Eminescu, Veronica Micle, I. L. Caragiale și Al. Vlahuță în mijlocul unui grup de actori

Eminescu, Veronica Micle, I. L. Caragiale și Al. Vlahuță în mijlocul unui grup de actori

Chipul lui Eminescu1, atât de cunoscut românilor, mai ales din fotografia făcută în vremea studenției, la Praga, în toamna anului 1869, de maestrul fotograf Jan Tomas, din Piața Sf. Venceslas, este modelul ideal al ființei geniale, imaginea clasică a poetului nepereche. După clișeul original s-au realizat 6 fotografii, dintre care o poză era necesară îndeplinirii formalităților de înscriere la Universitatea din Viena, iar altele au fost dăruite lui Slavici, Miron Pompiliu și „unei femei dragi”. Alte portrete ale lui Eminescu abia de pot fi recunoscute. Din punct de vedere afectiv, asemenea fotografii sunt percepute cu reticență, în mentalul colectiv prevalând chipul angelic al Poetului la 19 ani.

Unele dintre documentele fotografice păstrează fizionomia caracteristică vârstei, redând fie un chip juvenil (cum este, de exemplu, portretul numit de G. Călinescu „Eminescu la 16 ani”)2, altele sunt pline de vitalitate și forță, specifice perioadei de maturitate. De remarcat cea de-a doua fotografie, făcută la București de F. Duschek, în anul 18803, precum și ce-a de a treia, lucrată în atelierul lui Nestor Heck, la Iași, în anii 1884-1885. Ultima fotografie, realizată în atelierul fotografic al lui Jean Bieling4 din Botoșani, în perioada 1887 – 1888, redă chipul de nerecunoscut al unui om îmbătrânit prematur.5

Să fie, oare, acestea singurele fotografii ale lui Eminescu? Categoric, nu! Mărturii credibile, aparținând unor contemporani ai poetului, atestă existența și a altor fotografii, ulterior pierdute. Iată ce spune Augustin Z. N. Pop6: „În albumul de fotografii al Veronicăi Micle s-a păstrat mult timp o fotografie a lui Eminescu lângă medicul curant”; „Slavici informează că a văzut și reținut din albumul Veronicăi Micle o fotografie a lui Eminescu cu doctorul său curant la Odesa”. Același Augustin Z. N. Pop continuă7: „Într-un album al Veronicăi – cum atestă Slavici – s-a aflat și o fotografie, din aprilie 1888, făcută la Botoșani, înfățișându-o pe poetesă alături de Eminescu. Autorul „Pădurenilor” susține că Virginia Gruber i-ar fi dăruit-o lui în 1894, fotografie extrem de interesantă, ulterior pierdută în avatarurile vieții acestuia, cu atâtea alte vestigii literare.”

Studii mai recente abordează, de asemenea, istoricul „fotografiilor lui Mihai Eminescu”8, precum și chestiunea unui fals celebru, atribuit lui Octav Minar9.

Cunoscând aceste relatări, am sperat că, într-o bună zi, se vor descoperi noi fotografii ale lui Eminescu, necunoscute până în prezent.

Șansa a făcut să intrăm, recent, în posesia unei fotografii surprinzătoare, datând din anul 1888, înfățișându-l pe Mihai Eminescu, alături de Veronica Micle și Al. Vlahuță, împreună cu actori ai Teatrului Național, avându-l în prim plan pe I. L. Caragiale.

Înainte de a prezenta identitatea personajelor din acest tablou cu adevărat excepțional, subliniem o serie de elemente de decor, care pot contribui la localizarea și datarea fotografiei: în fundal se observă o clădire cu parter și etaj, iar în partea dreaptă turla unei biserici. În extremitatea dreaptă a fotografiei se poate distinge un personaj, care ține în mână un pachet, învelit într-un ziar, și un steag având pe el o emblemă.

Interesant este grupul de personaje, bărbați, femei, tineri, copii și maturi, majoritatea având la piept o cocardă. În prim plan, se desfășoară un duel simbolic, arbitrat de un personaj aflat în poziție așezat. Totul se desfășoară în spatele unui parapet metalic.

