Potrivit învățăturii revelate a Bisericii conținute în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, alcătuirea cosmosului (lumii, universului) văzut ne îngăduie să ne explicăm mișcările planetelor și ale cerului. Deci, potrivit acesteia:
- pământul este (și se află în) centrul universului, nemișcat;
- în jurul lui se găsesc o serie de sfere (ceruri) ce poartă un corp ceresc numit „planetă”. Acestea sunt concentrice și se rotesc independent de la răsărit la apus cu viteze variabile. În afară de această mișcare simplă circulară, cele șapte ceruri planetare mai au și o mișcare ondulatorie (rectilinie + circulară), ce dă naștere unei traiectorii orbitale de spirală, a cărei amplitudine este limitată de încadrarea în așa numita „bandă” sau sector zodiacal. Astfel putem explica rotația soarelui și a lunii de exemplu, formarea anotimpurilor;
- Sfera a 8-a, cerul înstelat, pe care se găsesc constelațiile zodiacale are doar o mișcare circulară, iar mișcare ondulatorie: 0.
- Există 7 planete.
- În ierarhia lor conduce soarele, stăpânitorul zilei, luminătorul universului și dătătorul de căldură, dar nicidecum de viață.
- În al doilea rând vine luna, stăpânitoarea nopții.
Așa a gândit creștinătatea, „de la vlădică până la opincă” timp de 1500 de ani.
După schisma din 1054 filosofia și știința apuseană au rămas sub tutela bisericii papistașe, căzând odată cu ea în orbita raționalismului scolastic. În acest fel, precum vârtejul absorbitor al transatlanticului ce se scufundă, biserica papistașă trage după ea totul în hăul lipsei de har și al inovațiilor omenești.
Toate aceste arată emanciparea nu numai de sub tutela Părinților, ci și depărtarea de revelația Scripturii. Concepția scolasticilor despre astronomie suferă de o viziune mecanicistă a unui univers lipsit de harul (energia necreată) lui Dumnezeu. De aici și până la deismul lui Newton nu a mai fost decât un pas. Reacția violentă a bisericii apusene (inchiziția, contrareforma) nu a reușit decât o amânare a victoriei „noii paradigme”, victorie produsă total în sec. XIX, odată cu triumful francmasoneriei. De acum libera cugetare și cercetarea științifică nu mai au limite și piedici și vor ajunge la contrazicere fățișă și flagrantă cu învățătura Bisericii.
Secolul al XVI-lea, a fost însă și în Apus un secol plin de evenimente zguduitoare, ce au produs profunde cataclisme, mutații, schisme, revoluții. Contemporan cu Martin Luther, polonezul Nicolai Copernic aduce în prim plan teoria heliocentristă, provocând acel cutremur numit „revoluția copernicană”.
Revenind la problema cosmologică, desigur că și Copernic a avut cumva parte de o pregătire, de niște „înaintemergători”. Ne oprim la unul, care a purtat, ca și celălalt, cu nevrednicie numele Sfântului, el asemănându-se mai degrabă celui care a fost tatăl ereticilor „nicolaiți”.
Cardinalul Nicolaus Cusanus (1401-1464) a afirmat că universul nu are granițe, nici centru nici periferie, fără să fie infinit, ci numai nemărginit. A lansat ipoteza unei mișcări de rotație a Pământului care nu neapărat trebuia să fie uniformă.
Vom vedea limpede același motiv real ce i-a determinat pe Copernic, Braché, Galilei, Kepler, și chiar Newton, să iscodească mișcările cerești în cele mai mici detalii, prin observații amănunțite asupra pozițiilor și mișcărilor cerești reale și aparente, stabilirii efemeridelor, etc.: astrologia. Aceste observații se încadrează de Părinți astfel: „Că geometriile, adică (măsurările de pământ) și meșteșugurile cele aritmicești, și iscodirile cele pentru cele tari și mult vestita (lăudăroasa) astronomie1 - deșertăciunea cea cu multă îndeletnicire, - spre ce fel de sfârșit s-au răzvrătit… «Ci se făcură în deșert întru gândurile lor și se întunecă cea fără înțelegere a lor inimă. Zicând a fi înțelepți nebunit-au.» (Sfântul Vasile cel Mare)
Învățătura eretică heliocentrică este expusă pe larg în tratatul De Revolutionibus Orbium Coelestium (1530), publicat pentru prima dată la Nürnberg în 1543. Această carte a fost osândită pe bună dreptate ca eretică de către papistași până în 1835. Problema este: oare ce s-a putut întâmpla în acel an? Oare să se fi înșelat cei „infailibili”? S-a îndreptat ipoteza lui Copernic? Aceste reabilitări ridică serioase semne de întrebare asupra seriozității celor în cauză…
Tezele lui Copernic
1. Rostogolirea zilnică a întregului glob al cerului este numai aparentă. Ea este copia rotației ce în același timp o face pământul însuși în direcție întoarsă de la apus către răsărit în jurul unei osii trase prin centrul său.
