A trecut, iată, și praznicul Înălțării Domnului, Taina care a încheiat lucrarea dumnezeiesc-omenească a Mîntuitorului pe pămînt. Dar cîți dintre noi, cei care umblăm Duminica la biserică, ne-am întrebat ce însemnătate are acest fapt negrăit de minunat? Mă tem că prea-puțini, mai ales că e consemnat în Faptele Apostolilor, carte aproape necunoscută! De aceea, ni s-a părut de folos să recitim ce îi scrie (Fapte, capitolul 1) Sfîntul Apostol și Evanghelist Luca ucenicului său, acel boier Teofil, împreună cu tîlcuirea Sfîntului Ioan Gură de Aur:
(1) Cuvîntul cel dintîi l-am făcut – o Teofile! – despre toate cele ce a început Iisus a face și a învăța,
(2) pînă în ziua în care S-a înălțat la cer, poruncindu-le prin Duhul Sfînt apostolilor pe care i-a ales, „(…) poruncindu-le prin Duhul (…)”/ Adică zicînd către dînșii graiuri duhovnicești, nimic omenesc. Sau, arată aceasta: că le-a poruncit întru Duhul, după cum Însuși Stăpînul zicea, grăind mai smerit și mai cu iconomie: „Iar dacă Eu întru Duhul lui Dumnezeu scot dracii (…)” (Matei 12:28) – adică: „prin Duhul porunceam” – neînsemnînd că Fiul ar fi avut trebuință de Duhul, ci că acolo unde Fiul lucrează ceva, acolo lucrează și Duhul, ca Acela ce este de o ființă și de față împreună cu Fiul. Și ce le-a poruncit Apostolilor? „Mergînd, învățați toate neamurile, botezîndu-i pe dînșii în numele Tatălui, și al Fiului și al Sfîntului Duh, învățîndu-i să păzească tot ce v-am poruncit vouă!” (Matei 28:19, 20). Și zice: „poruncind, S-a înălțat [pe nor]”; n-a zis: „S-a suit”, căci încă vorbește ca despre un om doar. Și de aici ne învățăm că Hristos îi învăța pe ucenici și după înviere. Iar despre vremea aceasta [dintre înviere și înălțare] nici unul dintre Evangheliști nu a vorbit cu de-adinsul. Ci Ioan zăbovește întru dînsa mai mult decît toți ceilalți, însă nimeni nu le-a vestit în chip arătat pe toate, căci către altele se sîrguiau.
(3) cărora li S-a și înfățișat pe Sine viu după patima Sa, prin multe semne, în patruzeci de zile
După ce mai înainte a vorbit despre înălțare, acum vorbește și despre înviere. Căci, pentru a nu socoti tu că a fost înălțat de către alții, auzind că „S-a înălțat”, e adăugat: „cărora li S-a și înfățișat pe Sine viu”. Căci, dacă El a săvîrșit de Sine-și fapta mai mare [învierea], cu mult mai vîrtos pe aceea mai mică [înălțarea].
Și zice: „în patruzeci de zile”, nu: „[vreme de] patruzeci de zile”, căci după înviere nu a mai fost necurmat împreună cu dînșii, ca mai înainte, ci venea, suind și înălțînd mințile lor, și se ducea iarăși. Astfel, nu-i mai lăsa a fi față de El la fel ca înainte, prin aceasta făcîndu-i, cu multă înțelepciune și adeverire, a crede și învierea, dar totodată a-L și socoti de acum încolo mai mare decît un om, cu toate că acestea două erau împotrivnice. Căci, pentru a fi crezută învierea, se cădea să facă multe lucruri omenești: astfel, în răstimpul de patruzeci de zile de la înviere pînă la suirea la ceruri, a mîncat și a băut împreună cu dînșii, arătîndu-le că El este Cel ce S-a răstignit, și S-a îngropat și a înviat din morți. Iar pentru cealaltă, dimpotrivă. Și amîndouă s-au făcut în vremea cuvenită.
