Despre vorba Apostolului:
„Din pricina aprinderii, fiecare să-și aibă femeia sa.”
Către izvoarele de miere voiesc să vă îndrum astăzi, mierea neavînd niciodată sațiu. Așa este firea cuvintelor Sfîntului Apostol Pavel, și toți cîți își răcoresc sufletele din aceste izvoare o găsesc prin puterea Duhului Sfînt. Sau, mai degrabă, dulceața mierii e întrecută cu totul de plăcerea cuvintelor dumnezeiești. Proorocul arată aceasta zicînd: Cît sînt de dulci cerului gurii mele cuvintele Tale, mai mult decît mierea, gurii mele (Psalm 118:103). Dar farmecul cuvintelor dumnezeiești întrece în dulceață nu numai mierea, ci ele sînt mai de preț decît aurul și orice piatră scumpă, și mai curate decît argintul. Cuvintele Domnului - zice același - cuvinte curate, argint cu foc lămurit; ispitit de pămînt, curățit de șapte ori (Psalm 11:5,6). Pentru aceea, și un înțelept zicea: A mînca miere multă nu este bine, iar cuvintele cele mărite trebuie a le cinsti (Pildele lui Solomon 25:27). Într-adevăr, din aceea vin adesea boli, dar prin acestea putem să înlăturăm chiar slăbiciunile pe care le avem; și încă mierea, în mistuire, piere, dar cuvintele dumnezeiești, cînd s-au mistuit, atunci se fac mai plăcute și mai folositoare, și celor ce le gustă, și la alți mulți. Și cineva, îmbuibîndu-se cu îndestulare dintr-o masă încărcată, dacă apoi se îngrețoșează și varsă se face neplăcut gazdei sale; dar acela care răsuflă1 învățătură duhovnicească împrăștie vecinului său mult miros plăcut. David, care mereu s-a împărtășit din astfel de mîncare, a zis: Inima mea a răspîndit miros de vorbă bună (Psalm 44:2). Căci este și vorbirea rea care se răspîndește. Și, după cum la mesele ațîțătoare mirosul se face după felul mîncărilor, tot așa și la puterea vorbelor: cum se primesc, tot așa le și răspîndesc mulți dintre oameni. De pildă, dacă te-ai dus la teatru [cinematograf, ai privit la televizor, calculator, internet… n.n.] și ai auzit cîntece destrăbălate, tot de acestea vei răspîndi peste tot împrejurul tău; iar dacă, ducîndute la biserică, ai fost părtaș la vorbele duhovnicești, de acestea vei și vorbi. De aceea a zis și Proorocul: Inima mea răspîndește miros de vorbă bună, arătîndu-ne hrana mesei la care a fost părtaș. Fiind încredințat de aceasta, și Pavel ne-a îndemnat, zicînd: Din gura voastră să nu iasă nici un cuvînt rău, ci numai ce este bun spre zidirea cea de trebuință, ca să dea har celor ce ascultă (Efeseni 4:29). Și care este cuvîntul cel rău, întreb? Dacă ai învățat pe cel bun, atunci cunoști și pe cel rău, căci pentru deosebirea aceluia l-a pus pe acesta. Deci, care este bun n-aveți nevoie să învățați de la mine, căci chiar Apostolul ne-a arătat firea lui. Căci, cînd a zis: ce este bun, a adăugat: pentru zidire, arătînd că acela este bun, care întărește pe aproapele. Deci, după cum cel care întărește este bun, tot așa cel care dărîmă este rău și vrednic de osîndă.
Și tu deci, prea iubitule, dacă ai ceva de acest fel de spus, care ar putea să facă mai bun pe ascultător, să nu închizi cuvîntul în clipa mîntuirii; iar dacă nu ai nimic de acest fel, ci vorbe stricătoare, taci, să nu osîndești pe aproapele! Căci așa este cuvîntul [osîndirii], nu întărește pe ascultător, ci-l abate. Căci, dacă se îngrijește de faptele cele bune, adesea se ridică în mîndrie; iar dacă este neîngrijitor, se face și mai ușuratec. Dacă îți vine pe buze o vorbă rușinoasă și îndemnătoare la rîs, taci! Căci acel cuvînt care pornește spre desfrînare pe vorbitor și pe auzitor este rău și deșteaptă în om pofte urîte. Și, după cum lemnele sînt instrumentul și materia focului, tot așa sînt vorbele pentru gîndirile rele. De aceea, nu trebuie să vorbim toate cîte ne vin în minte, ci trebuie să ne nevoim a goni din minte poftele și orice cuget rușinos. Iar dacă cumva, fără voia noastră, am primit gînduri rele, să nu le arătăm niciodată cu limba, ci să le înăbușim în tăcere. Uitați-vă la fiarele și tîrîtoarele căzute în laț: dacă au găsit vreo scăpare și au ieșit la larg, se fac mai crude; iar dacă rămîn acolo închise pentru totdeauna, se nimicesc ușor și pier. Tot așa și poftele rele: dacă găsesc vreo scăpare prin gură și vorbire, flacăra ascunsă se aprinde; iar dacă le-ai închis în tăcere, acestea repede pier din minte. Astfel, dacă te-a cuprins vreo poftă rea, să nu vorbești vorbă urîtă, chiar dacă ai muri de dorința de o spune. N-ai cugetul curat? Cel puțin gura să fie curată și să nu dai afară noroi, cu care să întinezi și pe altul, și pe tine însuți. Căci nu numai acei care vorbesc, dar și cei care ascultă capătă multe neplăceri cînd se spun lucruri rușinoase. De aceea te rog și te sfătuiesc, nu numai să te oprești de a vorbi, dar chiar de a asculta pe alții vorbind, și să rămîi lipit de legea dumnezeiască. Pe un astfel de om și Proorocul îl fericește, zicînd: Fericit bărbatul - care n-a umblat în sfatul necredincioșilor, și în calea păcătoșilor nu a stătut, și pe scaunul pierzătorilor nu a șezut; ci în legea Domnului - voia lui, și în legea Lui va cugeta ziua și noaptea (Psalm 1:1, 2).
În convorbirile din afară (lumești), chiar dacă se strecoară cîte ceva bun, dar, între nenumărate necuviințe, mulțimea abia dacă vorbește un cuvînt sănătos. În Sfintele Scripturi este cu totul dimpotrivă: nu vei auzi nici un cuvînt urît, ci pe toate pline de mîntuire și de multă înțelepciune, cum sînt de pildă, cele ce s-au citit astăzi. Care sînt acestea? Cît pentru cele ce mi-ați scris, bine este omului să nu se atingă de femeie. Dar, din pricina desfrînării, fiecare bărbat să-și aibă femeia sa, și fiecare femeie să-și aibă bărbatul său (1 Corinteni 7:1, 2). Pavel legiuiește despre căsătorie, și nu se rușinează, nici nu roșește, și pe bună dreptate. Căci - dacă chiar Domnul a cinstit căsătoria, împodobind-o cu prezența și cu darul Său (căci a adus la nuntă darurile cele mai mari, schimbînd firea apei în vin) - cum sluga s-ar fi roșit să legiuiască căsătoria? Rău lucru nu este căsătoria, dar este urîtă prea-curvia, urîtă aprinderea. Căsătoria este un leac contra aprinderii.
