Așa cum am promis, subiectul de căpetenie al acestei rubrici va fi de acum înainte ecumenismul, erezia ereziilor de pînă la noi, așa cum este el propovăduit în Biserica Ortodoxă Română.
În chip firesc, ceea ce se numește „ecumenism religios” sau „unitate a religiilor” nu ar trebui să fie o temă de discuție. Și aceasta pentru că „dogma” ecumenistă e lipsită de noimă, împotrivindu-se rațiunii și celui mai firesc bun simț. Atîta doar că firea omenească și-a pierdut și urma de rațiune pe care o mai avea, adică tocmai acea însușire care îl făcea „după chipul lui Dumnezeu”, și a ajuns întru totul asemenea dobitoacelor celor lipsite de minte1. Căci cum se pot împăca cele potrivnice din fire? Lumina cu întunericul, adevărul cu minciuna, binele cu răul, focul cu apa, Hristos-Dumnezeu cu Antihristul și, prin mijlocirea acestuia, cu însuși Satana (nume care înseamnă chiar „potrivnicul”)? Precum prea-limpede arată și poruncește apostolul: „Nu vă înjugați în jug străin cu cei necredincioși! Căci ce însoțire are dreptatea cu nelegiuirea, sau ce împărtășire are lumina cu întunericul? Și ce unire are Hristos cu Veliar [diavolul], sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Sau ce învoire este între Biserica lui Dumnezeu cu idolii? Căci voi sunteți Biserica Dumnezeului celui viu, precum a zis Dumnezeu, că: «Voi locui întru dînșii, și voi umbla și voi fi Dumnezeul lor, și ei vor fi norodul Meu» (Levitic 26:12). De aceea, «ieșiți din mijlocul lor, și vă osebiți – zice Domnul – și de ce este necurat să nu vă atingeți, și Eu vă voi primi pe voi!» (Isaia 52:11)” (2 Corinteni 6:14-17).
Lucrarea ecumenistă se duce deodată pe trei planuri:
1. Unirea Ortodoxiei, a Bisericii lui Hristos, cu ereziile, adică cu „Bisericile creștine” cele mincinoase, între care cea mai de seamă este aceea Romano-Catolică. La o privire mai atentă, nici nu e vorba de unire, ci de înghițirea tuturor Bisericilor, întîi de toate a aceleia Ortodoxe, de către așa-zisul „Catolicism”, care a dobîndit întreaga putere în lumea mai mult sau mai puțin creștină, și nu numai.
Semnul cel mai limpede că așa stau lucrurile: papa roman este om-dumnezeu! Căci ce înseamnă „infailibilitatea” lui și aceea că e „vicar al lui Hristos”? Nimic altceva decît că el nu poate greși, ceea ce e o însușire numai a lui Dumnezeu); și, pe de altă parte, că Hristos nu este în Biserică (deși este, prin Sfintele Sale Taine!), locul lui fiind ținut de altcineva. Și cine poate ține locul lui Dumnezeu? Un dumnezeu ales din rîndul oamenilor! Și să fim bine-înțeleși asupra a ce înseamnă erezie: un creștinism mincinos, care strîmbă dreapta-credință în Dumnezeul cel în Treime slăvit, hulind fie Persoana Tatălui, fie pe Aceea a Fiului, fie pe Aceea a Sfîntului Duh și, într-un sfîrșit, pe toate Trei. Să înțelegem bine că aceste „creștinisme” nu cred în adevăratul Hristos, ci în însuși hristosul cel mincinos numit și Antihristul. Toate ereziile au rădăcină iudaică, iar Iudeii îl așteaptă pe acest din urmă „Hristos”, precum arătăm și mai jos.