Analizând detaliile fotografice, se observă pe peretele clădirii din fundal o firmă având următorul text: „(I)…Dumitru Ionescu”. Pe steag se poate descifra: “……Artă Muncă”, probabil un stindard al sindicatului artiștilor din Teatrul Național. Titlul ziarului – „Universul”10 – este un indiciu important, care poate conduce la dezlegarea unor necunoscute. În sfârșit, judecând după detaliile vestimentare – îmbrăcămintea și pălăriile celor fotografiați – se poate deduce că vremea este călduroasă, probabil miezul verii. Coroborând detaliile de mai sus, se poate localiza și data scena acestei fotografii: București, în zona Pieții Unirii, pe malul Dâmboviței, post 1884.

Clădirea din fundal poate fi recunoscută cu ușurință: „Hanul lui Manuc”11. După cum amintește C. Bacalbașa, „Piața de flori și hala… din față nu existau”, în vremea lui Eminescu.12

Cei ce știu cum arăta Dâmbovița prin anii 70 ai secolului XX, înainte de sistematizare, pot recunoaște cu ușurință parapetul metalic ce străjuia malurile râului.

În dreapta se află Biserica Sf. Ion.

Urmează să răspundem la următoarea întrebare: ce semnificație are numele – …Dumitru Ionescu – redat pe peretele frontal al clădirii din imagine? Se știe că vechiul „Hotel Dacia” („Hanul lui Manuc”, de azi), găzduia în vremea lui Eminescu o sală de spectacole, în care se prezentau canțonetele cu iz politic ale lui I. D. Ionescu. În spațiul de la parter, artistul punea în scenă diverse reprezentații. La 1 mai 1879, la „Hotel Dacia” s-a deschis noul „Teatru de Vară”, directorul său fiind chiar I. D. Ionescu. Grădina avea două rânduri de loji, cu intrări separate, locuri la stal numerotate, precum și scaune împrejurul meselor. Pentru iluminație erau folosite peste 2000 de becuri cu gaz. Astfel se explică prezența firmei cu numele (I) Dumitru Ionescu pe fațada clădirii.

Dar cine sunt, oare, personajele din fotografie?

O legendă transmisă pe cale orală, timp de trei generații, ne oferă un posibil răspuns. Se știe că primul proprietar al fotografiei a fost Nicolae Teodorescu13, un ucenic tipograf care, pe la sfârșitul veacului trecut, realiza afișele pentru Teatrul Național. Acestea erau ridicate de la sediul tipografiei de tânărul actor, Nicolae Soreanu, care, din când în când, oferea tipografilor bilete de favoare și mici atenții. Fotografia aceasta (însoțită de explicațiile de rigoare), a fost dăruită de Nicolae Soreanu ucenicului tipograf Nicolae Teodorescu. Ea a rămas în familie, în posesia fiului său, profesorul Teodorescu N. Pantelimon, fiind transmisă mai departe, nepotului acestuia, ajungând astfel până în zilele noastre.

Teodorescu N. Pantelimon a fost cadru didactic la Liceul Gh. Șincai din București. O interesantă fotografie, făcută în anul 1928, în vechiul sediu al Liceului Șincai, ni-l prezintă pe profesorul Teodorescu N. Pantelimon așezat în rândul al II-lea, pe poziția a doua, de la stânga la dreapta. În primul rând pot fi văzuți, printre alții, directorul liceului, Gh. Nedioglu, și George Călinescu (penultimul din rând), în vârstă de 29 de ani, pe vremea când preda limba italiană la acest liceu.

Conform explicațiilor oferite de Nicolae Soreanu, la începutul veacului XX, personajul cu mustăți proeminente, purtând pe cap o pălărie, în rândul din dreapta, sus, este Mihai Eminescu. Documentele atestă că, în vara anului 1888, poetul se afla, într-adevăr, la București. Și tot în același an, în timpul guvernării junimiste, I. L. Caragiale este numit director general al teatrelor (până la 5 mai 1889), succedând lui C. I. Stăncescu.

