Evadarea din închisoarea îngerilor căzuți

Evadarea din închisoarea îngerilor căzuți

Nu vreau în cele ce spun să smintesc pe nimeni. Primul impuls e, de fiecare dată când mă uit în trecut, să regret multe din cele ce le-am făcut și să zic: „Doamne, cum am putut să fiu atât de rătăcit?”… În adolescență, mulțumită bunului Dumnezeu, eram foarte puternic din punct de vedere fizic și aveam și o inteligență peste medie. Îmi plăcea să mă duc la olimpiade de matematică și am avut oarece rezultate, până la faza pe țară. Atunci a apărut mândria: că eu aș fi ceva. Și am început să caut. N-am fost niciodată ateu. Pe vremea aceea simțeam că există ceva, niște forțe… Îmi făcusem o nebunie de religie în capul meu și ajunsesem la un moment dat să cred că eu sunt fiul lui Dumnezeu, că eu sunt tare de tot…1

Ce înțelegi prin post negru?
– Păi, nu mâncam și nu beam.
Câte zile?
– Nu știu, ajunsesem la o săptămână!… Ziceam despre creștini că sunt, săracii, niște rătăciți, așa… Dumnezeu lucrează! Dumnezeu lucrează prin te miri cine, te miri cum! Eu cred că e clar mâna lui Dumnezeu. Lui taică-meu îi vine ideea și spune: „Măi, tu trebuie să ai o femeie și o responsabilitate!”… Dar încet, încet am început să am o responsabilitate; la început, în sensul că m-am îndrăgostit de ea… Ea era mai mare ca mine cu aproape 14 ani.

…A venit Revoluția și am făcut și eu micul trafic de frontieră – afacerist la negru; am fost și prin Germania, am venit cu niște bani de acolo, ne-am privatizat. De fapt, s-a privatizat ea și am zis: „Măi, cu banii ăștia tu te ocupi de afacere – la început a fost o tarabă de piață, apoi magazin – și eu, hai să dau la facultate.”

…Și eu chiar începusem să fac școala asta cu pasiune, încă din primul an, și nu prea… Și ea, de capul ei. A reușit, cum-necum, să facă un mini-joc piramidal, în sensul că lua de la unul bani, promitea să dea înapoi mai mulți… a reușit să adune o datorie monstruoasă… s-a încurcat și cu valutiști, și cu cine nu trebuie… Când am aflat eu, după vreo trei luni, deja era prea târziu. În momentul ăla am renunțat la școală, mi‑a fost milă de ea și am zis să o ajut… Și atunci a început partea a doua a vieții mele, intrarea în lumea interlopă. Am vrut, n-am vrut, am intrat! Am avut niște războaie, mi s-a dat foc la casă, au vrut să-mi dea foc mie… Eu le‑am făcut lor, în numele meu, niște promisiuni. Le-am spus că ea a greșit și că eu îmi asum răspunderea, în timp, să plătesc datoriile. Numai că timpul socotit de mine era prea scurt…

Deja începeam să am tupeu! Deja începeam să fiu în lumea interlopă, aveam relații și la poliția economică, și în dreapta și în stânga, nu mai făceam acte la firmă, făceam evaziuni fiscale, începeam să dau țepe: luam marfă, și nu mai plăteam… I-am făcut în orașul X. și nevestei mele un magazin, pe numele meu, pe firma mea, acuma… Și a pornit un joc piramidal la nivelul orașului X., dar mai mare, frate! … Și greșeala ei cea mare a fost următoarea: la un moment dat, ăștia din sistem – poliție, nu știu ce, lumea interlopă – ce-au zis ei? Hai să nu ne mai dea asta bani doar așa, cu țârâita! Hai să ne înmulțim și noi banii: băgăm banii acolo și scoatem și noi – tot așa cum se zice, de la fraieri. Ei, acuma, ea n-a băgat de seamă că jocul e pe sfârșite și să-și încheie socotelile cu ăștia din sistem și apoi cu ăia, fraierii – adică oamenii normali – să vadă ea ce-o mai face. A mers până în prostie! A mers până la limită, până când a căzut jocul.

…Atunci am zis: „Măi, hai măcar la un prim val de oameni importanți s-o ajut! Ceilalți, asta este!” Și mi-am luat eu angajamentul față de ăștia care am considerat eu că sunt mai importanți și am mizat pe chestia că vor fi una, două, trei luni de foc și pe urmă voi căpăta înțelegere, așa cum a fost la orașul C. Dar n-a fost să fie așa! ….