Să nu o necinstim deci cu praznice diavolești, ci, cum au făcut cei din Cana Galilei, tot așa să facă și cei ce își iau acum femei, să aibă pe Hristos în mijlocul lor. Și cum se poate face aceasta, întrebi tu? Prin preoți, căci zice: Cine vă primește pe voi pe Mine Mă primește. Dacă ai îndepărtat pe diavolul - cîntecele destrăbălate, și melodiile dulcegi, și jocurile necuviincioase, și vorbele rușinoase, și pompa diavolească, și sunetul și rîsul din toată inima - în sfîrșit, dacă ai îndepărtat orice necuviință și ai adus înăuntru pe sfințiți robi ai lui Hristos, și Hristos va fi cu ei, negreșit, cu mama și frații Săi. Căci zice: Oricine va face voia Părintelui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate, soră și mamă (Matei 12:50). Și știu că greu și supărător se va părea unora că sfătuiesc acestea și că dezrădăcinez un vechi obicei. Nu mă îngrijesc de loc de aceasta, căci n-am nevoie de bunăvoința voastră, ci de folosul vostru; nu de bătăi din palme și laude, ci de cîștig și de învățătură. Să nu-mi spună cineva: Apoi, așa este obiceiul! Unde se făptuiește păcatul, să nu pui înainte obiceiul! Ci - dacă cele făptuite sînt rele, chiar dacă obiceiul ar fi vechi - să-l desființezi; iar dacă nu sînt rele, chiar dacă nu-i obiceiul, adu-l și îl sădește. Obiceiul de a necinsti astfel de lucruri nu era vechi, ci a fost așezat încoace, căci adu-ți aminte cum a luat în căsătorie Isaac pe Revecca, ori Iacov pe Rahela. Scriptura amintește de aceste căsătorii și povestește cum au fost duse ele în casele mirilor lor, și nu amintește nimic de acest fel. Numai băutura și mîncarea au fost mai bogate ca de obicei și au chemat pe rude la nuntă; iar flautele, fluierele, chimvalele, și danțurile de bețivi și tot cea ce este în mare cinste astăzi au fost înlăturate. Iar oamenii din vremea de astăzi, săltînd, cîntă în cinstea Venerei și [cîntece în care e vorba de] multe prea-curvii, și desfaceri de căsătorii, și dragoste fără de lege și împreunări neîngăduite. Și multe alte cîntece pline de necinste și de rușine cîntă în acea zi și după beție, și atîta necinste însoțește pe mireasă în public cu vorbe murdare. Cum mai ceri de la ea cinste, spune-mi, cînd din prima zi ai dus-o într-atîta nerușinare și te-ai îngrijit în fața ei și să spui, și să faci de acelea la care nu au drept să asculte nici robii cinstiți? Atîta vreme s-au muncit tatăl și mama îngrijind de fecioara lor, încît nici să nu spună, nici se audă pe altul zicînd vreo vorbă necinstită, s-au îngrijit de pat, camere deosebite, păzitori, uși, zăvoare și de plimbările spre seară, și să nu fie văzută de nimeni, nici chiar de rude; și de altele multe mai mari îngrijindu-se. Iar tu, venind, ai risipit toate acestea într-o singură zi și ai pregătit-o să se facă nerușinată prin acea serbare destrăbălată, și ai vărsat în sufletul miresei cuvinte de pierzare. Nu vin de-aici relele următoare? Nu de-aici prea-curviile și gelozia? Nu de-aici sterpiciunea, și văduvia și moartea fără vreme a părinților? Cînd chemi pe draci prin cîntece; cînd umpli pofta lor prin vorbe urîte; cînd bagi în casă mimi, histrioni și întreg teatrul; cînd umpli casa de desfrînate și te îngrijești să se desfăteze acolo toată ceata dracilor, ce mîntuire mai aștepți? Spune-mi, pentru ce mai aduci și preoți, cînd a doua zi ai să săvîrșești astfel de fapte? Vrei să arăți binefacere aducătoare de cîștig? Cheamă hore de săraci! Te rușinezi și te roșești? Atunci ce mai vrei decît această necumințenie, cînd, băgînd pe diavolul în casă, nu crezi că faci rău, iar cînd e vorba de a intra Hristos te rușinezi? După cum la intrarea săracilor Hristos privește, tot așa, în mijlocul mimilor și infamilor, diavolul ia parte la serbare. Și din acea cheltuială nu este nici un cîștig, ci se naște un mare păcat, însă din aceste cheltuieli vei dobîndi repede un mare cîștig. Dar [- zici tu -] nimeni din oraș n-a făcut lucrul acesta! Începe tu, silește-te să fii începătorul acestui frumos obicei, pentru ca urmașii să te laude. Dacă vreunul te urmează întru acest obicei, nepoți și strănepoți vor spune celor ce-i vor cerceta obîrșia: Cutare cel dintîi a început acest frumos obicei. Dacă, pentru jocurile publice, cei care au întreținut cu măreție aceste lucrări nefolositoare sînt lăudați la mese de toată lumea, cu mult mai mult toți te vor lăuda pentru această faptă duhovnicească și vor aduce mulțumiri celui dintîi care a făcut începutul cel bun. Și îți va fi aceasta și dărnicie, și cîștig.
Sigur, dacă alții vor urma această pildă, tu, care ai aruncat sămînța, vei lua prețul rodurilor: prin acesta vei ajunge repede și tată, și Dumnezeu va fi de ajutor copiilor tăi și se va îngriji ca să îmbătrînești cu soția ta. După cum pe cei ce păcătuiesc Dumnezeu îi amenință, zicînd: Și vor fi femeile voastre văduve, și fiii voștri orfani (Ieșirea 22:24), tot așa, celor ce se supun Lui în toate, El le făgăduiește că le va da o bătrînețe fericită și toate bunurile împreună cu ea.