2. Unirea tuturor Bisericilor Creștine (sau cel puțin desprinse din creștinism) – deci și a Ortodoxiei, a Bisericii lui Hristos – cu ceea ce se cheamă, cu totul greșit, „mozaism”. Căci, de două mii de ani, legea și credința Evreilor nu mai este mozaică, ci talmudică. Iar Talmudul și celelalte cărți mai noi pe care se întemeiază credința rabinică sunt cu totul împotriva credinței descoperite de Dumnezeu omenirii – și întîi de toate Evreilor, neamului cel ales de El din – prin bine-plăcutul Său Sfînt Prooroc Moisi. Căci toate cele cinci cărți ale acestuia și apoi celelalte cărți ale Vechiului Testament nu fac altceva decît să-L propovăduiască pe Hristos, Dumnezeu-Cuvîntul cel întrupat. Și aceasta pînă în cele mai mici amănunte. Sfinții tîlcuitori ai Vechiului și Noului Testament lămuresc aceasta cum nu se poate mai bine. Citiți cuvintele la Cartea Facerii ale Sfîntului Ioan Gură de Aur, sau tîlcuirea Sfîntului Teodorit al Chirului la cartea psalmilor sau la cartea proorocului Daniil, și veți rămîne uimiți de limpezimea proorociilor, înțelegînd de ce zice Apostolul Pavel că Testamentul cel Vechi este umbră a celui nou.
Iar Evreii ce au făcut? Ce știm prea-bine: nu L-au primit pe Mesia cel înainte-vestit de prooroci, L-au scos în afara cetății și L-au omorît. De ce? Printre altele, pentru că nu era acel împărat pe care îl doreau ei. Evreii voiau și vor un împărat al lui Israil care să aducă împărăția cerurilor pe pămînt, un pămînt pe care să-l stăpînească ei în chip desăvîrșit. Iar Hristos le-a spus limpede că împărăția Lui nu e din lumea aceasta. Apoi, Evreii (și omenirea îndeobște) nu voiau și nu vor un Împărat-Judecător al răului și al patimilor, ci dimpotrivă, unul îngăduitor al acestora. Cu alte cuvinte, ei (și omenirea îndeobște) voiau și vor un dumnezeu după chipul și asemănarea omului cel căzut, a aceluia care a ascultat mai degrabă cuvîntul Satanei decît porunca lui Dumnezeu2. Acesta e acel „Mashiah” propovăduit de cărțile lor cele mincinoase, care răstălmăcesc Vechiul Testament într-un chip de necrezut. Acesta e acel om-dumnezeu așteptat de ei, care în Sfintele Scripturi este numit „Antihristul cel mare”, vrăjmașul pe care Hristos-Dumnezeu îl va ucide „cu duhul gurii Sale”.
3. Unirea tuturor Bisericilor Creștine (sau cel puțin desprinse din creștinism) – deci și a Ortodoxiei, a Bisericii lui Hristos – cu rătăcirile păgîne, între care cele mai însemnate sunt islamismul și hinduismul. Cum se poate gîndi așa ceva? Unirea dintre Dumnezeul a toate și diavolii cinstiți de păgîni sub deosebite nume: fie că se numesc „Alah”, sau „Brahma”, sau „Budha” sau altfel?3 Și totuși asta se încearcă!
Cu islamul unirea e deocamdată greu de înfăptuit, datorită vrajbei dintre Arabi și frații lor de sînge Evrei. Căci Ismail, părintele celor dintîi a fost fiu bun al lui Avraam, la fel ca și Isaac. Ceea ce-i desparte este tocmai moștenirea lui Avraam, de care Ismail nu a avut parte. Dar la care moștenire se gîndesc ei? Aceea a pămîntului lui Israil. Ceea ce e greșit, fiindcă Avraam nu a avut de lăsat pămînt. El nu a avut nici loc de îngropare al lui, ci a trebuit să-l cumpere. Moștenirea lui Avraam este dreapta-credință în Hristos, urmașul său, aceea care ne face adevărați „fii ai lui Avraam” cel bine-credincios.
În privința unirii cu hinduismul, nu sunt împiedicări de acest fel, Inzii fiind buni prieteni ai Evreilor. În privința împiedicărilor „teologice”, acestea se împacă ușor: hinduismul este o formă a gnozei, iar „creștinismul” de azi este și el o formă a gnozei greco-romane păgîne, sub înrîurirea „teologiei” fără Dumnezeu a zișilor scolastici.
Și, pînă la urmă, ce este ecumenismul? Nimic altceva decît umanism, credința în om, care ar fi în stare să se îndumnezeiască fără Dumnezeu și împotriva lui Dumnezeu. Iar credința aceasta ce e? Nimic altceva decît vechiul satanism al Evei și al lui Adam, care au crezut făgăduința diavolului.