…Eu i-am fost credincios 12 ani de zile, în afară de greșeala aia cu acea angajată de-a mea, și ce șmecherie am făcut? Hai să văd și eu cum e cu altele! Minte bolnavă, știi? De om încă neadus pe linia creștinismului cu totul. În capul meu (deja citeam Biblia ortodoxă), dar în capul meu asta nu era păcat. Că eu aveam în cap imaginea lui David, care a avut un milion (metaforă, n. corectorului) de neveste. Nebunie, știi? Și atunci dau un anunț în ziarul local din orașul C., cum că angajez domnișoară de companie… Măi, și mă sunau! Când dădeam telefon la angajări, nu mă sunau atâtea cât mă sunau acum: din sfert în sfert de oră, pițipoance de 18 ani, până la femei la 30 de ani… Și pe urmă, privind în urmă, am privit cu tristețe și încă de atunci începuse să se strice foarte tare societatea asta, și România, și… fete care nu terminaseră a XII-a, la 18 ani… Îmi căzuse cu tronc de prima dată după ce am avut întâlnirea cu ea. Pe urmă, la a doua, a treia întâlnire nu m-au mai interesat alte femeiuști care mă sunau… Ușor-ușor, a început să-mi fie foarte milă de ea și, după aia, să mă și îndrăgostesc… Primul nostru copilaș a murit, s-a născut la vârsta de cinci luni jumate, s-a declanșat procesul nașterii. Dar pe vremea aceea, în România – nici nu știu dacă avem acuma măcar! – nu erau incubatoare ca să mențină în viață copii atât de mici… La al doilea copil, am stat lângă ea. Dar cum? Când a descoperit că este gravidă, ne-am spus: Acest copilaș îl punem în mâna lui Dumnezeu! Nu mai mergem la niciun doctor până nu se naște! Căci nu am făcut nimic când ne-am pus speranța în oameni, și acuma facem invers: ne punem speranța în Dumnezeu. Și singurul lucru pe care l-am făcut a fost să iau o enciclopedie groasă, cu etapele sarcinii…

…Eh, când am aflat eu că trebuie să mă reîntorc, să-mi termin pușcăria, am căzut psihic… Prima dată, din grupul ăsta de infracțiuni, am stat vreo doi ani jumate, cam așa ceva. Ei, în ăștia doi ani jumate, fata mea n-a rezistat. Și a căzut cu unul. Și, când am ieșit (nu mi-a spus nimic cât am stat acolo), dar când am ieșit mi-a spus că s-a încurcat cu unul cu care și acuma este. Și asta a fost. Atunci eu i-am spus: „Eu îmi iau copilul!” A fost de acord. Mi-am luat copilul și eram foarte hotărât, deja făceam pași decisivi spre creștinism, deja mă hotărâsem: fără afaceri, fără măgării, fără… Mai citisem și alte cărți în afară de Sfânta Scriptură… Dar Sfânta Scriptură, cum o termin, cum încep iarăși s-o citesc…

Deja vedeam altfel lucrurile. În pușcărie, am stat de vorbă cu preotul de acolo, îmi dădea și el cărți. Adică acuma, uitându-mă în urmă, poate văd niște greșeli de-ale lui, dar atunci pentru mine contau cele bune! Eu acolo am învățat să spun Crezul. Adică ție poate nu ți se pare nimic deosebit, dar în mediul ăla, în mocirla aia…2 Sau cum să țin degetele când fac cruce, că eu nici asta nu știam. Adică eram spre creștinism, dar eram la un nivel de ăsta, că habar n-aveam că nu știu ce e sau nu e păcat. Bine, dar în privința asta, Dumnezeu acolo, în mocirla aia, mi-a arătat clar care e calea. Ei, cu cât avansam pe calea asta, cu atât mă teroriza pușcăria mai mult – nu ca pușcărie, ci ca mediu… Foarte interesant, că am făcut acolo pași masivi în studiul Sfintei Scripturi și al unor cărți ortodoxe – și fac o paranteză: de ce am ales Ortodoxia, habar nu am! Tata era ateu… nu știu! Dar am simțit că acolo e adevărul. De ce? Nu știu! Habar nu am! Teoretic, eu nu trebuia să fiu ortodox – mai sunt și jumate neamț! Eu n-aveam de ce să fiu ortodox.3

…Acolo, dacă nu ești tatuat, parcă nu ești! Eu m‑am ferit de asta, nu m-am tatuat. Tot datorită creștinismului. De ce? Citisem să nu-ți faci semne pe piele… În Vechiul Testament. Și am zis: „Dom’le, nu tatuez pe mine nici icoane, nici cruce, nici monstru, nimic! Am simțit puterea lui Dumnezeu în pușcărie, că m‑a scăpat din foarte multe lucruri. Acolo poți foarte ușor să mori, nu că să ți se întâmple ceva. Poți să mori!