În primăvara acelui an, Eminescu venise în Capitală, la stăruința Veronicăi. Însănătoșit, poetul își reluase activitatea de gazetar, mergea la teatru, era văzut prin cafenele, unde declama prietenilor pasaje întregi din Eneida lui Virgiliu. Locuia într-o odăiță de la etajul al treilea al clădirii Mercuș, din Piața Teatrului, unde se afla redacția și tipografia gazetei „Lupta”, a lui Panu.

În dreapta sa, spune legenda, se află Veronica Micle, purtând o pălărie vieneză, cu panglică, diferită de a celorlalte personaje feminine, iar în stânga poetului, se găsește Al. Vlahuță.

Veronica Micle se mutase încă din 1887 la București și frecventa cu plăcere Teatrul Național. Era o admiratoare sinceră a talentului Aristizzei Romanescu, căreia îi dedică poezii și chiar cronici teatrale laudative. Astfel se explică prezența ei, alături de Eminescu, Caragiale și Vlahuță, în mijlocul actorilor, în fața clădirii teatrului găzduit de „Hotelul Dacia”. Existența cocardelor și a steagului dovedesc faptul că grupul din fotografie luase parte la o întrunire cu caracter sindical, cum se desfășurau multe în acea perioadă, în sala de la „Hotelul Dacia”.

În prim plan, în rândul întâi, se află I. L. Caragiale, având capul descoperit14, duelându-se cu bastonul cu Ștefan Iulian, actor al Teatrului Național din București. Acest Ștefan Iulian, care ține în mână o sabie, jucase pe scena Teatrului Național rolul lui Ipingescu, ipistatul, în piesa de debut a lui Caragiale.: „O Noapte Furtunoasă.”

Între ei, în rol de arbitru, este studentul Iancu Brezeanu (1869 – 1940), căruia i se vede numai capul. Acesta a fost un interpret memorabil al cetățeanului turmentat din „O Scrisoare Pierdută” și al lui Ion, din „Năpasta”, de I.L. Caragiale.

Potrivit celor spuse de Soreanu, în fotografie mai apare și Aristizza Romanescu (1854 – 1918), interpreta în travesti a rolului lui Spiridon, „băiat de procopseală” în casa lui Titircă Inimă Rea.

În sfârșit, în rândul doi apar și câțiva copii, probabil eroi ai schițelor lui Caragiale: Dl. Goe, Vizita etc.

Eminescu acceptă să apară în acest grup, la stăruința Veronicăi Micle. Ideea de a-l avea pe Eminescu aproape, măcar în fotografie, o obsedase pe Veronica ani buni. În aprilie 1888, la Botoșani, ea se fotografiază cu Eminescu, după cum spune Slavici. Pe una din fotografiile mai vechi ale poetului, iubita sa îi așternea o sublimă poezie, care începea astfel:

„Mă pierd uitându-mă la tine; Cuprinsă ca de-un farmec sfânt….” („La un portret”)

În același an, 1888, Harieta, sora poetului, cerea lui Eminescu să se pozeze la București, mărturisind că, neprimind portretul cerut, i-a dăruit Corneliei Emilian chiar fotografia luciferiană a lui Eminescu, făcută la 19 ani. În acest fel, poetul încerca să suplinească lipsa pozelor atât de mult clamată de sora rămasă singură la Botoșani.

Aceasta este, în câteva cuvinte, legenda țesută pe marginea fotografiei.

Ea este un document excepțional, din care se înțelege că, în vara-toamna anului 1888, Eminescu și Veronica se aflau în compania artiștilor Teatrului Național, fotografiindu-se alături de ei, erau solidari cu necazurile și suferințele acestora.

În fața unui destin ce avea să ducă în neant existențele zbuciumate ale tragicilor îndrăgostiți, această fotografie este, probabil, ultima mărturie a unei iubiri fără egal.