2. Pământul pe când se învârte în jurul osiei sale ce se ține tot una în poziție paralelă aleargă în un an în aceeași direcție de la apus spre răsărit împrejurul soarelui.
3. Întocmai ca pământul circulă și toate celelalte planete în jurul soarelui. Numai luna face cursul său în jurul pământului. (Copernic De revolutionibus orbium coelestium)
În ceea ce privește locația pământului Copernic admite că: „Marea majoritate a autorilor desigur sunt de acord că pământul se află staționar în centrul universului, și consideră ca fiind de neconceput și ridicol a presupune ceva contrar… Din aceste motive și altele asemenea se presupune că pământul este în centrul universului și că în privința aceasta nu există nici un dubiu.” (Copernic De revolutionibus orbium coelestium)
Să urmărim încă odată modul de demonstrare a lui Copernic privind (ne-)mișcarea cerului: „Potrivit legii fizice după care nemărginitul nu poate să se miște în nici un fel, în mod necesar cerurile trebuie să stea pe loc. Dar se spune că dincolo de cer nu există absolut nimic: nici corp, nici loc, nici spațiu gol; ceea ce face ciudat ca ceva să fie circumcis de nimic. Dar dacă cerul este nemărginit și nu e limitat decât de către golul interior, probabil că aceasta ne demonstrează și mai limpede faptul că în afară de cer nu există nimic, deoarece totul se află înăuntru, iar cerul trebuie să rămână nemișcat. Cea mai puternică dovadă în sprijinul caracterului finit al universului este mișcarea sa.
Rostogolirea zilnică a întregului glob al cerului este numai aparentă. Raționament: „Dacă, totuși, am admite că această mișcare nu ar fi proprie cerurilor, ci că pământul se mișcă de la apus la răsărit, și dacă acest lucru ar fi luat în seamă cu atenție în ceea ce privește înălțarea și pogorârea aparentă a soarelui, a lunii și a stelelor, s-ar descoperi că aceasta este adevărata situație. Întrucât cerul, care cuprinde și adăpostește toate lucrurile, este locul comun al tuturor lucrurilor, este foarte greu de înțeles de ce mișcarea n-ar trebui să fie atribuită mai degrabă unui lucru, conținutului decât conținătorului, a locului decât a celui ce conține locurile. Din această presupunere urmează o altă întrebare de nu mai mică importanță, privind locul pământului, deși a fost acceptat și crezut de către aproape toți, că pământul se află în centrul universului. Dar dacă cineva ar presupune că pământul nu se află în centrul universului, că, totuși, distanța dintre cei doi nu este atât de mare ca să poată fi măsurată pe orbitele stelelor fixe, dar s-ar sesiza și percepe pe orbita soarelui sau a planetelor;” (Copernic De revolutionibus orbium coelestium)
„În mijlocul tuturor tronează Soarele. În acest templu prea frumos unde am putea plasa acest luminător mai bine decât în poziția din care îi luminează pe toți deodată? El este pe drept cuvânt numit Candela, Mintea, Stăpânitorul Universului: Hermes Trismegistus îl numește Dumnezeul văzut, Electra lui Sofocle îl numește Atotvăzătorul. Astfel că Soarele șade pe tronul împărătesc conducându-și copiii, adică planetele, ce se rotesc în jurul său. Pământul are Luna în slujba sa. Așa cum spune Aristotel în cartea sa Despre animale, Luna are cea mai strânsă legătură cu Pământul. Iar acesta zămislește cu Soarele și el e însărcinat (gravid) cu o renașterea anuală (De Revolutionibus, Despre ordinea corpurilor cerești 10).”