Și acolo învățasem să vorbesc cu Dumnezeu. Acolo învățasem să mă pun cu totul în mâna lui Dumnezeu. Pe zi ce trecea, se întâmplau lucruri mai interesante. Și firesc, zic eu. Începeam de la o zi la alta să fiu din ce în ce mai respectat, dar de la o zi la alta, îmi puneam din ce în ce mai mult nădejdea în Dumnezeu, adică să nu zic că eu sunt ceva… Îmi formasem camera unde stăteam, cât de cât, dar nu era la un nivel de intelectuali. Erau oameni liniștiți, dar eu nu-i alegeam în funcție de cultură, ci în funcție de liniștea lor… Îmi făcusem acolo un blazon. Cu ce? Cu cuvântul dat. Acolo, în pușcărie, lumea e învățată să se jure: Mă jur pe mama, pe tata, pe el, pe cancer, pe infarct!… Eu nu mă juram. De ce? Pentru că nu e creștinește! Da, da să fie! Nu, nu să fie! Și atunci – dacă eu ziceam „Da!” sau „Nu!” – se știa că așa este… Mă străduiam să nu înjur! Și este incredibil – asta e puterea lui Dumnezeu! – că reușisem în ultimele două pedepse, să nu înjur acolo, în mediul în care, de fapt, înjurătura este conversația firească. Eu învățasem să nu înjur. Asta e chiar mâna lui Dumnezeu. Eu mi-am dorit mult să nu fac lucrul acesta, și Dumnezeu m-a ajutat să nu-l fac. Acuma, când am ieșit afară, o mai scap. Mă strădui să nu o scap, dar o scap.

– Când ai început să crezi că este Dumnezeu, în ce perioadă a vieții tale ai început să te rogi?

– A, încă de când nu-mi dădeam seama că multe din lucrurile pe care le făceam sunt păcate. Adică din perioada aceea cu luptele, cu body-guarzii, încă de-atunci. Mi‑aduc aminte un episod, mi-e clar în cap că e o minune a lui Dumnezeu, o chestie medicală. M-am infectat urât de tot la o mână, măi frate! Creștea carne vie. Am făcut biopsie, nu era un cancer. Atunci, am spus: „Doamne, Îți mulțumesc pentru boala asta, e voia Ta!” Și am spus, și dimineață mi-a trecut.

… Începusem deja să fiu urmărit de poliție, în urma acelei perioade. … Și eu, având ulcer, în momente de stres, mi se întâmplă să îmi vină să vărs. Și m-am dus la baie și am vărsat. Polițaii ăia luaseră actele la toți care erau acolo, nevastă-mea nu a dat și buletinul meu… Îți dai seama că eu eram în casă, ăia au cerut actele la toată lumea – o văd ca pe o minune… N-a fost atunci momentul să intru [în pușcărie]. Și-au plecat. Mie nu mi-a venit să cred! Credința acestei fete. Cică: „Nu o să te ia acuma, acuma nu ne lasă Dumnezeu…” Cu câtă credință a spus-o, cu câtă hotărâre… N-am auzit oameni care predică cu atâta hotărâre… Și atunci, după ce s-a terminat, mi-am adus aminte de pasajul ăla, când ne învăța Domnul Iisus cum să cerem ceva și să credem că am și primit. Zic: „Ia uite, măi, fata asta nu citește Biblia, nu nimica, și…” N-a fost momentul atunci. Să știi că nu era momentul atunci să mă închidă iar, că ea era însărcinată… mai avea un pic să nască.

…Ce m-a mai marcat: mediul de homosexualitate din închisoare îl marchează groaznic pe un creștin… Mă tulbură amintirile din închisoare. Prezența lui Dumnezeu… Pe fiecare zi care trecea, indiferent cât de puternic eram și ce relații aveam, din ce în ce mai mult îmi puneam mai puțină bază pe forța mea și pe relațiile mele, și mai mult pe Dumnezeu.