Dar pentru care pricină nu S-a arătat [Hristos cel înviat] tuturor, ci numai Apostolilor? Pentru că celor mulți, celor ce nu știau taina cea negrăită și ascunsă, li s-ar fi părut nălucire. Căci – dacă întru început nici înșiși ucenicii nu credeau și se tulburau, avînd trebuință să-L pipăie cu mîna și să mănînce împreună cu El – ce urmau să pătimească cei mulți? De aceea, face obștească dovada neîndoielnică a învierii din semnele pentru care Apostolii au primit darul de a le săvîrși. Iar din vederea semnelor [săvîrșite de ei] învierea urma să se facă arătată nu numai celor de atunci, ci și tuturor celor de după aceea, arătîndu-li-Se și vorbind cele despre împărăția lui Dumnezeu.
(4) și, împreună petrecînd, le-a poruncit să nu se despartă de Ierusalim, ci să aștepte făgăduința Tatălui, „pe care – zice – ați auzit-o de la Mine”.
„Împărăția Tatălui” este aceea întru care Însuși Domnul le-a făgăduit ucenicilor să bea paharul cel nou împreună cu dînșii, „băutură nouă” numind-o pe aceea băută după învierea Sa după altă rînduială decît cea dinainte1. Totodată, acum au mîncat împreună și „mîncare nouă”. Căci atunci – de vreme ce întru toate Se asemăna cu noi, afară de păcat – mînca și bea la fel ca și noi, de voie dînd trupului să caute trebuința hranei. Pentru aceea a și primit patima foamei, de voia Lui. Dar după înviere nu mai mînca și nu mai bea pentru trebuința trupului, ci numai pentru a-i încredința pe toți că trupul Său are fire adevărată. Căci de voie a și pătimit, și totodată a înviat cu dumnezeiască cuviință. Deci pe această mîncare și băutură nouă le-a numit „noi”, pe acelea de care S-a împărtășit împreună cu ucenicii după înviere, așadar nu după obișnuința de mai înainte. Pentru aceasta zice că a petrecut împreună cu dînșii în patruzeci de zile, adică împărtășindu-Se de sare și de masă. Iar cum, nu este al nostru lucru să spunem. Căci aceasta s-a făcut într-un oarecare chip prea-slăvit, nu ca și cum firea ar mai fi avut trebuință de bucate de aici încolo, ci făcîndu-se pogorămînt spre dovedirea învierii și spre descoperirea tainelor despre împărăție.
„Și, împreună petrecînd, le-a poruncit să nu se despartă de Ierusalim (…)”/ Dar pentru ce le poruncea să facă aceasta? Căci mai întîi, pentru că se temeau și tremurau, îi scosese pe dînșii în Galileea, ca să audă cele zise cu slobozenie, ei fiind atunci gata să se lase de rînduiala lor. Apoi, după ce L-au auzit și au petrecut cu El patruzeci de zile, le-a poruncit să nu se despartă de Ierusalim. Pentru ce oare? Pentru că – așa cum nimeni nu-i lasă pe ostași a ieși pînă nu se într-armează, cînd voiesc să cadă asupra unei mulțimi, nici pe cai a sări peste semnul pornirii mai înainte de a-i lua pe călăreți – tot astfel nici Domnul nu-i lasă pe ucenici a ieși din tabără mai-nainte de pogorîrea Duhului, ca să nu se facă lesne supuși și prinși celor mulți. Și nu numai pentru aceasta, ci și fiindcă acolo [în Ierusalim] erau mulți care aveau să creadă. Și, a treia [pricină], ca să nu zică vreunii că i-au lăsat pe cei cunoscuți și s-au dus să se trufească la cei străini. Pentru aceasta, Hristos arată semnele mai întîi chiar ucigașilor Săi, chiar celor ce L-au răstignit și L-au îngropat, întru însăși cetatea aceea întru care s-a îndrăznit acel lucru fără de lege.
