Momentul de rezolvare a conflictelor referitoare la schimbarea calendarului a fost hotărât de Dumnezeu să vină în vremea Sfântului Împărat, cel întocmai cu Apostolii, Constantin cel Mare. Împrejurările exterioare (văzute) au fost legate de către unificarea și omogenizarea situației polico-administrative a imperiului roman, și ajungerea în fruntea lui a unui Împărat păgân, ce mai întâi s-a arătat favorabil creștinilor, lucru la care au contribuit rugăciunile Sfintei maicii sale Elena, și arătarea semnului Sfintei Cruci cu ajutorul căreia a biruit minunat în lupta cu rivalul său Maxențiu. A urmat creșterea în credință și apropierea de Hristos și Biserică a însuși Împăratului, convertirea sa deplină și implicarea totală în viața Bisericii, mai întâi prin edictul de toleranță de la Milan (313), și apoi prin convocarea primului Sinod Ecumenic de la Niceea (325), în care s-au dezbătut două probleme grave și importante: erezia lui Arie și data Sfintelor Paști.
Așa cum am mai spus, insuflat de către Dumnezeu în lucrarea sa apostolică (misionară) Sfântul Împărat a sesizat profund importanța ajungerii la o practică unitară a prăznuirii Sfintelor Paști, ceea ce va constitui de acum înainte pivotul calendarului liturgic propriu-zis ce începe a se alcătui acum în sec. al IV-lea de către Sfinții și de Dumnezeu purtătorii Părinți, în forma și structura pe care o cunoaștem cu perioadele ce se vor numi Octoih, Triod și Penticostar, cu ciclul praznicelor fixe (sinaxarul, Sfinții) și cele mobile derivate din momentul prăznuirii Sfintelor Paști.
Acest moment prezintă o importanță covârșitoare pentru problema de care ne ocupăm. Aici, atât în privința Sfântului Constantin cel Mare, cât și al Sfinților Părinți de la Niceea, socotim și credem că cel care a insuflat rezolvarea pascaliei odată pentru totdeauna și pentru toți, a fost însuși Duhul Sfânt. Și dacă așa stau lucrurile, precum și stau, vedem cât de grav ar fi păcatul încălcării acestei hotărâri, adică a nu respecta cele 4 hotărâri de care vom vorbi mai departe, precum și a sparge unitatea prin folosirea unor diferite pascalii și calendare liturgice. Spunem acestea, întrucât în cadrul disputelor pe tema calendarului ce au zguduit lumea ortodoxă în sec. al XX-lea, tabăra inovaționist-modernistă sau adepții „calendarului iulian reformat” au invocat ca argument faptul că în istoria Bisericii au existat simultan diferite modalități de prăznuire, pascalii și calcule diferite, fără ca acest lucru să afecteze câtuși de puțin comuniunea liturgică a diferitelor biserici locale. Slavă Domnului, așa a fost atunci, adică până acum vreo 1200 de ani, prin iconomia și pogorământul Duhului Sfânt și al întâistătătorilor Bisericii Sobornicești, Ortodoxe și Ecumenice. Dar, după sec. al VIII-lea, această iconomie nu-și mai are sensul și obiectul, întrucât hotărârile s-au pus în practică pe tot cuprinsul Bisericii, toți creștinii prăznuind și postind în aceleași perioade, într-un duh și cu un calendar, cu o pascalie.
Oare ce motive ar justifica astăzi această iconomie? S-ar putea accepta o nouă diversitate calendaristică, diferite pascalii, etc. în cadrul acestei Una Sfântă Sobornicească și Apostolească, Ortodoxă și Ecumenică Biserică? Și întrucât se vede că răspunsul la aceste întrebări pare a fi: nici unul, nu diversității calendaristice, vom vedea că vrăjmașul ne-a aruncat în prăpastia extremei opuse: dorința de a se stabili o dată comună a Paștelor pentru toți creștinii, înțelegând-se prin aceștia toate confesiunile, ortodocși și toți eterodocșii deopotrivă, care au ca cel mai mic numitor comun – și după această părere eretică ecumenistă necesar și suficient – credința în Sfânta Treime și în Domnul Iisus Hristos ca Mântuitor….