Pavel iarăși ne învață despre aceasta cînd zice că morțile grabnice vin adesea din mulțimea păcatelor. Pentru aceasta - zice el - între voi mulți sînt neputincioși, și bolnavi și mulți mor (1 Corinteni 11:30). Dar hrana dată săracilor împiedică de a se întîmpla acestea; și, chiar dacă se întîmplă ceva neașteptat, [milostenia făcută] aduce o repede îndreptare [a necazului], cum se poate afla din istoria fecioarei din Ioppe. Pe aceasta, care zăcea moartă, au înconjurat-o săracii hrăniți de ea, și lacrimile lor au deșteptat-o și au adus-o la viață. (Fapte 9:36). Rugăciunea văduvelor și săracilor este mult mai folositoare decît rîsul și orice danț. Aici, pentru o singură zi este desfătarea, acolo este veșnic cîștigul. Gîndește-te cît de mare lucru sînt atîtea binecuvîntări unite pe capul soției, atunci cînd intră în casa soțului său. Ce coroane mai vrednice decît acestea? Ce bogăție mai folositoare? Pe cînd obiceiul de acum este o nebunie curată. Dacă nici o pedeapsă, nici un chin nu amenință pe cei ce se poartă așa de necinstit, gîndește-te cît chin este să primești atîtea blesteme în public, de la oamenii beți și cu mintea întunecată, pe cînd toată lumea ascultă. Săracii, cînd primesc ceva, binecuvîntează, îți urează mii de bucurii; aceia însă - după beție, după mîncare - aruncă toate murdăriile pe capetele soților și parcă fac între ei o întrecere drăcească: ca și cum ar fi vrăjmași cei ce se întîlnesc, așa rudele lor se luptă între ele, care să spună vorbe neîngăduite și nelegiuite pentru cei ce se căsătoresc, urmînd pe vrăjmași; și întrecerea acestora între ei umple pe mire și pe mireasă de rușine.
Oare vom căuta altă probă - spune-mi! - că diavolii mișcă sufletele lor, și că acestea se fac și se spun de către ei? Cine va sta la îndoială de acum înainte că diavolii mișcă sufletele lor, și că acestea se fac și se spun de către ei? Nimeni, desigur, căci acestea sînt darurile diavolului: glume proaste, beție, zăpăcirea minții. Iar dacă vreunul crede că a-i chema pe săraci în locul acestora e semn de nenorocire, să afle și aceasta, că nu hrănirea săracilor și văduvelor este semnul relelor înmiite și al oricărei rușini, ci stricații și femeile destrăbălate. Adesea, chiar din această zi desfrînata dintre prieteni, răpindu-l pe soțul căzut în cursă, s-a dus și i-a nimicit dragostea pentru soție, i-a sucit bunăvoința, i-a stins iubirea înainte de a se aprinde și a aruncat sămînța prea-curviei. Ar trebui ca părinții să se teamă de acestea, chiar dacă n-ar fi altceva, și să împiedice aducerea mimilor și jucătorilor la nunți.
Căsătoria este înființată nu ca să ne stricăm, nici ca să ne pîngărim, ci ca să fim curați. Ascultă pe Pavel cum zice: Din pricina aprinderii, fiecare să-și aibă femeia sa, și fiecare bărbatul său. Două pricini sînt pentru care s-a înființat căsătoria: ca să fim curați și ca să ne facem părinți; dar, din aceste două, cea mai însemnată este curăția. Cînd a intrat pofta, a intrat și căsătoria, ca să taie obiceiul cel neînfrînat și să ne facă a ne mulțumi cu o singură femeie. Căci pentru naștere de fii căsătoria nu face atît cît acel cuvînt al lui Dumnezeu, care zice: Creșteți, și vă înmulțiți și umpleți pămîntul (Facerea 1:18). Și martori sînt cîți au fost căsătoriți și n-au avut copii. Așa că pricina adevărată este aceea a curăției, și mai cu seamă acum, cînd tot pămîntul locuit este plin de neamul omenesc. La început, era de dorit să ai copii, pentru ca fiecare să lase amintire și rămășiță a vieții sale. Fiindcă nu era nici o nădejde de înviere, ci moartea era puternică și cei ce mureau socoteau că sînt nimiciți cu totul după această viață, Dumnezeu a dat această mîngîiere, facerea de copii, ca să rămînă chipurile vii ale celor ce se duc și ca neamul nostru să se păstreze. Și, ca să înțelegi că mai ales pentru aceasta au fost doriți copiii, ascultă de ce se plînge, după toate suferințele lor, femeia lui Iov: Iacă - zicea ea - a pierit amintirea ta de pe pămînt, fiii tăi și fiicele tale (Iov 18:I7). Și iarăși, Saul către David: Așadar, jură-mi pe Domnul că nu vei stîrpi sămînța mea după mine, și că nu vei șterge numele meu din casa părintelui meu (1 Împărați 24:22). Dar - fiindcă învierea este la ușă și moartea nu înseamnă nimic, ci ne îndreptăm spre altă viață, cu mult mai bună - este zadarnică munca pentru acestea. Dacă dorești copii, poți să dobîndești cu mult mai buni acum, cînd ni s-au adus îmbrățișări duhovnicești, și nașteri mai bune și toiege de bătrînețe mai folositoare.
Două pricini sînt pentru care s-a înființat căsătoria: ca să fim curați și ca să ne facem părinți; dar, din aceste două, cea mai însemnată este curăția. Cînd a intrat pofta, a intrat și căsătoria, ca să taie obiceiul cel neînfrînat și să ne facă a ne mulțumi cu o singură femeie. Căci pentru naștere de fii căsătoria nu face atît cît acel cuvînt al lui Dumnezeu, care zice: Creșteți, și vă înmulțiți și umpleți pămîntul (Facerea 1:18). Și martori sînt cîți au fost căsătoriți și n-au avut copii. Așa că pricina adevărată [a căsătoriei] este aceea a curăției, și mai cu seamă acum, cînd tot pămîntul locuit este plin de neamul omenesc.
Deci o singură pricină are căsătoria, să nu ne pîngărim, și de aceea s-a găsit acest leac. Iar dacă ai de gînd ca și după căsătorie să te pîngărești, de prisos și în zadar ai venit la căsătorie; ba încă nu numai în zadar și de prisos, ci chiar spre nenorocirea ta. Căci nu este același lucru dacă te pîngărești neavînd soție, și dacă, avînd soție, faci iarăși acest lucru. Căci aceasta nu este aprindere, ci prea-curvie. Deși se pare lucru de necrezut, totuși ceea ce am zis așa este în adevăr.
Știu că mulți socotesc prea-curvie numai cînd au înșelat o femeie cu bărbat. Eu zic că că este prea-curvie fie că se împreunează cu o desfrînată de rînd, fie cu o roabă, fie cu orice femeie nemăritată, atunci cînd are femeia lui.