„(…) ci să aștepte făgăduința Tatălui, «pe care – zice – ați auzit-o de la Mine» (…)”/ Dar cînd au auzit făgăduința? Cînd zicea: „De folos vă este ca să Mă duc. Căci, de nu Mă voi duce, Mîngîietorul nu va veni la voi; iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (Ioan 16:7); și iarăși: „Îl voi ruga pe Tatăl, și alt Mîngîietor vă va trimite” (Ioan 14:16). Dar pentru ce nu a venit Acela cînd era El de față, nici îndată după ce El S-a înălțat? – ci abia după opt sau nouă zile de la aceasta, adică după ce s-a împlinit ziua a cincizecea. Și încă ceva: Cum zicea: „Luați Duh Sfînt!” (Ioan 20:22) – de vreme ce Duhul nu venise încă? Deci putem zice că aceasta a zis-o gătindu-i pe dînșii a fi prea-îndemînatici și puternici spre primirea Duhului, pe Care aveau să-L ia cînd S-a pogorît peste dînșii. Sau, a zis lucrul ce era să fie ca pe unul ce ar fi stat de față chiar atunci, precum și cînd zice: „Iată, v-am dat putere să călcați peste șerpi, și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului, și nimic nu vă va vătăma” (Luca 10:19). Încă și într-alt fel mai putem zice. Căci darea Duhului este în multe feluri și în multe chipuri: una este curățitoare, iar alta săvîrșitoare; una este aceea care sfințește, iar alta care îi face pe sfințitori; una este dătătoare de vorbire în limbi străine, iar alta de proorocii; una, de faceri de minuni, iar alta de tîlcuiri și altele nenumărate. Deci nimic nu-i oprește pe ucenici să fi primit de mai multe ori darul Duhului, după împărțirea Lui cea în multe feluri și în multe chipuri. Însă pogorîrea Duhului peste Apostoli cea desăvîrșită și în stare să-i facă desăvîrșiți și pe alții s-a făcut în vremea praznicului de cincizeci de zile, cînd – arătîndu-Se peste dînșii în chip de limbi de foc – i-a umplut de toată lucrarea Sa. Prin urmare, nu ar greși cineva dacă ar zice că și atunci [cînd Hristos a zis: „Luați Duh Sfînt!”] ei au luat oarecare putere și dar duhovnicesc: nu ca să-i învie pe morți, ci ca să ierte păcatele. De aceea a și adăugat: „(…) cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate” (Ioan 20:23) și celelalte, arătînd ce fel de lucrare le dă. Căci atunci i-a îmbrăcat cu această putere, iar după patruzeci de zile le-a dat lucrarea semnelor, pentru care și zice mai jos: „Veți lua putere (…)” și celelalte (stihul 8).
Deci pentru aceasta S-a dus Hristos atunci și a venit Acela. Și nici atunci îndată, ca ucenicii să ajungă a pofti darul, și așa să-l ia. Iar dacă Duhul ar fi venit cînd Hristos era încă de față, și El S-ar fi dus după aceea, Duhul rămînînd, mîngîierea nu ar fi fost atît de mare. Și Hristos Se înalță, ucenicii fiind nedespărțiți de Dînsul, dar nici așa Duhul nu Se pogoară îndată, pentru ca, mîhnindu-se puțin și venind întru poftă și trebuință a făgăduinței, să primească dulceața venirii Lui curată și desăvîrșită. Și, dealtfel, se cădea ca firea noastră să se arate în cer pentru a se face împăcările desăvîrșite, și abia după aceea să vină Duhul.2
Și socotește cît de mare nevoie a pus asupra ucenicilor ca să petreacă în Ierusalim pentru făgăduință. Căci, ca ei să nu fugă iarăși după înălțare, cu așteptarea aceasta îi ține acolo pe toți ca și cu o legătură, făcîndu-i să se uimească prin nădejdile cele bune și să nu ia aminte la nearătarea lor.
(5) „Căci Ioan a botezat cu apă, iar voi veți fi botezați cu Duhul Sfînt, nu mult după aceste zile.”
După ce le-a zis să aștepte „făgăduința Tatălui pe care ați auzit-o de la Mine”, a adăugat că „Ioan a botezat cu apă” și celelalte. Și acum arată curat deosebirea dintre Dînsul și Ioan, iar nu umbrit, ca mai înainte. Și acum le arată ucenicilor că s-au făcut mai mari decît Ioan, fiindcă și ei vor boteza cu Duh Sfînt. Și nu a zis: „vă voi boteza cu Duh Sfînt”, ci: „veți fi botezați”, pretutindeni lăsîndu-ne măsuri și pilde de smerită-cugetare. Căci de aici, din mărturia lui Ioan, era arătat că El era Cel ce boteza: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decît mine; Lui nu sînt vrednic să-I leg încălțămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfînt și cu foc” (Matei 3:11).