…Înainte de a intra ultima oară la pușcărie, parcă simțea sufletul meu ceva. Eram tare tulburat. Și am zis: Trebuie să mă spovedesc! Deja îmi intrase în cap și treaba cu spovedania. Dar unde să mă duc? N-am duhovnic, n-am nimic. M-am dus la Patriarhie…

– Ce a însemnat pentru tine prima spovedanie?

– Mult, frate! A fost prima spovedanie, ca să zic așa, conștientă. Eu m-am mai spovedit înainte, pe vremea când era cu body-guarzi, cu nebunii.

– De ce te-ai spovedit atunci? Ce te-a făcut să te spovedești?

– Prima dată nu știu, frate! Mi-a zis cineva că-i bine să mă spovedesc, că aveam o problemă… Mă duceam ca și pentru o soluție lumească. Mi-era greu.

– Ca să ieși din impas…

– Da, să ies din impas. M-am spovedit, sigur, a fost bine că m-am spovedit, dar m-a marcat spovedania a doua… Am simțit ceva, am simțit că a fost bine că m-am spovedit. Și am spus păcatele esențiale.

– Ai pregătit acea spovedanie din timp sau a fost ceva spontan?

– A doua o pregătisem la nivelul de atunci, ce consideram eu că ar fi păcat. De multe ori m-am gândit: „Măi, eu eram pe un făgaș bun. La ce m-am mai dus eu încă cinci luni, ultima dată?” …Dumnezeu, atât de multă grijă a avut de mine în ultimele cinci luni, că nici n-am simțit că am făcut pușcărie. Efectiv zici că am fost undeva, într-o excursie. În schimb, Dumnezeu a făcut de așa natură, încât să-mi găsească un loc unde am citit enorm de mult atunci, chestiuni pe care mi le putea da părintele. Eu până atunci citisem tot felul de Biblii. Atunci, mi-a căzut în mână Biblia aceea ortodoxă cu comentarii. A fost o chestie extraordinară! Plus vieți ale sfinților – acolo am început să citesc. Citeam ce-mi dădea preotul de la capelă. Și pot să spun că, toată ziua, acolo ce făceam? Mâncam, dormeam, făceam sport și citeam. Asta făceam. Și atunci Dumnezeu a făcut asta – că El știe de ce face și cum face. Când am ieșit de acolo a fost o perioadă grea… Ei, și-am zis: „Trebuie să-mi caut un duhovnic!” …Și am stat prima dată și m-am spovedit la el cinci ore jumătate. Am terminat când nu mai circulau nici autobuzele… . Obosit rupt am fost, dar chiar m-am bucurat mult de tot. Căci am simțit că spovedania nu e vorbă goală, e ceva, e legătura aceea… Ar trebui să fie mereu, într-adevăr, Dumnezeu prin preot… Dar atunci am simțit-o! Măi, frate! Un fenomen fantastic! Mă aruncasem cu totul în mâna lui Dumnezeu, voiam să mă spovedesc, mă duceam la biserică, nu știu ce… Dar a fost un păcat pe care nu puteam să-l scot, nu puteam să-l spun.

– De rușine, sau de ce?

– De rușine! Dar mi-era o rușine, de ziceai că-s o fată de asta mare, crescută prin mănăstire, nu om trecut prin câte-am trecut eu! Și i-am spus părintelui: „Părinte, faceți o rugăciune, o ceva, nu știu ce, că eu nu pot să spun!” Și el: „Eh, hai, spune!” „Părinte, eu nu glumesc!” Și îmi pune mâna pe cap, zice el ceva cu Doamne ajută!, zic și eu Doamne ajută!, și am putut să spun… Asta este! M-am spovedit pe corecte! Dracul, unele păcate mari, nu-ți dă voie să le spui! Le ții în tine, și crăpi și le ții în tine, nu le spovedești – când Dumnezeu îți dă o așa de minunată șansă de-a le spune, de-a scăpa de ele!

…Eh, deja eu începusem lupta împotriva sistemului, începusem să scriu împotriva Noii Ordini Mondiale. Simțeam nevoia să fac ceva. Simțeam nevoia și ziceam: „Doamne, care-s talanții mei? Sau talantul meu? Eu ce fac?” Porțile se tot închideau. Nu mă angaja nimeni. Parcă, eu zic așa, Dumnezeu m-a pus cu forța pe un făgaș. Cum, Doamne?…

…Sunt în paza lui Dumnezeu. Mă strădui și cu rugăciunea inimii. Mă strădui cu rugăciunea inimii să o spun neîncetat, adică atunci când merg pe drum, uneori chiar și când scriu. Dar nu prea reușesc; că, la un moment dat, când scriu, nu mai pot s-o spun, dar mă strădui.