Aici, încă odată, mintea lui Copernic rătăcește amarnic, precum saducheii din vremea Mântuitorului, necunoscând nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Și, se vede treaba, nici comentariile patristice la Cartea Facerii, ce ar fi trebuit să fie și pentru el, nu numai literă de lege, ci chiar dogme mântuitoare ale credinței de la care să nu se abată nici o iotă sau cirtă.
„Sistemul lui Copernic are următoarele caracteristici:
- Soarele și stelele sunt imobile;
- Planetele Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter și Saturn efectuează mișcări de revoluție în jurul Soarelui;
- În timp ce pământul descrie orbita în jurul Soarelui într-un an, execută și rotații diurne în jurul axei sale;
- Toate mișcările au același sens.” (Astronomia, cl. a XII-a )
Apare astfel în istorie „sistemul (nostru) solar”, o învățătură astronomică deja devenită clasică și dogmatică. De la apariția sa în sec. al XVI-lea până astăzi această erezie cosmologică are diferite reprezentări și modele didactice.
Reacții anticopernicane
Printre criticii contemporani lui Copernic, s-a numărat și Martin Luther: „…acest nebun (Copernic) vrea să răstoarne întreaga știință a astronomiei; dar Sfânta Scriptură ne spune că Joshua a poruncit Soarelui să rămână nemișcat, și nu Pământului.”
Iată deja apologetica creștină „clasică”, argumentul ce va fi reluat mai târziu în disputa bisericii catolice cu savantul eretic Galilei.
Nu numai Luther ci și teologi romano-catolici au reacționat prompt: „(Copernic) …pare să nu cunoască Sfânta Scriptură întrucât el îi contrazice unele principii, nu fără primejdia ca el și cititorii acestei cărți să rătăcească de la credință… în imaginația sa el schimbă în sistemul său ordinea creaturilor lui Dumnezeu… el caută să ridice pământul, mai greu decât celelalte elemente, din locul său de jos până în sfera unde toată lumea prin consensul bunului simț localizează corect sfera soarelui, și să arunce în jos sfera soarelui în locul pământului, contrazicând ordinea rațională și cea a Sfintei Scripturi care proclamă că cerul este sus iar pământul este jos.” (Dominicanul Tolosani)
Să privim modelul cosmologic tradițional
Universul aristotelic/ptolemeic se compune din o serie de cochilii ce corespund cerului fiecărei planete. Acest model a fost – atenție! – primit de Biserică.
„Dar - pentru că Sfânta Scriptură vorbește de cer și de «cerul cerului» și de «cerurile cerurilor», și pentru că spune că fericitul Pavel a fost răpit până la al treilea cer, spunem că la facerea universului am primit și facerea cerului, despre care filosofii păgâni, însușindu-și învățăturile lui Moise, spun că este o sferă fără de stele.” (Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica)
Deci, nu numai teologii l-au contrazis pe Copernic, ci iată și o replică venită din partea unui astronom aproape contemporan de o competență chiar mai mare, cel puțin pe tărâmul astronomic, danezul Tycho Brahé, dar și de o credință mai consistentă.
Redăm opiniile sale, nu atât pentru partea științifică, cât pentru motivația lor teologică: „Ce nevoie a fost ca fără nici o justificare să îți imaginezi pământul, o masă întunecată, densă și inertă, ca fiind un corp ceresc ce întreprinde încă și mai multe rotiri decât celelalte, adică să spui că este subiectul unei triple mișcări, în contrazicere nu numai cu toate adevărurile fizice cunoscute ci și cu autoritatea Sfintei Scripturi, ceea ce este culmea.”
Confirmare la Sfinții Părinți
„Pământul este unul dintre cele patru elemente. El este uscat, rece, greu, imobil… Nici un om n-a putut să spună locul pe care stă pământul și temelia lui. Unii susțin că este așezat și fixat pe ape, după cum spune dumnezeiescul David: «Celui ce au întărit pământul peste ape.» Alții spun că este fixat pe aer. Și iarăși David, grăitorul celor dumnezeiești, ca din partea Creatorului spune: «Eu am întărit stâlpii lui», numind puterea de susținere a lui stâlpi.” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica)
Observăm o foarte pertinentă observație. În sistemul heliocentric copernican, este nevoie pe lângă cele două mișcări cunoscute, cea de rotație anuală și cea diurnă de revoluție în jurul axei ca pământul să se miște și în plan vertical, pentru a realiza nu numai durata anului ci și variațiile anotimpurilor! În realitate această mișcare aparține soarelui așa cum am arătat mai sus. Să remarcăm și tonul vehement apologetic, lăudabil în gura unui savant laic: „…Pământul pe care îl locuim, ocupă centrul universului și nu efectuează nici o mișcare anuală după cum presupunea Copernic. Aceste propoziții trebuie susținute fără nici un pic de îndoială; așa cred, împreună cu vechii astronomi și părerile acceptate ale fizicienilor, susținute de către Sfânta Scriptură.”