Nu numai după cei înșelați, dar și după cei ce înșeală se socotește greșeala de prea-curvie. Să nu-mi pui înainte acum legile publice, care duc la judecată pe femeile publice și cer să fie pedepsite, iar pe bărbații însurați și care își bat joc de roabe nu-i pedepsesc. Eu îți voi citi legea lui Dumnezeu, care se supără deopotrivă și pe femeie, și pe bărbat, și numește lucrul prea-curvie. Zice: Și fiecare femeie să-și aibă bărbatul său, adăugînd: Bărbatul să dea femeii dragostea cuvenită. (1 Corinteni 7:3). Ce a voit să înțeleagă prin aceasta? Oare să nu-i prăpădească veniturile? Să-i păstreze zestrea neatinsă? Să-i dea haine scumpe, masă încărcată, alai strălucit, slugi numeroase? Ce zici? Ce fel de dragoste ceri? Căci toate acestea sînt semne de dragoste. Nimic nu cer de felul acesta - zice el - dar cer înfrînare și curăție. Trupul bărbatului nu-i al bărbatului, ci al femeii, deci să-i păstreze neatinsă această avuție, să nu o micșoreze, să nu o strice. Dintre slugi, aceea se numește iubitoare de stăpîn, care, primind bani [în păstrare] de la stăpînul său, nu ascunde nimic din ei. Deci, fiindcă trupul bărbatului este zestrea femeii, bărbatul să fie binevoitor pentru această avere. Că aceasta înțelege cînd zice: Să-i arate dragoste. Ca întărire este adaosul: Femeia nu este stăpînă pe trupul ei, ci bărbatul: tot așa și bărbatul nu este stăpîn pe trupul său, ci femeia (1 Corinteni 7:4). Deci, dacă vei vedea vreo prea-curvă că te momește, că-ți întinde curse, că se atîrnă de tine, zi-i ei: Nu este al meu trupul, este al femeii mele: nu îndrăznesc să mă folosesc de el și să-l dau altei femei. Aceasta să facă și femeia. Mare este această potrivire în vrednicie a amîndurora, deși în celelalte Pavel pune deasupra mult pe bărbat, cînd zice: Fiecare să-și iubească femeia sa (…), iar femeia să se teamă de bărbat (Efeseni 5:33) Și: Bărbatul este cap femeii (Efeseni 5:23). Și: Femeia să se supună bărbatului (Efeseni 5:22). Și tot așa în Vechiul Testament: Atrasă vei fi către bărbatul tău, și el te va stăpîni (Facerea 3:I6). Deci cum a hotărît dreapta împărțire a robiei și a stăpînirii? Atunci cînd a zis: Femeia nu este stăpînă pe trupul ei, ci bărbatul; tot așa, bărbatul nu-i stăpîn pe trupul său, ci femeia, a așezat o potrivită îndreptățire [a fiecăruia]: după cum acela este stăpîn al trupului ei, tot așa și ea este stăpîna trupului lui. Pentru ce a făcut atîta cinstită împărțire? Pentru că, în toate celelalte, este de trebuință mai marea vrednicie a bărbatului, iar unde este vorba de dragoste și curăție, acolo bărbatul n-are nimic mai mult decît femeia, ci deopotrivă se pleacă ei dacă a călcat legile căsătoriei. Și pe bună dreptate, căci nu pentru aceasta a venit la tine soția ta și a părăsit pe tatăl, mama și toată casa ei - ca să o batjocorești, ca să o înlocuiești cu o păcătoasă de roabă, ca să-i faci neajunsuri; ai luat-o ca însoțitoare, ca tovarășă a vieții, ca liberă, ca deopotrivă în cinste cu tine. Oare nu este fără noimă, cînd ai primit zestrea ei, să porți toată grija pentru aceasta și să nu o micșorezi întru nimic, iar ceea ce este mai scump decît toată zestrea, adică cinstea, și curăția și însuși trupul tău, care este bogăția ei, să-l strici și să-l păngărești? Dacă i-ai mîncat zestrea, vei da socoteală socrului tău; dacă ai micșorat cinstea, te va pedepsi Dumnezeu, Care a înființat căsătoria și ți-a dat femeie. Iar că aceasta este adevărat, ascultă ce zice Pavel despre prea-curvie: Drept aceea, cel ce nesocotește (acestea) nu nesocotește pe om, ci pe Dumnezeu, Care ne-a și dat Duhul cel Sfînt (I Tes. IV, 8). Iată prin ce cuvinte a arătat că preacurvie se face nu numai cînd, avînd femeie, ai necinstit o femeie cu bărbat, dar și pe orice desfrînată. Căci - după cum numim prea-curvă pe femeie, fie că păcătuiește cu un rob, fie cu oricine - tot așa zicem că bărbatul se pîngărește dacă are femeie, fie că își face poftele cu o roabă, fie cu orice femeie publică. Să nu disprețuim deci mîntuirea noastră și nici să dăm diavolului sufletul nostru prin acest păcat. Căci de aici se nasc nenumăratele stricări de case, nenumăratele certe; din această pricină se stinge gingășia, din aceasta piere dragostea. După cum nu e cu putință ca un om cinstit să-și uite și să-și disprețuiască femeia, tot așa nu e cu putință ca un om neînfrînat și curvar să o iubească, chiar dacă ar fi cea mai frumoasă între toate. Din curățenie se naște dragostea, din dragoste, nenumăratele bunătăți. După căsătorie, socotește-le pe toate celelalte femei ca fiind pietre, știind că dacă te vei uita cu ochi poftitori la vreuna - fie desfrînată, fie măritată - te-ai făcut vinovat de nelegiuirea prea-curviei. Șoptește-ți în fiecare zi acestea; și - dacă vei vedea că s-a născut în tine pofta pentru o altă femeie, iar prin asta femeia ta ți se pare neplăcută - intră în casa ta, deschide cartea de față și, luînd pe Pavel ca ajutor, stinge-ți flacăra repetind neîncetat aceste vorbe.
Și așa, femeia ta iarăși îți va fi plăcută, cînd nici o poftă nu-ți va scădea bunăvoința către ea. Și nu numai că soția îți va fi mai plăcută, dar și tu te vei arăta mai cinstit, căci nimic nu este mai rușinos decît un bărbat căsătorit care se pîngărește: unul ca acesta se roșește nu numai în fața socrului, și a prietenilor și a oricărui om întîlnit, dar și în fața slugilor. Și nu numai acesta este răul, dar încă mai mult: casa lui i se pare mai grozavă decît orice închisoare cînd o zărește pe femeia sa și își întoarce gîndul mereu spre chipul celei stricate.
