Încă din timpuri străvechi s-a vorbit despre moralitate și omul moral. Economia, fiind o știință socio-umană, vom problematiza valoarea moralității în știința economică actuală. Dar mai întâi de toate să facem precizarea că științele de orice natură sunt morale. Fie științele exacte, în care bagajul de informație matematică este riguros structurat prin teoreme și alte legități, fie științele umaniste, în care raportarea la om și perspectiva lui de gândire este introdusă în modul de abordare, toate au la bază un sistem de ordonare, de structurare, deci o normă. Această normă funcționează mereu ținând cont de adevăr, de realitatea teoretic normală, și nu de o realitate aplicată, pervertită. Prin urmare – între știința teoretică, care conține adevărul și implicit valorile morale, și știința aplicată, care poate suporta modificări, uneori improprii principiilor de bază teoretice – e o cale lungă, diferența fiind dată de subiectul sau subiecții care aplică această știință.
Conform definiției (DEX 1975) moralitatea descrie „ansamblul normelor de conviețuire, de comportare a oamenilor unii față de alții și față de colectivitate, și a căror încălcare nu e sancționată de lege, ci de opinia publică”. Prin urmare, moralitatea este o știință „a binelui și a răului”, în care datoria, ca scop al binelui, trebuie să predomine în acțiunea umană. La baza moralității se situează o serie de principii: principiul demnității, responsabilității, principiul solidarității, principiul dreptății, principiul carității sau generozității, principiul libertății, toate aceste principii construind un fundament pentru o integrare normală a omului în societate. Moralitatea este crucială pentru societate și conviețuirea socială în viziunea filozofilor, clericilor, politicienilor, economiștilor din întreaga istorie a omenirii. Astfel, Socrate considera că Divinul se reflectă în sufletul și conștiința morală a omului, natura omului este morală în viziunea lui Toma de Aquino, omul putând acționa și altfel decât condus de instincte, iar homo moralis (omul moral) este precursorul omului economic rațional (homo oeconomicus raționalis) în concepția lui Adam Smith, autor a două cărți de căpătâi ale economiei „Teoria sentimentelor morale” și „Avuția națiunilor”. Părintele economiei politice, Adam Smith definea economia politică ca pe „o ramură de cunoștințe ale omului de stat sau ale legiuitorului, care își propune două scopuri distincte: în primul rând, de a procura populației un venit sau o subzistență abundentă sau, mai bine zis, de a o face capabilă să-și procure acest venit sau această subzistență abundentă; în al doilea rând, de a procura statului sau colectivității un venit suficient pentru serviciile publice. Ea își propune să îmbogățească în același timp și poporul, și pe suveran”. Se poate observa că principiile morale stau la baza economiei (politice) și că această știință este mai degrabă legată de morală și de politică decât de științele matematice, cum spunea Thomas Maltus în cartea „Principii ale economiei politice”(„Principles of Political Economy”).
Azi, putem afirma că, în lipsa unei abordări morale a științelor, acestea suferă de un viciu: acela al unei excesive formalizări matematice (eventual interdisciplinară), în defavoarea formării morale a viitorilor practicieni ai acelor științe. În știința economică, aceștia sunt învățați că la baza actului economic se află motivația câștigului, profitul fiind motorul care pune în mișcare întregul angrenaj de resurse fizice, umane și financiare. Astfel, satisfacerea nevoilor sociale prin acea activitate economică vine nu din convingerea utilității sociale a actului economic în sine, ci din nevoia maximizării avantajului propriu, a câștigului personal. Fără a ține cont de realitatea celorlalți actori economici, fie și în cea mai bună situație, actorul economic este preocupat de satisfacerea din punct de vedere calitativ a clienților și partenerilor săi, pentru ca aceștia să continue să întrețină relații comerciale cu acesta, dezvoltând o etică de afaceri care nu are nimic în comun cu moralitatea.
