul ca pe ceva ce implică iadul întreg, nici măcar în rândurile preoților lor, ei dimpotrivă, ei își doresc cu nerușinare concubine și tineri pentru adulter și doresc să slujească în fiecare zi”. Ibid. 15, pag. 216: „De asemenea, ei nu au un mod de viață evanghelic, întrucât orice fel de lux și adulter nu reprezintă pentru ei ceva reprobabil și nici orice altceva ce este interzis pentru creștini”. Decăderile morale care se văd în ultimul timp chiar şi în rândul clerului ortodox sunt rezultatul liberalismului și secularismulul ecumenist.

4 Se află și în capitolul 19 al cărții Facerii.

5 Romani 1: 26-27.

6 „Theodromia” 11 (2009) 79-80.

7 Ghennadios Scholarius, „Ἅπαντα III, s1169: Dacă pentru orice avantaj vremelnic și istoric se va părăsi continuitatea Ortodoxiei „nici va mai fi Biserica Constantinopolului între ortodocși”, adică va fi uitată, va fi pierdută, vor înceta să mai vorbească despre ea ortodocșii sau cuvântul ei nu va mai avea putere între ortodocși (vezi la părintele Theodoros Zisis, „Ghennadios al II-lea Scholarios, Viața, Scrierile, Învățătura”, Ἀνάλεκτα Βλατάδων 30, Tesalonic, 1988, p. 497)

Comentarii

comments powered by Disqus