Vrei să pricepi bine cît de mare este acest rău? Gîndește-te ce fel de viață duc cei ce își bănuiesc femeile, cît de fără gust le pare mîncarea și băutura. Masa li se pare încărcată cu otrăvuri omorîtoare și, ca de o molimă plină de toate relele, așa fug de casa lor. N-au somn, noaptea nu le este liniștită, n-au întîlniri cu prietenii, nici chiar razele soarelui nu mai lucesc pentru ei; cred că îi supără și lumina, nu cînd au văzut-o pe soție pîngărindu-se, dar numai cînd au bănuit-o. Gîndește-te că și femeia suferă acestea cînd aude de la vreunul sau numai bănuiește că te-ai dat pe tine vreunei femei stricate. Judecînd acestea, să fugi nu numai de prea-curvie, dar chiar și de bănuieli; și, dacă ești bănuit [de soție] pe nedrept, împac-o și o încredințează [de aceasta]. Nu din ură sau din nebunie, ci din grijă face așa, și din teama prea-mare pentru averea sa. Într-adevăr - cum am spus mai sus - averea ei este trupul tău, avere mai de preț decît toate celelalte. Să nu o vatămi pe ea în ce are mai scump, pricinuind rană omorîtoare! Căci, dacă o disprețuiești, să te temi de Dumnezeu, răzbunătorul unor fapte ca acestea și amenințătorul cu pedepse neîndurate pentru astfel de păcate. Acelora care stăruiesc în așa fapte, le zice [că vor ajunge] unde viermele lor nu moare, și focul nu se stinge (Marcu 9:44). Dacă nu te mișcă prea mult viitorul, teme-te cel puțin de ceasul de față. Mulți din aceia care se alipesc de femeile curve vor pieri chiar în această viață, ca răi, cu rău, apucați de cursele lor: acelea - luptîndu-se să-i îndepărteze de la soția luată prin căsătorie, să-i împresoare cu totul în dragostea lor de farmece - se îngrijesc de băuturi vrăjite și țes multe curse; apoi - aruncîndu-i astfel în vreo boală grea, și ducîndu-i spre pierzare și înconjurîndu-i de o lungă putreziciune și de nenumărate rele - îi răpesc din această viață. Dacă nu te temi de gheena, omule, teme-te de farmecele acelor femei! Căci, cînd vei fi lipsit, din pricina prea-curviei, de ajutorul lui Dumnezeu, cînd vei fi despuiat de ajutorul de sus, femeia cea stricată - luîndu-te pe tine cu îndrăzneală și chemînd în ajutor diavolii ei, adăugînd amulete, punîndu-ți piedici - alungă mîntuirea ta cu multă ușurință, făcîndu-te de rușine și de rîs tuturor locuitorilor orașului, încît nici nu se îndură de tine, care suferi de toate relele. Căci zice: Cine se va îndura de fermecătorul cel mușcat de șarpe și de toți cei care se apropie de fiare (Iisus Sirah 12:17). Las la o parte pierderea de bani, bănuielile zilnice, nerușinarea, îngîmfarea, certurile urîte din pricina femeilor stricate și nebune, care sînt mai crude decît toate morțile. De la femeia ta nu suferi adesea nici o vorbă grea, dar te închini în fața desfrînatei care te nimicește. Nu te rușinezi, nu te roșești, nu dorești să se despice pămîntul sub tine? Cum poți ruga pe Dumnezeu cu aceeași gură cu care ai sărutat o femeie stricată? Și nu te temi, nu te înspăimînți - spune-mi! - că o să cadă pe capul tău rușinat vreun fulger trimis de sus? Chiar dacă te ascunzi de femeia ta nedreptățită, dar de ochiul cel neadormit nu te poți ascunde nicăieri, căci - acelui curvar care zicea: Întuneric și ziduri mă înconjură, de ce să mă tem? (Iisus Sirah 23:25) - înțeleptul i-a răspuns că ochii Domnului au mai multă lumină decît soarele ca să vadă faptele oamenilor (Iisus Sirah 23:27). Iată de ce Pavel a zis: Din pricina curviilor însă, fiecare să-și aibă femeia sa, și fiecare să-și aibă bărbatul ei. Bărbatul să dea femeii datoria iubirii; asemenea și femeia bărbatului ei (1 Corinteni 7:23). Nu te uita la femeia lingușitoare, că miere pică din buzele femeii stricate, care pînă la o vreme îndulcește gîtlejul tău. Iar mai pe urmă, mai amară decît fierea o vei afla și mai ascuțită decît sabia cea de amîndouă părțile ascuțită (Pildele lui Solomon 5:3, 4). În sărutările femeii destrăbălate este otravă, otravă ascunsă și nebănuită. Să alergăm așadar după o plăcere neîngăduită și primejdioasă, care pricinuiește răni nevindecate, în loc de a trăi fericiți și apărați? Lîngă femeia ta legiuită tu găsești totdeodată plăcere, pază, cinstire, prețuire și cuget curat; acolo, dimpotrivă, totul este amărăciune, totul este chin, și tu ești pururea sub bănuială. Căci, chiar dacă nimeni nu te-a văzut, cugetul tău nu va înceta să te învinovățească; oriunde te vei întoarce, pretutindeni te vor urmări mustrările, strigătele înfricoșate ale acestui judecător neîmpăcat. Dacă deci căutați plăcerea, fugiți de femeile stricate! Căci nu este nimic mai îngrozitor decît acest obicei, nimic mai nesuferit decît aceste legături, nimic mai necinstit decît această însoțire. Cerboaică prea-iubită și gazelă plină de farmec să-ți fie [soția]; dragostea de ea să te îmbete totdeauna și iubirea ei să te desfăteze (Pildele lui Solomon 5:19). Cînd tu ai la îndemînă un izvor de apă limpede, de ce să alergi la o baltă noroioasă, care scoate miros de gheenă și chinuri neînchipuite? Care este apărarea ta, cererea ta de milă? Dacă aceia care cad în aprindere înainte de căsătorie sînt pedepsiți și își ispășesc greșeala lor, ca acela care era îmbrăcat cu haine murdare, cu atît mai mult oamenii însurați. Căci de această dată, învinuirea este îndoită și întreită: pentru că mîngîierile de care se bucură îi împiedică a se azvîrli în asemenea neorînduială, vina lor nu mai este socotită numai ca aprindere, dar ca prea-curvie, cel mai greu dintre păcate. Să nu încetăm deci a repeta și nouă și femeilor noastre aceste învățături, cu care vreau chiar eu să sfîrșesc: «Din pricina desfrînărilor (aprinderii) însă, fiecare să-și aibă femeia sa, și fiecare să-și aibă bărbatul ei. Bărbatul să dea femeii datoria iubirii; asemenea și femeia bărbatului ei. Femeia nu este stăpînă pe trupul ei, ci bărbatul; asemenea și bărbatul nu este stăpîn pe trupul lui, ci femeia (I Corinteni 7:2-4). Să păstrăm cu îngrijire aceste cuvinte în mintea noastră, în piață și acasă, ziua și seara, la masă și în pat, în sfîrșit, peste tot; să le cugetăm, să le învățăm pe femeile noastre să ni le repete, să le audă și ele de la noi, pentru ca, petrecînd curați această viață, să fim primiți în împărăția cerurilor, prin harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care și cu Care mărire Tatălui și Sfîntului Duh în veci vecilor. Amin.
La început, era de dorit să ai copii, pentru ca fiecare să lase amintire și rămășiță a vieții sale. Fiindcă nu era nici o nădejde de înviere, ci moartea era puternică și cei ce mureau socoteau că sînt nimiciți cu totul după această viață. Dar - fiindcă învierea este la ușă și moartea nu înseamnă nimic, ci ne îndreptăm spre altă viață, cu mult mai bună - este zadarnică munca pentru acestea. Dacă dorești copii, poți să dobîndești cu mult mai buni acum, cînd ni s-au adus îmbrățișări duhovnicești, și nașteri mai bune și toiege de bătrînețe mai folositoare.