*
Ei bine, ecumenismul este astăzi reaua-dogmă propovăduită de însăși Biserica noastră Ortodoxă, atît în facultățile de teologie, cît și la predici și în presa ortodoxă. Să urmărim, la întîmplare, ce scrie cotidianul Lumina, „primul ziar ortodox din România”, urmărind aceste patru puncte „dogmatice”.
1. Unirea Ortodoxiei cu ereziile.
Anul trecut, la Sibiu a avut loc, precum știm, o mare adunare ecumenică. Aceasta nu ar fi fost ceva neobișnuit, dacă nu s-ar fi întîmplat într-o țară ortodoxă. Încă o dată România este în prima linie a „înnoirilor”, a „progresului” creștinismului. De ce nu s-a ținut această adunare în Grecia, sau în Rusia sau în Serbia? Pentru că nu se poate, cel puțin acum! Dar să vedem cum tîlcuiește Lumina acest ne-sfînt sobor a toată lumea. Într-un articol din ediția de vineri, 28 September 2007, se scrie așa:
Mesajul Sibiului: a-L duce împreună pe Cristos Europei și lumii
Cea de-a III-a Adunare Ecumenică Europeană de la Sibiu s-a încheiat, dar reflecțiile asupra a ceea ce înseamnă evenimentul continuă. Peste 2.500 de delegați catolici, ortodocși, anglicani, metodiști și de alte confesiuni au căutat să răspundă, în cadrul întîlnirii de la Sibiu (5-9 septembrie), marilor provocări pe care creștinii le întîlnesc în Europa. Care este mesajul Sibiului?
Ceea ce unește, este mult mai mult decît ceea ce desparte
Documentul final subliniază că ceea ce unește este mult mai mult decît ceea ce desparte și face un apel la creștini de a fi mai uniți pentru a-L duce pe Cristos Europei și lumii. Mesajul final pornește de la tema întîlnirii de la Sibiu și se dezvoltă pe trei direcții: „Lumina lui Cristos în Biserică“, „Lumina lui Cristos în Europa“ și „Lumina lui Cristos în lumea întreagă“. Sunt prezente zece recomandări pe care adunarea de la Sibiu le face Bisericilor. În mesaj este exprimată dorința Bisericilor de a afirma ceea ce este în comun, de a înainta împreună pe făgașul ecumenismului și de a colabora în chestiunile practice pentru Europa, pentru valorile creștine. În cadrul conferințelor și intervențiilor s-au atins punctele fundamentale, inclusiv punctele care reprezintă dificultăți. Astfel, card. Walter Kasper din partea catolicismului, mitropolitul Kirill de Smolensk și Kalinigrad, șeful cu relațiile ecumenice din partea Bisericii Ortodoxe Ruse, și episcopul Wolfgang Huber, președinte al Conciliului Bisericii Evanghelice din Germania, pentru protestanți au vorbit despre dificultățile care există astăzi în cadrul ecumenismului. Există diferențe în a înțelege Biserica, dar există concordanță în ceea ce privește crezul despre Isus Cristos.
Cardinalul Walter Kasper, președintele Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creștinilor, a arătat că „prin diferențele dintre noi am întunecat lumina lui Isus Cristos în ochii multor oameni“ și că în lucrarea ecumenică trebuie căutate punctele comune. Ecumenismul este un dar prin care recunoaștem apropierea dintre frați. Cardinalul german a revenit asupra criticilor din partea lumii evanghelice care au fost aduse recentului document al Congregației pentru Doctrina Credinței, care reamintește afirmațiile Conciliului Vatican II cu privire la Biserica Catolică: „Intenția noastră nu a fost de a supăra sau a înjosi pe cineva… Un ecumenism creștin blînd care vrea să fie doar amabil cu noi nu ne ajută cu nimic în viitor“. Cu alte cuvinte, păstrăm lucrurile pe care le avem în comun ținînd cont și de diferențe, a subliniat cardinalul. Și principalele diferențe sunt cu privire „la transmiterea concretă a mîntuirii și la Biserica văzută“. Convertirea, rugăciunea și îmbogățirea reciprocă sunt soluții pentru a merge înainte.
