Un tot mai aspru vânt de neputință bate peste noi în ultimii ani. Un vânt dinspre lașitate spre înțelepciune. Deznădejdea își arată colții – nu doar – ci a trecut la treabă. Cei mușcați ori pleacă spre alte lumi – sau altă lume – ori se resemnează. E un vânt căldicel care îți zdruncină firea – nu mai știi, nu mai poți să-ți amintești dacă a fost sau dacă ar putea fi și altfel. Mai întâi ca o boare, lin îți dă speranță – îți dă clipa în care vrei, crezi că se poate. Ușor, toată puterea ta se risipește în gol, fără urmări – nimeni nu mai este atent la nimeni. Cu timpul îți pierzi cumpătul, și ca o insectă prinsă în pânza păianjenului faci gesturi disperate – tot fără urmări. În cele din urmă, deznădejdea se apropie – e momentul ei: te rupe. Fâșii, zdrențe – fără nici o picătură de sânge. Apoi, nu mai există „apoi”. Deja ai devenit un cetățean onorabil și liniștit al universului. Un univers al nimicului – tot fără urmări, lin, căldicel…
Rareori, mai târziu, îți mai amintești – cum îți doreai o viață cu sens, cum erai pregătit de luptă, ce frumoasă părea ziua de mâine. Nu îți face plăcere, așa că îți alungi… himerele.
Cum ai ajuns aici? Cum nu ți-ai dat seama că nu există ceea ce ți s-a spus cu atâta insistență că ar exista? Cum ai uitat să apui NU, luându-l pe DA cu tine, ca pe un bine universal? Și – mai la urmă – chiar nu se mai poate face nimic pentru salvarea ta – în cazul în care ai mai avea măcar un dram de voință?
Deznădejdea este lipsa nădejdii, la care poți ajunge printr-o mare dezamăgire – care este reversul amăgirii. Nădejdea și amăgirea la un loc: aceasta este rețeta care duce la neputință. Altfel spus: nădejdea pusă în amăgire. Singurul lucru care mai poate fi făcut este punerea nădejdii la locul ei: în Hristos.
Comentarii