Sfătuirea a 37-a
Cum se biruie dracul curviei
A Sfântului Efrem Sirul
Nu numai prin depărtarea de bucate, ci și prin oprirea ochilor, ca să nu vadă deșertăciuni, se surpă dracul curviei, că în ochiul cel neînfrânat este preacurvia, după cum și Domnul a mărturisit: «Amin zic vouă, că tot cel ce caută la femeie spre a o pofti pe ea, iată, a preacurvit cu dânsa în inima lui» (Matei 5, 28). Pe această preacurvie o dezrădăcinează cel ce își are ochiul jos, iar sufletul către Domnul; și cel ce și-a stăpânit pântecele și-a stăpânit și privirea. Căci cumplit vânzător este ochiul cel împrăștiat, iar celelalte patimi dintru aceasta se aprind. Iar războiul privirii chinuiește pe suflet, și când este de față și când nu este, arzând mintea cu pofta.
Adică, ce zic, iubiților? A auzit cineva dulce glăsuire de muzică și a trecut. Apoi a auzit glas de jale; și plânsul a alungat dulcea glăsuire a muzicii. Așijderea încă, a gustat cineva miere și apoi a gustat ceva amar, iar amărăciunea a împins afară dulceața mierii din gâtlej. La fel și mirosirea. A mirosit cineva vreo dulceață oarecare, apoi a mirosit și împuțiciune rea. Și împuțiciunea cea rea a stins dulceața mirosirii. Apoi iarăși, s-a atins cineva de apă rece, după aceea s-a atins de apă fierbinte, iar căldura fiebințelii a înlăturat răceala apei. Dar războiul ochiului celui împrăștiat arde pe minte cu pofta, și fiind, și nefiind materia de față. Încă și visuri nălucește în inimă, fiindcă dracii zugrăvesc ispita în cuget și războiesc mintea, închipuind în imaginație ispita. Pentru aceasta Proorocul se roagă, zicând: «Întoarce ochii mei ca să nu vadă deșertăciune» (Psalmul 118, 37), că înșelăciunea poftei schimbă mintea cea fără de răutate și întru biruirea ochilor este toată osteneala dracilor.
Deci, când vine dracul să închipuiască ispita și să zugrăvească în cugetul tău frumusețea vreunei femei pe care ai văzut-o vreodată sau ceva din cele asemenea, adu-ți în mijloc frica de Dumnezeu și gândul la cei ce dorm în morminte. Gândește-te la ziua ieșirii tale, când sufletul tău se va despărți de trup. Ia în minte înfricoșatul și groaznicul glas pe care îl vor auzi cei ce s-au lenevit la lucrurile dreptății și poruncile lui Hristos nu le-au păzit: «Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui, unde este plângerea și scrâșnirea dinților, întru întunericul cel mai dinafară» (Matei 25, 41; 22, 13); adu-ți aminte de viermele cel neadormit și de munca cea fără de sfârșit (Marcu 9, 44). Acestea gândindu-le și pomenindu-le, pofta dulceții se va risipi din cugetul tău, precum se risipește ceara de fața focului, că diavolii nu pot sta împotriva fricii de Dumnezeu. Că cel ce nu se împotrivește poftei, ci se răspândește cu neînfrânare, slobozindu-și ochii, negreșit și-a plecat și cugetul către patimi. Și, de n-ar fi fost rușinea omenească, de multe ori și trupul și l-ar fi stricat.
Deci, de nu se va trezvi unul ca acesta și de nu va pune înaintea ochilor săi frica de Dumnezeu, nu va întârzia să-și strice și trupul. Că acestui drac ce sfătuiește a răspândi ochii, alt drac îi urmează, care firește cu trupul lucrează păcatul. Că dacă va vedea cel de al doilea pe cel dintâi că a putut pleca sufletul spre răspândire, îndată începe a-l sfătui să lucreze păcatul și cu trupul. Și începe întru acest fel a sfătui și a zice către cel biruit de ochi: „Iată, cu voirea ai păcătuit și cu inima ai preacurvit. Acum și din poruncă ai căzut și păcatul călcării de poruncă s-a scris ție acum. Deci, acum săvârșește-ți pofta ta, că aceeași este și a lucra și a gândi. Deci, îndulcește-te de pofta ta”.
Dar tu să nu te pleci socotelilor lui, fiindcă zice Apostolul: «Că gândurile lui nu ne sunt necunoscute» (II Corinteni 2, 11). Că întru aceasta voiește să vâneze sufletul tău. Ascultă o pildă pentru aceasta: Un tânăr oarecare, având trei fecioare iubite, s-a dus într-o țară îndepărtată. Și, zăbovind el, una din fecioare și-a luat bărbat. A doua, biruindu-se, a curvit și a rămas îngreuiată. Iar cealaltă fecioară a zis întru sine: De nu m-aș rușina de oameni, și eu mi-aș lua mie bărbat. Și a început fecioara a se năluci în niște gânduri ca acestea. Dar și-a adus aminte de tânărul cel din călătorie, de la care luase arvuna împreună cu celelalte fecioare. Și căindu-se, a plâns pentru gândurile rele ce s-au suit în inima ei.
Deci, când va veni tânărul, care dintre cele trei fecioare îi va fi lui bine primită? Au nu cea de pe urmă care numai a gândit și nimic rău nu a lucrat? Ci încă s-a și pocăit pentru gândirea cea rea! Pentru aceasta este nevoie a zice dracului celui ce sfătuiește către fapta păcatului celui fără de lege: Deși cu ochiul am căzut și cu inima am preacurvit, însă pe această inimă care a preacurvit cu suspinuri negrăite o voi zdrobi, și voi spăla cu lacrimi ochiul ce a căzut, că «inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi» (Psalmul 50, 18). Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
După acest cuvânt, este de neapărată trebuință să vedem și ce rânduiește Biserica în privința divorțului.
DESPRE DESPĂRȚIREA SOȚILOR
– după Canoanele Sfinților Părinți –
CANONUL 48 APOSTOLIC: „Dacă vreun mirean, lepădînd-o pe muierea sa, va lua pe alta sau pe cea lepădată de altul, să fie afurisit!” (Soborul al VI-lea a toată lumea, canonul 87; Anchira, canonul 20; Cartagina, canonul 113; Sfîntul Vasile cel Mare, Canoanele 9, 21, 35, 77).