Dar cum zice că: „veți fi botezați”, de vreme ce în foișor nu era apă? Pentru că cel mai de nevoie și mai cu de-adinsul este Duhul, prin Care lucrează și apa. Tot așa se zice și despre El că „S-a uns”, deși nu cu unt-de-lemn, ci primindu-L pe Duhul. Și, de altfel, este cu putință a-i afla pe dînșii botezîndu-se și cu apă, dar în vremi deosebite. Căci la noi se fac deodată amîndouă, iar atunci deosebit și despărțit. Astfel, Apostolii s-au botezat de Ioan mai întîi cu apă, iar pe urmă și cu Sfîntul Duh.
Dar pentru ce nu a arătat Stăpînul cînd va veni Duhul, ci zice numai: „nu mult după zilele acestea”. Zice că nu după multe zile, ca aceia să nu cadă întru mîhnire, dar nu a zis hotărît cînd, ca pururea să privegheze așteptînd. Deci ce te minunezi că nu le zice cînd va fi pacea sfîrșitului veacului [lumii]? – de vreme ce nu a voit să arate nici măcar sorocul și făgăduința aceasta atît de apropiată, pentru pricina pe care am zis-o.
Deci acest cuvînt, adică „botezați cu Duhul Sfînt”, însemnează îndestularea și bogăția împărtășirii Sfîntului Duh, așa cum se face și la botezul cel simțit, căci acela care se botează în apă își udă tot trupul, iar cel ce doar ia apă nu se udă cu totul. Prin urmare, cele zise către Apostoli acum, după învierea din morți a lui Hristos, nu sînt împotrivnice dumnezeieștilor Evanghelii, în care se zice: „Luați Duh Sfînt!” (Ioan 20:22). Ci acolo se zice să au luat Duh Sfînt, iar aici că se vor boteza cu Duhul Sfînt, aceasta însemnînd vărsarea și bogăția dăruirii pe care le-a dat-o lor Hristos după ce S-a suit la Tatăl. Căci – așa cum s-au apropiat și au cerut: „Adaugă-ne nouă credință!” (Luca 17:5), deși aveau credință – tot astfel și aici luau, pe lîngă împărtășirea Duhului pe care o aveau deja, adăugare de mai multă și mai întinsă împărtășire a Duhului Sfînt, Care avea să Se pogoare asupra lor.
(6) Iar ei, adunîndu-se, L-au întrebat, zicînd: „Doamne, oare în anul acesta vei așeza Tu la loc împărăția lui Israil?”
(7) El a zis către ei: „Nu este al vostru a ști anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus întru stăpînirea Sa.
(8) Ci veți lua puterea Duhului Sfînt ce va veni peste voi”,
„Doamne, oare în anul acesta vei așeza Tu la loc împărăția lui Israil?”/ Cînd vor să-L întrebe [despre sfîrșit], se apropie cu toții, ca să-L înduplece cu mulțimea. Fiindcă știau că ceea ce zisese mai-nainte, că „de ziua și de ceasul acela nimeni nu știe, nici Îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24:36) nu era a unuia ce nu știe, ci a unuia ce întîrzie și amînă răspunsul. De aceea, iarăși Îl întreabă. Căci, de vreme ce auziseră că vor lua Duhul, acum vor să se învețe ca unii vrednici de a ști. Pentru că doreau să se izbăvească de cele grele, nevoind să se arunce iarăși întru cele mai de pe urmă primejdii. Și nu L-au întrebat cînd, ci: „Oare în anul acesta vei așeza împărăția lui Israil?”, adică: Acum? – așa de mult doreau ziua aceea. Iar mie mi se pare că nici atunci nu înțelegeau încă arătat ce împărăție era aceea, căci încă nu îi învățase Duhul3. Și nu a zis: Cînd va fi? – ci: Oare o vei așeza? – ca și cum ar fi fost căzută, [de unde se vede că acum] ei credeau despre Dînsul lucruri mai mari. De aceea le și vorbește El deschis, căci nu le mai zice că „nici Fiul nu știe