Scopul este unitatea, nu uniformizarea Europei
[…] Prof. Wolfgang Huber a vorbit despre ceea ce, în opinia lui, îngreunează mersul ecumenic și cere o nouă abordare comună pentru a depăși situația de stagnare. A făcut referință în special la documentul Congregației pentru Doctrina Credinței cu privire la Biserică. „Continuăm oricum călătoria noastră împreună – a spus pastorul evanghelic – călăuziți de Duhul Sfînt“. […]
Mitropolitul Kirill […] În opinia sa, delegații prezenți la reuniune au evitat să pună în discuție ideea de păcat: „Nimeni nu a vorbit de păcate și despre percepția creștină asupra păcatului. Ideea de păcat, improprie pentru o filozofie liberală și pentru o teorie politică liberală, este crucială pentru creștinism“.
Suflet pentru popoarele europene
Apreciate au fost și discursurile lui José Manuel Barroso, președintele Comisiei Europene, și Andrea Riccardi, fondatorul Comunității „Sfîntul Egidiu“. Astfel, José Manuel Barroso, după ce a amintit de importanța istorică a drumului ecumenic început la Basel, a subliniat că tratatul european recunoaște explicit contribuția specifică a Bisericilor și comunităților religioase la unificare, fiind și mai importantă cînd se înscrie într-un spirit ecumenic. „Ecumenismul poate să contribuie la consolidarea valorilor cu care o mare parte a cetățenilor Europei se identifică“. […] Andrea Riccardi a invitat la recunoașterea responsabilității pe care creștinii o au în privința păcii și fraternității. În fața bolnavilor de SIDA în Africa, Europa „trăiește în bucurii și petrece, în timp ce Lazăr moare înaintea ușii sale“, a amintit Riccardi, descriind o Europă închisă în sine, chinuită de teamă, de zgîrcenie, de naționalisme și tentată să risipească moștenirea ei de pace. „Cum putem ajuta Europa să nu trăiască pentru sine?“, s-a întrebat Riccardi. Răspunsul: „Creștinii care trăiesc într-un mod fratern – și acesta este ecumenismul – trebuie să fie sufletul pentru popoarele europene, pentru ca acestea să trăiască într-o mai mare unitate“.
pr. Cornel CADAR, consilier cultural al Episcopiei Romano-Catolice de Iași
Întîlnirea de la Sibiu nu a adus nimic nou; aceleași slogan-uri demagogice umaniste care nu pot mișca decît sufletele gingașe și mințile firave ale mulțimilor de farisei „creștini” pioși. Căci ce înțeles au ziceri precum aceasta: „ceea ce unește este mult mai mult decît ceea ce desparte”. Ce ne unește pe noi, Ortodocșii, cu ereziile europene? Doar atît: ateismul fariseic, necredința în Sfînta Treime, dar o necredință ascunsă în dosul unei viclene evlavii. Și ce ne desparte? Totul: sfintele noastre dogme, adică adevărurile de neschimbat ale dreptei slăviri; Sfintele Taine ale lui Hristos, sfînta predanie, Sfintele Soboare ale Bisericii, Sfintele Scripturi, adică Sfînta Scriptură a Vechiului și Noului Testament împreună cu tîlcuirile lor făcute de Sfinții Părinți insuflați de Dumnezeu-Duhul Sfînt.
Apoi: „Există diferențe în a înțelege Biserica, dar există concordanță în ceea ce privește crezul despre Isus Cristos.” Un cuvînt lipsit de orice judecată și noimă, de care te miri că a putut fi rostit! Totuși s-a putut și aceasta, și știți de ce? Pentru că ereticii înțeleg Biserica drept un așezămînt omenesc, asemenea altor „instituții” ale statului antihristic, precum școala, sau poliția sau căile ferate. Iar adevărata Biserică este un așezămînt dumnezeiesc-omenesc și ete însuși trupul lui Hristos, adică adunarea celor care se împărtășesc cu Trupul și Sîngele Lui. Așa stînd lucrurile, cum ar putea să existe „concordanță în ceea ce privește crezul despre Isus Cristos”, de vreme ce „există diferențe în a înțelege Biserica”? Nu „Cristosul” lor nu este nicidecum Hristosul nostru, ci un oarecare comisar european mai răsărit, un blînd reformator și revoluționar al internaționalei socialiste!