TÎLCUIRE: Fiindcă și Domnul a spus în Evanghelie că „oricine își va lăsa muierea, fără numai din pricină de curvie, o face pe ea să preacurvească și oricine o va lua pe cea lăsată prea-curvește” (Matei 5:32, 19:7) - pentru aceasta și dumnezeieștii Apostoli, urmînd rînduirii Domnului, zic întru acest Canon al lor: Orice mirean ce se va despărți de muierea sa, fără numai din pricină de curvie (adică de preacurvie, căci aici Evanghelistul, în loc de „prea-curvie”, a înțeles „curvie”, și vezi despre aceasta Canonul al IV-lea al Sfîntului Grigorie de Nisa), și va lua pe alta slobodă de nuntă, să se afurisească! La fel să se afurisească și dacă - după ce se va despărți de muierea sa fără pricină de curvie - va lua altă muiere despărțită și aceea de bărbatul său fără pricină de curvie, adică de prea-curvie. Acestea însă ce le-am zis pentru bărbat trebuie a se înțelege și pentru muierea ce-și va lăsa bărbatul fără pricină de curvie și va lua pe altul.
Iar orice bărbat sau muiere care s-au despărțit fără pricină binecuvîntată și s-au căsătorit a doua oară, ca niște prea-curvari se cuvine a se canonisi șapte ani cu neîmpărtășirea, după Canonul 87 al Soborului al VI-lea, Canonul 20 al celui din Anchira și Canoanele 77 și 37 al marelui Vasile. Citește și Canonul 113 al Soborului din Cartagina, care hotărăște că, dacă bărbatul și muierea se vor despărți fără pricină de curvie, ori trebuie să rămînă văduvind, ori să se împace și să se unească, precum zice și Apostolul Pavel, în cea dintîi către Corinteni, capitolul 7, stih 11” (Pidalion, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamțu, 1844).
Canoane pa marginea cărora Cuviosul Nicodim Aghioritul adaugă:
„Mare – zice - este taina aceasta [a căsătoriei], iar eu zic de Hristos și de Biserică” (Efeseni 5:32). Bine este a se rușina femeia de Hristos, prin rușinarea pe care o arată către bărbatul său. Bine este și bărbatul a nu necinsti Biserica lui Hristos prin necinstea pe care o face muierii sale, curvind cu alta.
La fel mărturisește aceasta și Hrisostom, întru al cincilea cuvînt la prima epistolă către Tesaloniceni: „Rogu-mă – zice – să ne păzim de păcatul acesta! Pentru că – precum noi, bărbații, le pedepsim pe muierile noastre cînd își vînd cinstea lor la alții - așa ne pedepsim și noi - dacă nu de legile Romanilor, de Dumnezeu - cînd vindem cinstea muierilor noastre, curvind cu altele. Fiindcă și aceasta, adică păcatul bărbaților cu altele, tot prea-curvie este. Căci este prea-curvie nu numai a prea-curvi cu altul muierea cea măritată, ci și bărbatul cel însurat a prea-curvi cu alta. Ia aminte cu de-amăruntul la ce-ți zic: Nu este prea-curvie numai a păcătui bărbații cei însurați cu muiere străină măritată, ci și a păcătui cu muiere nemăritată. Aceasta întocmai este prea-curvie, pentru că, deși muierea aceea cu care ar păcătui nu este legată cu bărbat, cel ce păcătuiește este legat cu muiere. Și pentru aceasta ai călcat legea și ai nedreptățit pe însuși trupul tău [pe soție]. Căci de ce o pedepsești pe muierea ta chiar de ar curvi cu bărbat slobod? Negreșit, pentru că este prea-curvie, muierea ta fiind legată cu bărbat (cu tine adică), măcar că cel ce a curvit cu dînsa nu are muiere. Deci și tu, fiindcă ești legat cu muierea ta, cînd vei curvi cu muiere slobodă, asemenea prea-curvie este și curvia aceasta a ta. «Cel ce va lăsa - zice Domnul - pe muierea sa, afară de pricină de curvie, o face pe ea să prea-curvească. Și cel ce o ia pe cea lăsată prea-curvește» (Matei 15:32, 19:7). Și, dacă aceasta este așa, oare nu prea-curvește cu mult mai vîrtos cel ce, avînd muierea sa, păcătuiește cu muiere slobodă? Cu adevărat, fiecăruia este arătat!”
Și nu numai Grigorie [de Nisa] și Hrisostom, dar nici Vasilie (atît întru alte părți, cît și întru a douăsprezecea hotărîre a iticalelor [canoanelor] sale) nu suferă a urma obiceiul acesta, care surpă porunca cea predată de Dumnezeu. Iar în canonul 35 al său zice că, atunci cînd muierea îl va lăsa pe bărbatul său, se cuvine să cercetăm pentru ce pricină l-a lăsat. Și, de se va vedea că muierea l-a lăsat fără cuvînt și fără pricină, bărbatul să fie vrednic de iertare, iar muierea de canon și de certare, ca una ce s-a făcut pricină răului. Iar pricină bine-cuvîntată de despărțire între bărbat și muiere nu este alta decît curvia sau prea-curvia bărbatului sau a muierii. Ci și adăugirea de lege 117 a lui Iustinian, ce este în Cartea 28 a Vasilicalelor, titlul 7, rînduiește că - de are bărbatul altă muiere, ori în cetatea ce se află, ori în casa sa, și păcătuiește cu dînsa, iar muierea lui cea legiuită i-ar zice să se depărteze de aceea iar el nu ar voi a se depărta - se dă voie a se dezlega nunta din pricina mîniei muierii lui celei legiuite. Mînie din care unele femei mănîncă otravă și se omoară, altele își pierd mințile, altele se aruncă în prăpastie iar altele fac alte lucruri prea-necuvioase. Pilde ca acestea urmează în toate zilele mai în fiecare cetate, și ostrov și sat. Pentru că - precum mînia bărbatului este plină de rîvnă pentru muierea lui care a prea-curvit, precum zice Solomon (Pilde 6:34), și nu o va cruța în ziua judecății și nu va schimba vrajba cu nici o plată de izbăvire, nici nu va dezlega mînia lui pentru multe daruri – la fel (ca să nu zic că și mai mult) plină de rîvnă este și mînia din inima muierii pentru bărbatul său care curvește. Dar ia aminte că - deși Domnul a îngăduit a se despărți bărbații de muierile lor din pricina curviei, adică a prea-curviei - arhiereii nu se cuvine a le da voie totodată a se însoți cu altcineva. Ci să-i lase așa osebiți îndelungată vreme, pînă ce partea vinovată se va căi, și va cădea smerindu-se către partea nevinovată și va făgădui de aici înainte să-i păzească cinstea. Și așa, iarăși să se unească. Pentru că nici Domnul n-a îngăduit a se despărți așa simplu, doar pentru prea-curvie, ci și pentru alte două pricini: întîi, pentru mînia care urmează din prea-curvie și pentru uciderea ce poate urma din mînie; apoi, pentru amestecarea și stricarea neamurilor care