ziua aceea”. Dar ce? „Nu este al vostru a ști anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpînirea Sa.” Căci El nu pune știința acelor lucruri în seama Tatălui pentru că nu ar fi știut sfîrșitul anilor, ci trece sub tăcere răspunsul pentru folosul ucenicilor, întrebarea lor fiind de prisos. Scopul Lui era să curme multa iscodire a ucenicilor pentru aceasta, fiindcă îi trimitea să propovăduiască împărăția cerurilor, nu să însemneze suma anilor. Și, măcar că îi învățase cele cu mult mai mari, nu le spune vremea aceea, ca să fie priveghetori (după cum de multe ori am zis). Iar neștiind-o, nu pierdeau nimic, fiindcă le știau pe acelea cu mult mai mari, anume: că El este Fiul lui Dumnezeu, că este de o cinste cu Tatăl, că a înviat, că va fi înviere și judecată, că a șezut de-a dreapta Tatălui. Căci spune-mi mie ce e mai mare: a ști că Hristos va împărăți, sau a ști cînd va împărăți El? Iar Pavel a fost învățat lucruri pe care nu-i este cu putință omului să le grăiască. [La fel,] Moisi a fost învățat despre începutul lumii – cînd a fost, mai-nainte de cîți ani, și numără anii – măcar că începutul este cu totul mai greu de cunoscut decît sfîrșitul. Și, de altfel, aceia nici nu L-au întrebat sfîrșitul obștesc al tuturor, ci: „Oare în anul acesta vei așeza împărăția lui Israil?” Iar El nu le-a descoperit nici aceasta. Ci – așa cum atunci [înainte de Patimă] le-a răspuns depărtîndu-i de a socoti că izbăvirea lor de cele grele este aproape, zicîndu-le că vor cădea întru multe primejdii – tot astfel și aici, însă mai cu blîndețe, [căci adaugă]: „ci veți lua putere”. Și, ca să nu-L întrebe iarăși, S-a înălțat îndată.
Apoi – ca să nu zică: Pentru ce înalți și mare faci lucrul? – Fiul zice: „anii și vremile pe care Tatăl le-a pus întru a Sa stăpînire”. Iar stăpînirea Tatălui este și a Fiului în chip arătat. Căci, așa cum Tatăl înviază morți, tot astfel îi învie și Fiul pe aceia care voiește. Și, dacă atunci cînd lucrează cele înfricoșate și negrăite, o face cu aceeași stăpînire ca și Tatăl, cu mult mai vîrtos știe ceea ce știe cu aceeași stăpînire. Și mult mai mare lucru este a învia morții cu stăpînirea cea de o potrivă și aceeași cu Tatăl, decît a ști ziua [sfîrșitului].
Dar de ce nu a răspuns Hristos la ce întrebau ei, ci îi învață ceva pentru care nu întrebaseră, zicîndu-le că vor lua putere? Pentru că dascăl nu este acela care îi învață pe ucenici ceea ce voiesc ei, ci acelea care le sînt de folos. Iar cuvîntul acesta arăta și el într-un fel venirea și – ca să zic așa – curgerea asupra lor a Duhului.
și Îmi veți fi martori în Ierusalim, și în toată Iudeea, și Samaria și pînă la marginea pămîntului.”
De vreme ce mai-nainte zisese: „În calea păgînilor să nu mergeți și în cetatea Samarinenilor să nu intrați!” (Matei 10:5) – fiindcă voise ca buna-vestire să se propovăduiască mai întîi Iudeilor, și de aici încolo se cădea ca ea să se reverse în lume – se cuvenea așadar să adauge acum: „și în toată Iudeea, și Samaria” și apoi „pînă la marginea pămîntului”. Iar acest cuvînt: „Îmi veți fi martori”, este și îndemnare, și nevăzută proorocie totodată, căci pînă la marginile pămîntului aveau să mărturisească ei propovăduirea.
(9) și acestea zicînd, pe cînd ei priveau, S-a înălțat și nor L-a luat de la ochii lor.