Dar ce însemnătate au acestea, cîtă vreme „ecumenismul este un dar prin care recunoaștem apropierea dintre frați”? Poate că suntem frați, căci toți ne-am ivit din Adam, dar nu întotdeauna e bună apropierea fraților, dacă aceasta duce la păgubirea unora. Ismail a fost alungat din casa părintească, pentru că frăția cu el era păgubitoare pentru Isaac, cu care nu avea cum să se înțeleagă. Isav a fost lipsit de întîietatea nașterii și de binecuvîntarea părintească, pentru că frăția cu el era de asemenea păgubitoare pentru Iacov-Israil. Hristos a venit să adune neamul omenesc în jurul Lui, dacă acesta va vrea. Iar dacă nu, măcar să-i despartă pe următorii lui de necredincioși și de rău-credincioși.4
Mai departe: „Principalele diferențe sunt cu privire „la transmiterea concretă a mîntuirii și la Biserica văzută.” Ce înseamnă „transmiterea concretă a mîntuirii”? Bănuiesc că e vorba de Taine, care – să zicem – „transmit în chip concret mîntuirea”. Întîi de toate, aici se arată gîndirea păgînă-magică a Romano-Catolicilor. Adică: ai înghițit pișcotul acela rotund? – numaidecît ți se transmite mîntuirea! Al doilea: ereticii nu au Sfinte Taine, pentru că Sfîntul Duh nu lucrează întru cei care Îl batjocoresc prin ereziile lor!5 Dar ce poate însemna „Biserica văzută”? E vorba de ceea ce ei numesc „rit”, adică ritualul formal și magic pe care fiecare îl săvîrșește în alt fel. În rînd cu acestea ei pun și Sfintele Slujbe ale Bisericii Ortodoxe, la care Hristos este de față prin Sfîntul Său trup și sînge. Ce s-ar putea face? Uniformizarea slujbelor și a tipicului, firește! Doar că acesta e cel mai greu lucru, pentru că se vor împotrivii enoriașii tuturor „denominațiunilor”, poporul ținînd la forme cu tot dinadinsul. Și cu poporul nu te pui!
Dar să citim mai jos: „Continuăm oricum călătoria noastră împreună – a spus pastorul evanghelic – călăuziți de Duhul Sfînt.“ Tocmai asta e: precum aminteam mai sus, Sfîntul Duh nu lucrează întru cei care Îl batjocoresc prin ereziile lor. De pildă, prin acea hulă romană care zice că Duhul purcede și de la Fiul (Filioque), ceea ce (printre altele) face ca Dumnezeu-Sfîntul Duh să fie înțeles ca una dintre făpturi. Deci nu Duhul Sfînt îi călăuzește; și atunci ce duh? Negreșit, acela al înșelării și al minciunii, adică duhul cel necurat!
În sfîrșit, la adunare „nimeni nu a vorbit de păcate și despre percepția creștină asupra păcatului”. Firește că nu s-a vorbit despre păcat, fiindcă „ideea de păcat” este „improprie pentru o filozofie liberală și pentru o teorie politică liberală”, iar „creștinismul” nostru modern, evoluat, progresist nu poate fi decît liberal, adică umanist-ateu.
Pînă la urmă, ce s-a făcut la Sibiu? S-a întărit unitatea europeană împotriva lui Hristos, precum citim: „Tratatul european recunoaște explicit contribuția specifică a Bisericilor și comunităților religioase la unificare, fiind și mai importantă cînd se înscrie într-un spirit ecumenic.” „Ecumenismul poate să contribuie la consolidarea valorilor cu care o mare parte a cetățenilor Europei se identifică.”