urmează din prea-curvie - precum zice Teologul Grigorie. Drept aceea - după zisa lui Zonara, în tîlcuirea Canonului 9 și 21 ale marelui Vasilie - bărbatul, dacă nu voiește, nu este silit a o mai avea ca soție pe prea-curvă; iar de va voi, o are pe ea și împreună locuiește cu ea fără a greși. Și de ce zic „fără a greși”? Lăudat și preaînțelept este bărbatul acela care o va primi iarăși pe muierea sa după ce a curvit (însă cu făgăduință a nu mai greși), pentru două pricini. Mai întîi, pentru dragostea și milostivirea ce arată pentru trupul său - zic adică pentru muierea sa - urmînd Însuși Stăpînului a toate Dumnezeu, Care - prea-curvă fiind mai-nainte firea omenească și curvind cu idolii - a primit a o face mireasă a Sa, prin iconomia întrupării, și a o mîntui prin pocăință și prin unirea cu Sine. Și - precum faptă de bărbat înțelept este ca, dacă se rănește vreun mădular, să nu-l taie de la sine, ci să se silească a-l vindeca – tot astfel faptă de bărbat înțelept este ca - greșind mădularul său, adică muierea - să nu se despartă de ea, ci mai vîrtos să se silească a o îndrepta prin pocăință și întoarcere. Și, al doilea, pentru că necurăția cea de acest fel între bărbat și muiere, a urmat după depărtarea lui Dumnezeu din pricina păcatelor lor mai dinainte. (Și să-și cerceteze fiecare ființa sa, și va găsi cuvîntul nostru adevărat.) De aceea, amîndoi se cuvine a se suferi unul pe altul și nu a se despărți. Căci - dacă Apostolul zice că bărbatul credincios [creștin] se cuvine a locui împreună cu femeia necredincioasă [păgînă]; și, la fel, femeia credincioasă cu bărbatul necredincios, pentru nădejdea mîntuirii amîndorura («Căci ce știi, bărbate, dacă nu vei mîntui pe femeie? Și ce știi, femeie, dacă nu-ți vei mîntui bărbatul?» (1 Corinteni 7:16)) – atunci cu cît mai vîrtos se cuvine a locui împreună și a nu se despărți unul de altul, măcar și curvie de ar fi, de vreme ce nu-i desparte nici păgînătatea, care e mai rea decît toate păcatele? Și cele zise pentru bărbat se înțeleg asemenea și pentru femeie. Iar dacă Parimistul zice: «Bărbatul ce ține muiere prea-curvă este fără de minte și necredincios» (Pilde 18:23), zicerea aceasta este a asprimii și a nemilostivirii Legii celei Vechi, iar nu a blîndeții și a bunătății legii celei bune a Evangheliei. Iar mai vîrtos, însăși Scriptura cea Veche zice, cu gura Proorocului Maleahi: «Pe femeia tinereții tale să nu o lepezi! Căci - dacă o vei depărta, urînd-o - păgînătatea va acoperi gîndurile tale - zice Domnul Atotțiitorul» (Maleahi 2:15, 16).
Iar dacă nu este chip pînă în sfîrșit, nici vreo meșteșugire a se uni de aici înainte bărbatul și femeia, partea cea nevinovată poate, de mare nevoie, a se căsători a doua oară, dar nicidecum și partea aceea ce a curvit și s-a făcut pricinuitoare a acestei despărțiri. Căci, în loc de cîntările și luminile nunții de-a doua, se cade mai mult a se tîngui, și a plînge pentru păcatul său și a se afla în întunericul întristării și al văduviei celei vii, pentru că i-a despărțit pe cei împreunați de Dumnezeu. Ce zic? Se cade să sufere și pagubă din averile sale, precum poruncesc legile împărătești - după Hrisostom (cuvînt la zicerea: «femeia s-a legat cu lege» și celelalte). Iar a nu se căsători a doua oară partea ce a prea-curvit, se înțelege din adăugirea de lege 48 a lui Leon. Căci aceasta poruncește că bărbatul muierii ce a prea-curvit să ia zestrea ei, iar prea-curva să fie bagată în mănăstire și să fie silită, și nevrînd, a se călugări. Iar cîte lucruri are mai multe decît zestrea sa, să le împartă copiii săi și mănăstirea sa. Sau, de nu va fi avînd copii, să le ia părinții și rudele sale. Iar adăugirea de lege 117 a lui Iustinian poruncește că, dacă bărbatul muierii ce se păzește în mănăstire pentru prea-curvie va muri în răstimpul a doi ani mai-nainte de a o lua iar, ea să se călugărească (și deci să nu se căsătorească a doua oară). Iar cum că este îngăduit bărbatului a lua iarăși pe muierea sa ce a prea-curvit, sînt martori: de o parte Armenpolul (cartea a VI-ea, titlul 2), iar de altă parte Sfințitul Fotie (capitolul 2, titlul 1), care zice: «Adăugirea de lege 134 a lui Iustinian (pusă în cartea 28 a Vasilicalelor, după Valsamon) rînduiește că bărbatul poate a lua iarăși pe muierea sa ce a prea-curvit, în vremea a doi ani după ce a prea-curvit și s-a osîndit a se băga în mănăstire pentru prea-curvie. Și are toată stăpînirea și voia a locui împreună cu ea, fără a se teme cît de puțin de vreo primejdie pentru aceasta și fără a se vătăma nunta de păcatul făcut și de despărțire.»
Deci, fiindcă din toate cele zise se înțelege că nu se cuvine a se despărți bărbatul de femeie sau femeia de bărbat, cei doi trebuie a se suferi unul pe altul - după Teologul Grigorie. Și atît femeia se cade a-l suferi pe bărbat - măcar de o ocărește, măcar de o bate, măcar de cheltuiește zestrea ei sau altceva de-i face - cît și bărbatul pe femeie, măcar de se îndrăcește (după canonul 4 al lui Timotei), măcar alte metehne de ar pătimi și neputință de ar avea (după Hrisostom, în cuvîntul la zicerea: «muierea s-a legat cu lege» și celelalte).
Chiar dacă legile împărătești și cele dinafară [civile] îngăduie a se despărți bărbatul de muiere și muierea de bărbat pentru multe pricini, Hrisostom (în același), împotrivindu-se lor, zice că nu are a ne judeca Dumnezeu după legile acestea, ci după legile despre nuntă pe care le-a legiuit El Însuși. O singură pricină de despărțire este bine-cuvîntată din cele rînduite de legi, după împărații Leon și Constantin: cînd o parte vrăjmășuiește viața celeilalte (Titlul 13 din alegerea legilor). Se despart încă pe drept cuvînt atunci cînd una din părți este drept-slăvitoare, iar cealaltă eretică (după Canonul 72 al Soborului al VI-lea); cînd sînt rudenii din sînge, sau din cuscrie (după canonul 54 al aceluiași) sau din botez (după Canonul 53 al aceluiași); și cînd stăpînul lor (dacă sînt robi) n-ar voi a se învoi la nunta lor (după Canonul 40, 41 și 42 ale marelui Vasilie).
Note
1 Care „rîgîie”, adică.
Comentarii