(10) și, căutînd ei la cer pe cînd mergea El,
„(…) pe cînd ei priveau (…)”/ Ucenicii nu L-au văzut pe Hristos cînd a înviat, dar L-au văzut cînd S-a înălțat. Dar vederea nu a putut să cuprindă lucrul întreg nici acolo și nici aici. Căci ei au văzut urmarea învierii, însă începutul ei nu l-au văzut; tot așa, au văzut începutul înălțării, dar nu i-au văzut sfîrșitul. De ce? Fiindcă acolo era de prisos să vadă începutul lucrului, de vreme ce Însuși Cel înviat era de față și grăia despre aceasta, iar mormîntul arăta că El nu se află într-însul. Iar aici era nevoie să fie învățați sfîrșitul lucrului, de vreme ce ochii nu puteau să le arate dacă, înălțîndu-Se, a ajuns la însuși cerul, sau doar pînă la un loc, și apoi a stat. Pentru aceasta vin de față Îngerii, ca să-i învețe cele pe care le era cu neputință să le înțeleagă prin vedere.
„(…) și nor L-a luat (…)”/ și nor L-a luat pe Dînsul, acesta fiind semn stăpînesc, semn al puterii dumnezeiești, căci nicăieri nu se arată în nor altă Putere. De aceea, și David zice despre Tatăl: „Cel ce pui norii suirea Lui (…)” (Psalmul 103:3) și, în alt loc [se zice]: „Iată, Domnul vine pe nor ușor” (Isaia 19:1) și în altele nenumărate. De la norul Fecioara, la nor a venit, și prin nor S-a suit unde era mai-nainte. Iar prin acest cuvînt: „unde era mai-nainte”, să nu înțelegi că arată mutarea din loc, și nici că S-a înălțat lepădînd trupul, așa cum S-a deșertat de dumnezeirea Lui cînd S-a întrupat. Ci acest cuvînt: „S-a suit unde era mai-nainte”, înțelege-mi-l așa: „S-a suit întru înălțimea și marea cuviință a neîntrupării cu întruparea”, ca să nu mai petreacă împreună cu oamenii la arătare încît să fie văzut de ochii lor.
„și, căutînd ei la cer pe cînd mergea El (…)”/ Nici aceasta nu s-a făcut la întîmplare și în zadar. Căci Domnul știa că, dacă S-ar fi înălțat nevăzut de dînșii – așa cum Se pogorîse, iar mai vîrtos precum făcuse pogorămînt – nu s-ar mai fi crezut că Duhul, Cel ce avea să Se arate, este Însuși Acela pe Care făgăduise mai-nainte cu puține zile că Îl va trimite. Iar despre Sine ar fi lăsat să se creadă că nu a venit din ceruri, că nu l-a chemat pe Pavel de sus și că nu de acolo i-a trimis lui Petru masa cea nefăcută de mînă (după înălțarea trupească). Căci Domnul știa că oamenii stricați la minte se vor împotrivi, zicînd că El nu este, și că nu a venit din cer și nici că S-a înălțat la cer, ci că S-a mutat într-un loc oarecare afară de lume, așa cum zic și cei din eresul lui Vitalie: pentru aceea S-a înălțat înaintea ochilor lor, privind ei la cer. Pentru aceasta S-a suit la cer în vreme ce ei căutau le El.
iată doi bărbați au stat înaintea lor, îmbrăcați în haine albe,
(11) care le-au zis: „Bărbați Galileeni, ce stați căutînd la cer? Acest Iisus care S-a înălțat de la voi la cer, astfel va și veni, în același chip cum L-ați văzut mergînd la cer.”
„Acest Iisus care S-a înălțat de la voi la cer, așa va veni, în ce chip L-ați văzut mergînd la cer.”/ Cu deslușire au închipuit acest cuvînt. Și n-a zis: „înălțîndu-Se”, nici: „purtîndu-Se”, ci: „mergînd”. Căci, dacă mai-nainte de cruce Se purta peste ape, încă fiind îmbrăcat cu trup pătimitor și greu, apoi nimeni să nu se mire dacă, după ce a luat trup nestricăcios, străbătea văzduhul. Și zice: „va veni”, nu: „Se va trimite”. Și „astfel va și veni”, adică cu trupul, lucru pe care ucenicii doreau să-l audă. Și le mai zic Îngerii că „va veni în același chip cum L-ați văzut mergînd la cer”, adică la Judecată va veni așa cum S-a și înălțat, pe nor. Și îi numește „bărbați” pe Îngerii ce se arătau întru acea vedere luminată, pentru că aceia luaseră chip de bărbați cu de-adinsul, ca să nu-i sperie. Și „doi bărbați au stat înaintea lor”, căci „în gura a doi sau trei martori tot graiul va sta” (Deuteronomul 19:15) și, zicîndu-le: „ce stați căutînd la cer?”, Îngerii nu i-au lăsat pe ucenici să mai aștepte în locul acela, nădăjduind că Îl vor vedea iarăși pe [Cel înălțat], ci i-au întors de la vederea aceea către Ierusalim și către scopul lor, care era cuvîntul propovăduirii.