Iată o drastică punere la punct! Dar, desigur, aceste pasaje sunt cu totul necunoscute și popularizate marelui public, rămânând apanajul unui mic grup de specialiști.
Iată și o altă combatere patristică a heliocentrismului
„…căci soarele întrând îndată în secțiunea primă echinocțială a zodiacului se așeză în gradul prim al Berbecelui; iar luna se puse îndată în distanță de acesta pe locul ce este lui opus diametral, trecând și ea prin secțiunea echinocțială de toamnă, prin cumpănă…
Drept aceea ambii luminători se și mișcau împreună de o potrivă sau mai vârtos nevariat de-odată cu universul ca și cum ar fi fost așteptând sfârșitul creării universului, … luminătorii lumii, ai aceleia ce trebuia să fie supusă (omului), înconjurând ei acuma pentru prima oară ca niște sateliți pe acela ce avea să împărățească asupra creațiunii; … apoi așa după ziua a șaptea începând luminătorii să alerge ca din bariere deschise și nefiind făcuți a se mișca asemenea de iute s-a introdus anomalia.” (Matei Vlastare – sec. XIV -, Sintagma, Litera P: Despre Sfintele Paști)
S-ar putea spune că Copernic, ori habar nu a avut de acest text normativ de astronomie bisericească, ori a știut de el și pur și simplu l-a ignorat și contrazis radical. Și aceasta cu toate studiile lui avansate de astrologie! Căci, ia să vedem, ce însemna că soarele a apărut în ziua a patra în secțiunea primă echinocțială a zodiacului, adică în zodia Berbecului? Unde se află aceea, în centrul universului? Și celelalte…
La nici 100 de ani sistemul lui Copernic este modificat substanțial de către Giordano Bruno.
În De revolutionibus Copernic arată mai multe motive pentru care este mai logic ca soarele să se afle în centrul universului:
„În mijlocul tuturor lucrurilor stă soarele. Cât despre poziția acestui luminător în cosmos, acest templu prea frumos, ar putea fi oare vreun alt loc, sau unul mai bun decât centrul, din care el să poată lumina totul în același timp? De aici soarele este numit de unii, nu fără temei, candela universului, de alții mintea sa iar de alții conducătorul său.”
Și de vom fi interpelați de către științifici: „de ce ați cutezat să afirmați că cei antici s-au apropiat cel mai mult de adevăr? Cu ce drept? Cu ce competență?” Vom răspunde: din două motive:
1 – teoriile și învățăturile lor au durat mii de ani;
2 – ele au fost primite aproape integral de Biserică.
Și oare pentru ce libertate a cuvântului a murit pe rug Giordano?
Pentru a putea afirma nestingherit unele ca acestea: „Acest glob întreg, această stea, nefiind supusă morții, iar descompunerea și anihilarea fiind imposibile în vreun loc din natură, din când în când se auto reînnoiește schimbându-și și modificându-și părțile. Nu există nici un sus sau jos absolute, așa cum a învățat Aristotel; nici o poziție absolută în spațiu; ci poziția corpului este relativă la celelalte corpuri. Peste tot există o schimbare neîncetată și relativă a pozițiilor în întregul univers, iar observatorul este totdeauna în centrul lucrurilor.” (din cartea „De la Causa, principio et uno” („Despre cauză, principiu, și unitate”)
Și pentru a nu cădea în acentrism total, ceea ce ar anula orice repere, Bruno va face ceea ce va trebui să întreprindă mai târziu și Einstein: introduce totuși un punct de reper central: „observatorul este totdeauna în centrul lucrurilor.”