– De unde ai auzit de rugăciunea lui Iisus?

– Am citit un pasaj dintr-o carte tipărită la Mănăstirea Rarău, în care se detaliau câteva aspecte despre Rugăciunea inimii, niște etape… Am citit-o și am tras la xerox pasajul cu rugăciunea inimii. Ce știu eu e că avea în aceeași carte și viața Mariei Egipteanca, pe care am citit-o pe nerăsuflate. Eu mă rog zilnic de atunci la Sfânta Maria Egipteanca, pentru că pe mine mă luptă duhul desfrânării. Mă luptă! Și pentru că sunt om de însurat, dar nu m-am însurat până acum… Și atunci am luptele mele. Și îmi dau seama prin ce a trecut ea, în cei șaptesprezece ani în care a trebuit să se pocăiască pentru cei șaptesprezece ani de desfrâu… Eu vreau să ajung la măsura ei.

Când, în cartea cu viața Sfintei Maria Egipteanca, am citit despre rugăciunea lui Iisus, am început să o spun și eu. Că arată acolo niște etape. Eu deocamdată zic așa: eu o fac, Dumnezeu lucrează mai departe… Nu mai pot să mă așez la o cafea, să mă așez la lucru pe blog, să merg la piață, fără ca întâi să mă rog… Și o fac cu drag!… Rugăciunea nu trebuie să fie o povară! Trebuie să o faci cu bucurie! Bine, dacă am vedea cu toții măcar un drac, sau o fracțiune de secundă cum arată iadul, probabil că din rugăciune n-am mai ieși!

…De fiecare dată, la epicleză, numai la asta mă gândeam: „Ce păcătos sunt eu, și ce bun ești Tu, Doamne!”

…Cu cât trecea timpul, cu atât avea loc o schimbare. La un moment dat, nu mai îmi venea gândul răzbunării, îi iertam! Pe urmă, am început să înțeleg Tatăl Nostru, că la început spuneam mecanic. După aia, începeam să conștientizez ce înseamnă fiecare verset în parte. Că înseamnă ceva mai ales când îi spui lui Dumnezeu: „…și ne iartă nouă greșalele noastre!” Cum? „Cum și noi iertăm greșiților noștri!” Și atunci… a fost ca o revelație. Și-am zis: „Dar cum? Eu Îl rog pe Dumnezeu să mă ierte…” Și atunci mă gândeam: „Dumnezeu mă iartă, când eu sunt atât de păcătos, și eu să nu-i iert pe ăștia?”

…Tot avansând, am început ca – dacă unul mă supără, sau amintirea unuia din trecut mă supără – să mă rog pentru el. Dar prima dată știi ce greu mi-a fost? Era cineva care chiar mă enerva groaznic, și-mi venea…, chiar după ce mă creștinasem! Alungam gândul, dar gândul iar venea, că dracul nu stă potolit! Și auzisem eu undeva că trebuie să te rogi pentru el. Doamne, dar ce greu mi-a fost! Stăteam în genunchi și, ce? Ce-i de spus? Câteva fraze, ce mare lucru?! Nu puteam să le spun… Frate, greu e prima dată! După ce reușești să te rogi pentru un dușman prima dată, pe urmă o faci cu atât de mare drag!…

– După ieșirea din închisoare, cum te-ai raportat la lupta cu ispitele? În societatea contemporană e greu să supraviețuim trăind creștinește…

– În general, în tot ce fac mă strădui să mă gândesc, să mă pun în locul unui sfânt din Sinaxar: Dar el ce-ar face în situația asta? Și așa, bunul Dumnezeu mă cam ferește de multe lucruri… Cu bucurie aș merge la închisoare, sau să fiu torturat sau orice, să-mi primesc cununa muceniciei.

– Tu ai fost primul din România care ai scris despre apropierea crizei…

– Eu am fost primul din România care am spus că vine sigur! …Și mă descoperă frații de la Război întru cuvânt. Dar cum? O dată cu criza îmi descoperă ei un articol în care vorbeam despre aceasta. A fost un articol pe care chiar câteva ziare de astea economice l-au preluat… În sfârșit, a lucrat Dumnezeu și așa a ajuns să fie cunoscut blogul. Fiind cunoscut blogul, atunci m-am axat doar pe munca pe blog, să nu mai pierd timpul…

– Ce te-a determinat să te apuci să scrii? Blog-ul tău este cunoscut ca cel mai documentat blog anti-sistem, anti Noua Ordine Mondială din România.