Note

1 Ion Scurtu, „Portretele lui Eminescu”, Buc., Minerva 1903 (extras din Calendarul Minervei); G. Călinescu, „Un portret inedit al lui Eminescu” și „Adevăratul portret al lui Eminescu”, în Adevărul literar și artistic, nr. 904 din 3 aprilie 1938 și nr. 913 din 5 iunie 1938; „Masca lui Eminescu” în Viața Literară”, Buc. III, nr. 90 din 20 oct. 1928.

2 G. Călinescu, „Viața lui Mihai Eminescu”, Editura pentru Literatură, București, 1966, p. 351.

3 Portretul acesta a fost executat pentru Albumul Junimii, fiind reprodus în ediția Princeps din 1883, precum și pe prima pagină, îndoliată, a revistei Familia (1889).

4 Jean Bieling avea atelierul pe Strada Teatrului din Botoșani. Un frate a lui Jean, pe nume Otto, era de asemene fotograf la Galați, ambii frați urmând pasiunea tatălui lor, fotograf în București.

5 Fotografia este reprodusă prima dată în volumul Henriette și M. Eminescu. „Scrisori către Cornelia Emilian”, Iași, Șaraga, 1893.

6 Augustin Z. N, Pop, „Pe urmele Veronicăi Micle”, Editura Sport - Turism, București, 1981, p. 155.

7 idem, op. cit. p. 174.

8 Ancheta revistei „Manuscriptum”, din 1975, privind cea de-a 5 fotografie înfățișându-l pe Eminescu; vezi și analiza antropologică a celor cinci fotografii ale lui Eminescu, publicată de un specialist al Institutului Victor Babeș, în „Manuscriptum” în anul 1976;, Casandra Cristea, „Eminescu în iconografie”, Observator de Constanța, nr. 14-15, 11 ianuarie 2000; idem „Fotografiile lui Eminescu”, Observator de Constanța, nr. 34-35, 20 iunie, 2000; Adrian Săvoiu, „Fotografiile lui Eminescu și nașterea unui mit”, Universul Școlii, nr. 4-5/2000; interesant este și fotografia reprodusă în „România Literară”, nr. 12/2000; Ion Cârnu, „Chipul Poetului” în „Drumuri eminesciene”, Editura Nona, Piatra Neamț, 2003, De menționat și eseurile lui P.P. Gogan, dedicate unor pretinse fotografii aparținând lui Eminescu.

9 Ștefan Pleșca, „Cu dragoste de Eminescu… Falsul lui Octav Minar”, Filatelia, nr. 1/2002. Autorul redă povestea fotografiilor lui Eminescu, insistând asupra unui fals publicat de Octav Minat în anul 1909, sub titlul „Ultima fotografie a lui Eminescu făcută la Mănăstirea Neamțului”, fotografie păstrată la Arhivele Statutului din Iași.

10 „Universul”, înființat de Luigi Cazzavillan la 1884, este considerat primul ziar românesc, alcătuit după principiile gazetăriei moderne. În cazul în care titlul ar fi descifrabil, datarea fotografiei ar fi facilă: este vorba de „Universul Literar”, despre care se știe cu certitudine că a apărut în București, la 19 septembrie 1888, iar fotografia ar putea fi datată post septembrie 1888.

11 Un bogătaș armean, pe nume Emanuel Mîrzaian (Manuc Bey), construia în anul 1808 un han, pe lângă Curtea Domnească, cunoscut în prezent sub numele de „Hanul lui Manuc”. Prin 1870, noul proprietar al hanului, Lambru Vasilescu, l-a modernizat, botezându-l „Hotel Dacia”. După 1880, în incinta hotelului s-a amenajat o sală de spectacole care, ulterior, a găzduit numeroase întruniri ale unor partide politice, mișcări sindicale, etc.

12 C, Bacalbașa, „Bucureștii de altădată”, vol. 1, Editura Eminescu, București, 1987, p. 63.

13 Tipograful Nicolae Teodorescu a lucrat timp de peste 40 de ani la tipografia Monitorului Oficial.

14 În „Restitutio”, Poezii, de Luchi Caragiale, fratele lui Matei Caragiale, sunt 5 fotografii ale lui I.L. Caragiale, în atitudine teatrală , în care acesta apare tuns.

Comentarii

comments powered by Disqus