În fapt, Bruno a contestat radical știința și filosofia aristotelică, atacând unul din pilonii fundamentali ai scolasticismului medieval. Dar, ca și în cazul confraților săi protestanți, asta nu a însemnat nicidecum că a avut dreptate sau că s-a apropiat mai mult de adevăr. Căci dacă ai combate că 2 + 2 = 5 nu este câtuși de puțin adevărat că ar face 15! Așa, rătăcirea din urmă devine mai mare ca cea dintâi.
Confruntările dintre Galilei și iezuiți, (de altfel cu totul necunoscute marelui public ce trebuie să plângă și să depună coroane de flori pe mormintele „martirilor științei și liberei cugetări” Bruno, Galilei, și să osândească justițiar intoleranța și habotnicia medievală și reacționară a Bisericii lui Hristos din toate timpurile și locurile!) s-au purtat sub semnul mândriei îndrăcite a lui Galilei care se exprima în felul acesta: „Dar cum pot eu să fac așa ceva (să demonstrez adevărul sistemului copernican), fără să-mi pierd timpul, dacă acești peripatetici care trebuie convinși se arată incapabili să urmărească până și cel mai simplu și mai ușor de înțeles. N-aveți ce face…”
Dar oare cum argumenta Galilei în aceste dispute?:
„…Acestea fiind zise, afirm că acest pasaj arată limpede falsitatea și imposibilitatea sistemului cosmic aristotelic și ptolemeic, și că, pe de altă parte, se potrivește întocmai cu cel copernican… ” (Galilei Scrisoare către Benedetto Castelli 1613)
Sfântul Ioan Damaschin a trăit în secolul al VIII-lea, iar Matei Vlastare în prima jumătate a secolului al XIV-lea, deci Galilei ar fi putut fără nici o problemă să-i consulte, mai ales în probleme astronomice ce aveau directă legătură cu Scriptura. În problema respectivă ar fi găsit suficiente argumente patristice.
Afirmațiilor eretice ale lui Galilei li s-a dat un răspuns teologic fundamentat din partea celui mai mare teolog catolic al vremii, cardinalul Bellarmino, răspuns din care reținem următoarele pasaje de apologetică ortodoxă:
„1. … Dar ca să dorești a afirma că soarele, în cel mai adevărat sens, se află în centrul universului și doar se învârtește în jurul axei sale fără să meargă de la răsărit la apus, este o atitudine foarte primejdioasă și care va sminti nu numai pe toți filosofii și teologii scolastici ci va răni și sfânta noastră credință prin contrazicerea Scripturii.
2. După cum știți, Conciliul de la Trident interzice interpretarea Scripturii în alt fel decât au făcut-o în consens Sfinții Părinți. Acum, dacă sfinția voastră va citi, nu numai Părinții, ci și comentatorii moderni ai Facerii, Psalmilor, Ecclesiastului și Isus Navi, veți descoperi că toți aceștia sunt de acord în a interpreta literal învățătura după care soarele este în ceruri și se rotește în jurul pământului cu o viteză uriașă iar pământul e foarte depărtat de ceruri, în centrul universului și nemișcat. Luați în considerare atunci, cu toată înțelepciunea, dacă Biserica poate îngădui ca Scriptura să fie interpretată în mod potrivnic Sfinților Părinți și a tuturor comentatorilor moderni, atât latini cât și greci…
3. …În cazul îndoielii ar trebui să nu părăsim tâlcuirea textelor sfinte dată de către Sfinții Părinți.