Și pretutindeni Îngerii Îi slujesc lui Hristos ca unui Stăpîn – și la naștere, și la înviere, și la înălțare, și mai-nainte de acestea, cînd voia să vină în lume în trup – arătîndu-se ei așa cum le era oamenilor cu putință să-i vadă. Iar aceea, „în haine albe”, însemnează ori curăția Îngerilor, ori luminarea ce avea să se dea sfinților Apostoli.
(12) Atunci, Apostolii s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă „Eleon”, care este aproape de Ierusalim cale de o sîmbătă.
„Atunci (…)”/ Cînd? După ce au auzit. Pentru că nu ar fi suferit să plece dacă nu le-ar fi făgăduit o altă venire [a Mîntuitorului]. Și mie mi se pare că acestea s-au făcut chiar Sîmbăta, fiindcă nu întîmplător a pomenit depărtarea „de la muntele ce se numește «Eleon», care este aproape de Ierusalim cale de o sîmbătă”. Căci [Legea] hotăra că lungimea călătoriei pe care erau slobozi Iudeii să o facă în ziua sîmbetei era o milă4 de loc.
NOTE
1 Matei 26:29, n. m.
2 Tîlcuind stihul 20 al capitolului întîi de la Coloseni, care spune că Hristos le-a împăcat „atît pe cele de pe pămînt, cît și pe cele din cer”, același Sfințit Teofilact zice așa: „Prin sîngele Său, Hristos le-a împăcat «pe cele de pe pămînt», fiindcă oamenii erau mai întîi învrăjbiți cu ei înșiși, prin patimi și prin păcat, iar apoi erau învrăjbiți cu ceilalți. Dar și cu Îngerii cerești se vrăjmășeau și aveau război. Dar cum și în ce chip le-a împrietenit Hristos «pe cele cerești»? Pentru că cele cerești erau dezbinate și despărțite de cele pământești, fiindcă Îngerii din ceruri aveau și ei vrajbă către oameni, văzîndu-L pe Stăpînul lor Dumnezeu ocărît de oameni cu multele lor păcate și mai ales pentru că făceau dumnezei din zidiri. De aceea și erau trimiși [Îngerii] spre pedeapsa oamenilor, cum s-au trimis în vremea lui David și au omorît de dimineață și pînă la amiază șaptezeci de mii (2 Împărați 24:15), cum s-au trimis cei doi Îngeri: asupra Sodomenilor (Facerea 19), cum s-a trimis Înger la Israiliteni și le-a zis «De vreme ce v-ați închinat dumnezeilor neamurilor, nici eu nu-i voi pierde pe vrăjmașii voștri, ci-i voi lăsa să vă bîntuiască» — precum este scris la Judecători, capitolul 2 — cînd, auzind Israilitenii cuvintele acestea ale Îngerului, au plîns cu glas mare și au chemat numele locului aceluia «valea plîngerii». Deci Cuvîntul lui Dumnezeu, după ce l-a suit la ceruri pe om [firea omenească], pe vrăjmașul și potrivnicul lui Dumnezeu și al Îngerilor, i-a făcut pe Îngeri să cânte de bucuria lor și să urmeze pe pămînt fiecărui Creștin care se botează, păzindu-l pe el, căci zice: «Îngerii lor în toată vremea văd fața „Tatălui Meu în ceruri» (Matei 18:10). Pare-mi-se că pentru aceasta s-a și răpit întru al treilea cer Pavel, ca să învețe că firea omenească este acum în cer și că acolo S-a suit Fiul lui Dumnezeu” (în tilcuirea epistolelor lui Pavel). (n. m.)
3 Anume că împărăția lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta stricată de păcat, precum și în ziua de azi așteaptă Iudeii de la Mesiah al lor, adică de la Antihrist. (n. m.)
4 1478,5 metri (n. m.)
Comentarii