– Mi-am spus că trebuie neapărat să apară un site care să arate tot ce trebuie spus împotriva sistemului și să ofere soluția unică – Ortodoxia. …Mai demult, aruncase niște semințe personajul ăla creștino-yoghin4 și povestise el ceva de masonerie. M-am mai întâlnit și cu un mason în închisoare, care mi-a povestit lucruri șocante. Și atunci mi-am zis: „Trebuie să studiez fenomenul…” Dar eram ca și spre zero când am început să-l studiez. Și mereu mă rog la Dumnezeu să-mi arate unde să caut, cum să caut.

De când lucrez pe blog? Anul ăsta fac doi ani, în toamnă, însă studierea sistemului am început-o mai înainte… Dar drumul cel corect, informația bună, e asta, de care vorbesc în ultimii ani: Să ne pregătim! Eu încă pe când eram oarecum în sistem m-am gândit că vine sfârșitul vremurilor. După ce l-am studiat însă, am zis: „Măi, e clar că ăștia o pun! Ăștia o pregătesc!” Și prea se legau bine cu cele descrise în Apocalipsă. Mai doream însă o confirmare și mă gândeam că sigur au vorbit și niște sfinți de treaba asta… Și am stat o zi întreagă, n-am reușit să găsesc informații. N-aveam niciun sfânt în cap, să-l caut, un om, un teolog, un ceva care… Îți dai seama că mi-a fost greu! Măi, și până la urmă am găsit site-ul Război întru cuvânt. Dau de niște scrieri de-ale sfinților, cum e Sfântul Lavrentie din Cernigov…

– Da, mărturia Sfântului Lavrentie e de mare actualitate, ca și cea a Sfântului Serafim de Virița sau a Cuviosului Paisie Aghioritul…

– Știi ce bucuros am fost când i-am găsit? Pe mine m-a marcat și-am zis: „Da, Doamne, asta e! E clar! Eram sigur că mi-arăți bine…” Eram bucuros că găseam confirmare. Și atunci am știut, când studiez sistemul, ce anume din sistem să studiez… Nu există soluții în lumea asta! Numai nădejdea în Dumnezeu! Eu, tot ce spun cu blog-ul saccsiv, pur și simplu arăt buboiul, dar nu ca să luptăm pe baricade împotriva lui, nu! Atât, cât oamenii să se trezească, să înțeleagă! Și mă strădui, în același timp, să aduc pe cât mai mulți la credință. Așa s‑ar părea, că mulțumită bunului Dumnezeu, din cei care mi-au scris pe blog – că fiecare ajunge la Dumnezeu cumva. Eu, cum am povestit, am ajuns cumva. Altul citește ceva anti-sistem și vede soluția care este de fapt cea ortodoxă – și atunci se duce acolo. Altul ascultă o conferință religioasă, și așa mai departe. Sunt diferite moduri prin care ajungem unde trebuie… Am fost bucuros când mi-am dat seama că acești cititori sunt pe calea dreaptă… De aia blogul meu e un pic altfel decât celelalte bloguri anti-sistem, nu doar datorită volumului foarte mare de informații, ci și prin faptul că arăt soluția clară, care este Ortodoxia, care este Domnul nostru Iisus Hristos…

(fragmente din volumul „Evadarea din închisoarea îngerilor căzuți” – interviuri luate de Danion Vasile lui Saccsiv)


Note

1 Fără să fi isprăvit de citit textul, pot mărturisi că autorul articolului nu minte, nu face literatură şi nu se înșeală. Trufia satanică pe care o povestește el aici, am trăit-o și eu. (n. corectorului)

2 Mi-au trebuit vreo două luni ca să învăț Crezul. Este o împotrivire de neînchipuit a „celui rău față de mărturisirea dreaptă a credinței, fie aceasta doar şi prin cuvinte. (n. corectorului) î

3 Prin Taina Botezului, frate, așa ești Ortodox, dacă şi primești acest dar al mîntuirii! Eu sînt botezat la șase ani și crescut într-un crîncet ateism, așa că știu ce spun. (n. corectorului)

4 Care din ei? (n. corectorului)

Comentarii

comments powered by Disqus