Aș adăuga că omul care a scris: pământul stă veșnic; soarele se ridică și coboară, și se grăbește la locul său de unde a răsărit, a fost Solomon, care nu numai că a vorbit din inspirație divină ci era și înțelept și învățat, mai presus de ceilalți, în științele omenești și în cunoașterea lucrurilor create. Și cum toată înțelepciunea o avea de la Însuși Dumnezeu, nu se poate ca el să fi făcut astfel de afirmații potrivnice adevărului, fie dovedit, fie cu putință a fi dovedit. Dacă tu îmi spui că Solomon vorbește după aparențe, până acolo încât să ne spună că soarele ni se pare nouă a se mișca, în vreme ce pământul face acest lucru în realitate, întocmai cum spune poetul: „Țărmul nu se îndepărtează de noi,” eu îi răspund, că deși călătorului i se pare că țărmul se îndepărtează de corabia în care stă și nu corabia de țărm, totuși el știe că aceasta este o iluzie și este în stare să-și corecteze judecata, căci experiența îi spune clar că pământul stă nemișcat și că ochii săi nu se înșeală când îi spun că soarele, luna și stele sunt în mișcare.” (Scrisoarea lui Bellarmino către Foscarini)
„A susține că pământul se învârtește în jurul soarelui este la fel de greșit ca și a spune că Iisus Hristos nu S-a născut din Fecioară!” (Cardinalul Bellarmino 1615, în timpul procesului lui Galileo)
Cum ar putea fi măcar de conceput ca: Proorocii (Moise, David, Solomon; Avvacum, Ezechiel, ș.a.) și toți Sfinții Părinți (dintre care Vasile cel Mare, Efrem Sirul, Ambrozie al Mediolanului, Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, Grigore de Nyssa, Ioan Gură de Aur, Chiril al Alexandriei, Maxim Mărturisitorul, Andrei Criteanul, Ioan Damaschin, Dionisie Exiguul, Atanasie din Paros, ș.a.) să se afle în înșelare cu privirea la originea și alcătuirea universului? Căci aceste vase alese ale Duhului Sfânt pline de har dumnezeiesc, trăitori și rugători exemplari de cel mai înalt nivel ascetic și duhovnicesc erau și cei mai mari învățați în știința și filosofia (unii și în arta) vremii lor. Cine poate contesta acest lucru pe parcursul a cel puțin 1000 de ani (cei ai „întunericului medieval”)? Și iarăși, aleșii lui Dumnezeu în înșelare – și nu una mică după cum ar fi arătat astronomia, istoria și biologia profană – și, iată cui se descoperă tainele adevărate ale universului: lui Copernic, Galilei, Kepler, etc. Ei ce fel de vase au fost? Cum și-au curățit mintea de patimi? Căci Copernic, să nu uităm, nu avea nici lunetă, nici telescop, nici sateliți și rachetă, ci doar raționamentele sale.
De aici nădăjduim că este cu totul limpede fraților noștri creștini, cler, monahi și credincioși, că nu poți fi în același timp și cu Dumnezeu și cu Galilei!
Nu vrem să ne situăm nici pe pozițiile scolastice catolice ale lui Bellarmino, nici pe cele ale savantului liber cugetător, și nici pe cele ale neo-protestanților creaționiști, ci urmăm învățătura tradițională ortodoxă. Scoțând la iveală toate aceste aspecte, nu încetăm a ne întreba: cum a fost cu putință ca modelul (paradigma) heliocentric propus de către Copernic & co. să poată răsturna un timp mii de ani de geocentrism aproape universal acceptat? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: lucrarea nevăzută și eficace a șarpelui din Eden („nu veți muri…”), tatăl minciunii și înșelărilor de tot felul. Și pentru acei ce se pot întreba: „Dar oare Biserica Ortodoxă a luat vreo poziție în problema heliocentrismului? A osândit acest sistem ca eretic, după cum a făcut-o inchiziția catolică?”, redăm pasajul din „Dogmatica” Sfântului Atanasie de Paros:
„Și oarecare cuprindere împrejur este cerul a tuturor zidirilor celor văzute și nevăzute. Că înlăuntrul lui se cuprind și puterile îngerilor cele înțelegătoare și toate cele simțite, stelele și toate celelalte, împreună cu care și însuși pământul, care este ca un punct și centru către toată lumea. …Căci cu adevărat, sau sferă, sau în chipul sferei, întru care se zice că este și petrecerea fericiților. A căruia partea cea mai de sus este rotocolul lui cel despre toate părțile, iar cea mai de jos este mijlocul, unde cum că și pământul ca un centru șade nemișcat, și înțelepții cei de afară de demult învață și Dumnezeiasca Scriptură de asemenea. Iar acum filozofii cei mai noi ai Europei, ai socotelii celei împotrivă și s-au făcut și sunt, centru punându-l ei pe soare, iar planetă (adică rătăcit) împrejurul soarelui pe pământ adică pe toată sfera cea rotundă.”
Note
1 Aici, Sfântul înțelege implicit astrologia, la acea vreme și chiar până în sec, XVIII nedespărțită de astronomie cu care făcea practic un corp comun.
Comentarii