2. Unirea Bisericilor Creștine (sau cel puțin desprinse din creștinism) – deci și a Ortodoxiei, a Bisericii lui Hristos – cu așa-zisul „mozaism”. Catolicii mărturisesc limpede că Evreii cei urîtori de Hristos au aproape aceeași credință cu Creștinii cei iubitori de Hristos. Astfel, cardinalul Joseph Ratzinger (actualul Papă Benedict al 16-lea) a blagoslovit, în calitate de președinte al Congregației pentru Doctrina Credinței6, un studiu de 210 pagini – intitulat „Poporul Evreu și sfintele sale scripturi în Biblia creștină”, publicat de Comisia Biblică Pontificală – unde se spune că „așteptarea mesianică a Evreilor nu este zadarnică. […] Deosebirea pentru noi este că cel care va veni va avea caracteristicile lui Isus, cel care a venit deja și este prezent și activ printre noi.” Nimic nou în asta! Noi știm de la Ioan Teologul că Antihristul a venit, ca duh, de mult în lume! E vorba despre acela a cărui poză o vedem făcîndu-ne cu ochiul de pe cruce din neînchipuit de hulitoarele „tablouri religioase”, sau din filmele cu Jesus Christ Superstar sau despre care citim în afișele papistașe: „Isus și Maria te așteaptă la pocăință.” Acum el mai trebuie doar să se întrupeze, așteptat fiind de Evrei și de toți ceilalți vrăjmași ai lui Hristos. O spune limpede Andrea Riccardi, fondatorul comunității San’ Egidio, vestită pentru rolul jucat în „promovarea dialogului inter-religios”: „În trecut, vorbeam de o moștenire străveche, comună [cu Evreii, n. m.]. Dar acum, pentru prima dată, vorbim despre viitorul nostru comun, așteptîndu-l pe Mesia și sfîrșitul lumii.”
Mai trebuie doar ca această dogmă a unității dintre creștinism și anticreștinism să fie primită și de Biserica Ortodoxă, căci împotriva acesteia lucrează diavolul cel mare. Și Biserica Ortodoxă primește aceste hule înfricoșate, precum vom vedea în articolul viitor.
3. Unirea tuturor Bisericilor Creștine (sau cel puțin desprinse din creștinism) – deci și a Ortodoxiei, a Bisericii lui Hristos – cu islamismul și hinduismul.
Gîndirea vremii noastre este îmbîcsită de hinduism. Care e taina? Aceea că e o credință cu urmări practice: crezi, și în scurt timp capeți liniște și puteri nebănuite. Cine ți le dă? Ce însemnătate are, de vreme ce le ai? Credințele indice sunt forma cea mai la îndemînă și cea mai „democratică” a magiei, adică a împreună-lucrării cu Satana și cu diavolii lui. Nimic mai potrivit pentru vremurile acestea grăbite și mai liberale! Că asta înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decît demonizare de bună voie pare a nu supăra pe nimeni. Nici măcar Biserica Ortodoxă, singura care are adevărate slujbe de alungare a diavolilor din om! Dimpotrivă! De pildă, într-una din cărțile patriarhului Bartolomeu, citeam că noi, Creștinii, trebuie „să ne împărtășim de valorile spirituale ale hinduismului și budismului”! De parcă „valorile spirituale” ale creștinismului nu ar fi de ajuns, învățătura lui Hristos nu ar fi desăvîrșită! De parcă Hristos nu ar fi Dumnezeu desăvîrșit!7
„Teologii” noștri de serviciu nu merg atît de departe precum ierarhul Grec. Ei vorbesc deocamdată numai de asemănări între creștinism și hinduism. Iată ce citim, de pildă, în aceeași Lumină:
Mistica iubirii: o posibilă punte de legătură între hinduism și creștinism?
Iubirea este o virtute revendicată și promovată de absolut toate religiile, indiferent de felul în care aceasta se exprimă. Nimeni și niciodată n-a putut accede spre Absolut, spre Dumnezeu, în afara iubirii. Inclusiv hinduismul, o religie care a pus preponderent accentul pe cunoaștere, pe meditația religioasă experimentală, așa cum se observă în cadrul tuturor celor șase principale sisteme filosofico-religioase tradiționale, n-a putut face nici pe departe abstracție de ea. […] Dacă vrea să se elibereze, respectiv să se mîntuiască, credinciosul hindus trebuie să răspundă iubirii „Stăpînului Divin“, dobîndind astfel „îndurare“ și „har“, pe care Dumnezeu le conferă în schimbul actului devoțional. Dumnezeul acesta, care conferă har și îndurare, nu este nicidecum unul impersonal, așa cum îl descoperim în Brahman-ul Upanișadelor, neavînd nici un fel de atribute, fiind prezent pretutindeni și nicăieri, în toate și în nimic, ci este „Stăpînul“ sau „Sublimul“ (Bhagavat) personal, cel ce se adresează oamenilor și le dăruiește din propria sa iubire. […] Mistica iubirii impune oricărui hindus să-și îndeplinească toate îndatoririle, respectiv să se achite de absolut toate obligațiile ce-i revin, conform statutului comunității sociale sau castei căreia îi aparține prin naștere. […] Astfel, îndeplinindu-și îndatoririle ce-i revin, omul de rînd poate spera să se elibereze, să se mîntuiască.