Această realitate este aplicată în toate științele și în toate domeniile, aspectul moral fiind derizoriu sau chiar interpretat peiorativ. Acesta este motivul decăderii societății umane contemporane. Criza vine pe fondul nerespectării unor norme juridice, de ordin prudențial, din sistemul financiar-bancar, și a „impulsurilor” politice în legislația economică. Cu sau fără aceste norme, dar în contextul unei formări morale (și aici un rol fundamental îl are religia în general și biserica în particular), aceste evenimente nu ar fi avut loc niciodată. Toți partenerii sociali implicați – de la bancheri, reglementatori, consultanți, furnizori de servicii financiare și nonfinanciare, politicieni, oameni de rând – ar fi știut ce e bine și rău de întreprins și ar fi evitat supralicitatea activelor, mai ales a acelora îndoielnice, ar fi cunoscut măsura lucrurilor (cât este interes particular și cât este sau ar trebui să fie interes general) și s-ar fi oprit la timp. Suportarea consecințelor de către alte persoane decât cele implicate direct este un alt aspect imoral al situației nou create. Criza este direct resimțită de cei de la baza sistemului social, în special de angajații de rând și populația ce iese din categoria populației apte de muncă (copii, adolescenți, bătrâni, persoane cu dizabilități sau în anumite condiții particulare ce le scot temporar din câmpul muncii). Aceștia se văd în situația unei pierderi de venit prin înghețarea sau scăderea salariilor sau a venitului social aferent categoriei lor de populație. Statul, prin decizia de a fi susținător al sistemului care a falimentat încrederea socială (sistemul financiar-bancar, ce a profitat deplin de asimetria informațională și hazardul moral), se comportă imoral prin împovărarea încă o dată a populației, împrumutându-se în numele ei pentru a salva întregul sistem economic al țării. Dacă efectele acestor măsuri sunt incerte, este clar că cei care au generat această situație sunt identificabili iar paguba lor certă, și ar fi putut fi penalizați din toate punctele de vedere (pînă la închisoare), inclusiv cele de ordin moral. Dar sistemul social s-a învățat de ani buni să funcționeze fără moralitate și fără o veritabilă etică profesională:
- politicienii manipulează interesul public pentru a servi interesului privat iar instituțiile fac abuz de autoritate sau chiar interferează cu atribuțiile altor autorități publice sau private, neștiind sau nedorind să se delimiteze printr-o etică profesională autentică de politicianismul excesiv. Astfel, corupția și birocrația fac ca norma să nu mai fie normă și deci cetățeanul de rând să nu mai dorească integrarea sa în acest sistem.
- la rândul lor, agenții economici nu răspund printr-o implicare mai mare a reprezentanților lor autentici (aceia validați moral) în structurile decizionale, astfel încât măcar legile ce privesc activitatea lor să fie corect stabilite; ci încearcă tot soiul de căi de evaziune fiscală, inginerii și tertipuri ieftine ce nu au nimic în comun cu etica de afaceri. În general, deseori chiar la nivelul companiei domină un caracter de încurajare a intereselor, și nu a valorii angajaților, mulți fiind apreciați pentru „ai cui sunt” și nu „pentru cine sunt” și care e valoarea lor adăugată în companie.
- cetățenii repetă și ei același tip de comportament prin neplata unor datorii și neimplicare socială, lăsându-i pe alții (pe „cei plătiți”) să o facă, să le apere interesele.
- organismele neguvernamentale practică un comportament de societăți cu răspundere limitată – aflate în sfera de influență a unui partid, om politic, persoană publică sau grup de interese – părăsindu-și rolul social pe care declară că-l are.
Astfel, avem imaginea de ansamblu despre cum arată societatea contemporană, și nu numai cea din România. Pentru ce să ne mai mirăm de situația actuală, pentru ce să mai vorbim de criză? Criza reală este de răspundere și de moralitate, iar vinovații suntem toți. Da, toți, nimeni nu este ieșit din context. Pentru că toți avem ceva care ne face distincți de ceilalți, ne face mai buni, mai valoroși, și pe unii chiar mai responsabili decizional. Și – dacă toți am folosi un pic din acel „ceva” pentru Dumnezeu, iar nu pentru „cezar” (numind „cezarul” lumesc orice tip de interes care ne ancorează realitatea personală doar în „acum” și pentru „acum”, doar „pentru mine” și nu „pentru ceilalți”) – atunci și doar atunci vom înțelege sensul dezastrului prezent, și mai ales calea pe care ne îndreptăm spre dezastru.
Pentru generațiile ce vin, poate ar trebui noi pedagogi bine instruiți care să restabilească legătura omului cu Dumnezeu prin prezentarea valorilor morale din știință, indiferent cum se vrea a fi pervertită de unii. În știința economică, ar trebui reintrodusă importanța actului economic ca act pur social, de utilitate, scopul afacerii nefiind maximizarea profitului indiferent cum îl obții și cum îl distribui, ci un profit normal, care să permită continuarea activității în bune condiții și cu respectarea tuturor legilor și mai ales cu respect social, atât față de mediul extern al firmei (clienți, furnizori și alți parteneri de afaceri, autorități publice, etc.), cât și față de mediul intern (angajați, acționari, etc.).
Astfel, în acest articol militez pentru reintroducerea în studiul științelor – și mai ales a celor cu specific socio-uman, cum este știința economică – a moralității. Studiul din perspectiva respectării dogmelor religioase – iar nu educația laică, în care valorile sunt de multe ori răsturnate, iar în situații concrete individul este debusolat în a lua o decizie economică corectă: să fac cum sunt și am fost învățat să o fac, sau să reflectez asupra subiectului pentru a găsi o soluție care să-mi liniștească conștiința?
Comentarii