[…] O caracteristică foarte importantă a misticii iubirii în hinduism este invocarea numelui lui Dumnezeu, fie prin simpla rostire a acestuia, fie prin intonarea lui pe fond muzical. […] Ca și în creștinism sau în alte religii, misticii hinduși cred că numele acționează prin el însuși, că exprimă ființa în sine a celui numit, că prin intermediul numelui se poate realiza orice. […] Există chiar oameni care cîntă nume, precum Krishna, Rama etc., pe drum sau pe cîmp, în vreme ce alții se întîlnesc cu prilejul anumitor ocazii festive în case private, cîntînd în comun numele lui Dumnezeu, la anumite ore din zi și din noapte.
Desigur, invocarea repetată a numelui divinității în mistica bhakti ne amintește, în principal, de „rugăciunea inimii“ din mistica creștină răsăriteană, în care practica invocării permanente a numelui lui Iisus conduce, în final, la unirea practicantului rugăciunii cu Hristos Însuși. […] În hinduism, iubirea lui Dumnezeu ar trebui să fie dublată necondiționat de iubirea față de aproapele; altfel, ea rămîne o iubire incompletă.
pr. prof. univ. dr. Nicolae ACHIMESCU, profesor universitar de Istoria religiilor la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iași
Articol din ediția de Joi, 27 Martie 2008
Așadar „iubirea este o virtute revendicată și promovată de absolut toate religiile, indiferent de felul în care aceasta se exprimă. Nimeni și niciodată n-a putut accede spre Absolut, spre Dumnezeu, în afara iubirii.” Iubirea față de ce și față de cine? Este o iubire firească a omului față de cei apropiați. Aș zice că pe aceasta o au și necuvîntătoarele. Mai este apoi o iubire a omului față de Dumnezeul și Făcătorul său. Aceasta a fost și este cu totul rară. Dacă L-ar fi iubit pe Dumnezeu, Eva și Adam L-ar fi și ascultat și nu ar fi urmat îndemnul diavolului. Ei și-au iubit mai mult patima neascultării. Ca să-L poți iubi pe Dumnezeu trebuie mai întîi să-ți urăști patimile. Iar al doilea trebuie să-L cunoști. După tulburarea ce a urmat zidirii turnului din Babilon, oamenii s-au întunecat la minte cu totul, și nu L-au mai cunoscut pe Ziditorul lor, pe Care pînă atunci îl vedeau, așa-zicînd, față către față. În același timp, Însuși Ziditorul a toate nu li se mai arăta, pentru nevrednicia lor, precum e lesne de înțeles. S-a arătat însă puținilor drepți care erau: Patriarhilor și Proorocilor, pentru a căror dreptate Evreii au ajuns să fie neamul cel ales să ducă adevărata credință tuturor neamurilor (că ei nu au făcut-o nu e locul de vorbit aici). Deci nu oamenii L-au căutat pe Dumnezeu, ci Dumnezeu i-a căutat pe ei, în negrăita Sa iubire. Prin urmare „iubirea” păgînilor pentru un „Absolut” mai mult sau mai puțin abstract, orice nume ar avea acest „Absolut”, este una înșelată, nefiind decît o acoperire a patimilor lor ipostaziate în mulțimea idolilor, a zeilor, pe care îi cinsteau și îi iubeau. Mare hulă e să asemeni demonismul acesta cu așa-zisa „rugăciune a lui Iisus“, rugăciunea pocăinței și a zdrobirii de sine, rugăciunea dreptei-credințe și a desăvîrșitei nădejdi!
„Dacă vrea să se elibereze, respectiv să se mîntuiască, credinciosul hindus trebuie să răspundă iubirii «Stăpînului Divin».” De ce vrea să se elibereze credinciosul hindus? De povara reîncarnărilor, nicidecum de robia diavolului, în care ne-a adus greșeala părinților neamului omenesc. Și cine este „Stăpînul Divin”? Negreșit, marele Satana însuși, „stăpînitorul lumii acesteia” (Ioan 14:30) a răului diavolesc și a păcatului omenesc. El are nevoie de iubirea omului necredincios, făgăduind în schimb „mîntuirea”! Și omul necredincios și neiubitor de Dumnezeu îl crede, la fel ca Eva și Adam, urmînd să afle că a fost crunt înșelat abia atunci cînd nu mai poate face nimic pentru a se libera de robia iadului: în clipa trecerii vămilor morții.
„Ca și în creștinism sau în alte religii, misticii hinduși cred că numele [Dumnezeirii] acționează prin el însuși.” Nu e nicidecum așa; „numele [Dumnezeirii]” nu „acționează prin el însuși”. Nu, rostirea numelui este o chemare a acelei persoane, care poate fi un om sau un duh. Iar dacă e duh, poate fi un înger, sau un diavol sau Însuși Dumnezeu, care „duh este”. Și unele animale pot fi chemate pe nume. Și, dacă împrejurările sunt potrivite, acea persoană sau acel animal răspunde sau vine către noi. Asta e: noi Îl chemăm pe nume pe Hristos, și trebuie să-L chemăm necurmat, iar hindușii și toți păgînii, rostindu-și mantrele, cheamă pe nume duhurile cele necurate ale căror robi sunt.
„În hinduism, iubirea lui Dumnezeu ar trebui să fie dublată necondiționat de iubirea față de aproapele; altfel, ea rămîne o iubire incompletă.” Deci asta e toată lipsa: că hindusul îl iubește mai mult pe „Dumnezeu” decît pe aproapele! Am zis limpede cine este „Dumnezeul” păgînilor. Cine sunt însă apropiații lor? Toți necredincioșii și urîtorii de Hristos, care trebuie iubiți deopotrivă, cu acea iubire trupească ce vine din împreuna-împărtășire întru reaua credință! Ne oprim aici însă, căci deja e prea mult! Să mai zicem doar că Ortodocșii ecumeniști, ar trebui, în loc să se frămînte pentru neajunsurile „misticii iubirii” păgînești, să citească poruncile Dumnezeului a toate: „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine! […] Să nu te închini lor, nici să le slujești! Căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu rîvnitor, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine! (Ieșirea 20 :3, 5)”; și: „Să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău” (22:37).
Note
1 „Și omul, în cinste fiind, nu a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte și s-a asemănat lor” (Psalmul 48:12).
Stih pe care Sfințitul Teodorit îl tîlcuiește așa: „Pricina acestei nebunii - zice - este că noi nu voim să pricepem a noastră cinste și vrednicie, dată nouă de la Dumnezeu, ci am îmbrățișat viața dobitocească și fierească [de fiară]”.
2 Ziditorul și Stăpînul a toate zice: „A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă și i-a zis: „Din toți pomii din rai poți să mănînci. Iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănînci, căci, în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreșit” (Facerea 2:16, 17). Iar Satana: „Nu, nu veți muri! Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mînca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele și răul” (Facerea 3:4,5)
3 „Căci toți dumnezeii neamurilor sunt draci; iar Domnul cerurilor a făcut” (Psalmul 95:5)
4 „Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pămînt; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Și dușmanii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10:34-36).
Stih pe care Sfințitul Teofilact al Bulgariei îl tîlcuiește după cum urmează: „Nu întotdeauna este bună unirea, uneori și despărțirea este bună. Iar «sabie» este cuvîntul credinței, care ne taie pe noi de la iubirea de prieteni și de rude, dacă aceștia ne împiedică de la buna cinstire de Dumnezeu. Nu ne îndeamnă să ne despărțim de aceștia fără pricină, ci numai atunci cînd nu se unesc cu noi în credință și mai vîrtos atunci cînd ne împiedică de la credință.”
5 Proba cea mai ușor de făcut este aceea a sfințirii apei: „aghiasma” Catolicilor se strică mai repede decît apa obișnuită, încît ei sunt siliți să-i adauge conservant!
6 Vedeți? Sfintele Soboare a toată lumea și cele locale - „prezidate” de către Sfîntul Duh, Care vorbea prin aleșii Săi - Sfintele Soboare așadar, cre au hotărît pentru totdeauna adevărurile de credință, adică sfintele dogme, nu mai sunt în putere, sunt „depășite”, și hotărîrile lor trebuie schimbate de o „congregație” ce lucrează după cum vrea ea!
7 La Hollywood, se pregătește un film despre „ucenicia spirituală” a lui „Isus” în India!
Comentarii