O altă părere umanistă ce se vântură în vremurile noastre în privința problemei calendaristice, răspândește zvonul cum că, această problemă, ca de altfel și cele cosmologice și cronologice analizate anterior, sunt probleme de interes bisericesc, secundar și opțional, nu sunt dogmatice, și ca atare, nu influențează câtuși de puțin mântuirea. Ele ar trebui să rămână un apanaj al științelor, reluându-se aserțiunea ereticului Galilei care spunea că: „Biserica trebuie să ne învețe cum să ajungem la cer, iar știința cum merge cerul.” Aici ar părea că, „smeritul” savant mărturisește ceva în felul Sfinților:
„Sfinții Părinți și-au zugrăvit gândurile, inima și lucrarea în scrierile lor. Asta înseamnă că scrierile Părinților sunt călăuză nerătăcită către cer, mărturisită de cerul însuși.” (Sfântul Ignatie Briancianinov)…
„Deci pentru ca acestea patru hotărâri să se și păzească în asemenea mod de către toți, și de către cei simpli, și pentru ca creștinii de prin toată lumea să le prăznuiască în același timp și să n-aibă trebuință de astronomi în tot cazul singular, Părinții noștri au alcătuit tabelul de față și l-au dat Bisericii, socotind că prin el nu se atinge nici una din hotărârile amintite ce s-au mai adăugat… și… ei ne-au predat tabelul acesta spre întrebuințare în toți anii posteriori, cugetând că nu este absurd nici vătămător de evlavie dacă pentru mișcarea anormală a lunii după scurgerea celor 300 de ani amintiți nu va arăta tabelul aceasta Paștile legii la luna plină a lunii celei dintâi, ci după o zi sau două, și se va întâmpla din cauza aceasta ca hotărârea a patra a Paștilor uneori nu se va respecta, pentru că adaosul celor două zile va face a trece câte odată peste duminica întâia după lună plină și a o dedica pe aceea praznicului stâlpărilor, iar în duminica următoare a prăznui Paștile mântuitoare, chiar aceasta s-a întâmplat nu de mult la noi și i-a turburat pe mulți ca și cum s-ar fi desființat o dogmă oarecare necesară și demnă a nu fi trecută cu vederea. Dar aceasta, precum nu era fără de folos în vechime nimerind ținta, se va arăta astfel și acuma fără de pericol ratând ținta, căci lucrul acesta n-a fost necunoscut tuturor Părinților acelora foarte buni, nici s-a întâmplat pentru că în arta observării stelelor ar fi fost ei lipsiți de știință…” (Matei Vlastare Despre Sfintele Paști)
Deci, odată lămurite ambele fenomene de „întârziere” se subliniază clar că și Părinții de la Niceea, și cei care au urmat au fost pe deplin conștienți de aceste întârzieri și le-au avut în vedere că se vor întâmpla pe viitor, și cu ce rată (300 de ani echinocțiul, 304 de ani luna plină). Matei Vlastare a remarcat și el la rândul lui decalajul ce se mărea treptat, dar a emis o părere ce s-a dovedit normativă în practica pascaliei Bisericii Ortodoxe de atunci și până în 1924, deci timp de 600 de ani, și anume:
„Dar pentru aceasta nu se cuvine a preface tabelul Părinților, căci nici nu este cu putință a se compune altul care să arate tuturora astfel de evident hotărârile pascale amintite, ci dacă și am voi, ca unii, să-l modificăm, reducându-l cu două zile, începând adică dela anul 6841, atunci pe lângă că-i imposibil a îndupleca pe mai marii din toată lumea ce chivernisesc afacerile creștinilor să învețe una alta, lăsându-se de aceea, tot va mai urma încă, și iarăși după 304 ani, și iarăși după atâția, și tot una astfel, aceeași eroare și va fi necesar a modifica pe acest (tabel) adeseori, astfel că-i mai bine a nu-l înnoi, căci astfel o înnoire nu numai că nu va putea să nu cadă iarăși în aceeași eroare, ci se va face și mijlocitoare de turburări nu neînsemnate în Biserică. Iar acuma fiind tabelul și astfel, cele mai esențiale din cele ce trebuie respectate cu privire la Paște se țin printr-însul cu tărie, adică rânduielile festive ale praznicului (acestuia) se săvârșesc după echinocțiu și după luna plină cea în urma echinocțiului de către toți și în același timp și în aceeași zi fără de turburare. Dar afară de aceea dacă ar fi tabelul aceasta periodic corect în toate, s-ar întâmpla adeseori că Paștile s-ar săvârși de noi îndată după sărbătoarea acelora, (adică a iudeilor), iar acum se petrece praznicul nostru cel puțin trei zile după sărbătoarea lor, ceea ce convine și mai mult Canonului Apostolic care hotărăște că nu trebuie a face Paștile în același timp cu iudeii, și eroarea cea întâmplată cu privire la Paște face ca anume a se respecta și mai mult legea aceasta.” (Matei Vlastare Despre Sfintele Paște)
O, de-ar fi fost cunoscut acest pasaj profesorilor și duhovnicilor ce s-au angajat în anii 1924-34 în durerosul conflict al „reformei calendaristice” ce a zguduit, după cum se știe, Biserica Ortodoxă, provocând schisme canonice și liturgice dureroase, ce se mențin și în ziua de azi, cu foarte slabe semne de remediere.
O altă observație importantă legată de opera lui Matei Vlastare: elaborarea unor calcule și tabele precise legate de stabilirea paștelui legii vechi. De ce este acest lucru important? Din următoarele motive:
– Paștele creștine sunt legate în calculul lor de echinocțiu de primăvară, luna plină pascală, 14 nisan și de paștele legii. Hotărârea pascală pe care s-a pus accentul canonic cel mai mare, așa cum am văzut, a fost cea legată de interzicerea hotărâtă a prăznuirii Paștelor creștine odată, și cu atât mai mult înaintea paștelor iudaice. Vom vedea că aceasta este abaterea cea mai gravă de care se face vinovat calendarul gregorian, și odată cu el așa-numitul „calendar iulian îndreptat”.
– Întrucât s-a observat pe bună dreptate că iudeii nu mai erau capabili să calculeze corect echinocțiul și luna plină pascală, iar mai târziu au procedat la tot felul de modificări (15 nisan în loc de 14, etc.) s-a tras de către reformatori concluzia pripită și falsă, potrivit căreia noi ortodocșii nu mai suntem legați de datarea evreiască, și nu mai contează acum când cad Paștele creștine relativ la cele iudaice. În loc de aceasta, Matei Vlastare indică două tabele, al său personal, și al Părinților (din sec. al VIII-lea) care calculează exact acest lucru: paștele legii. Mai mult, Matei Vlastare indică următorul fapt important: întârzierea de care am vorbit nu numai că nu este vătămătoare, ci chiar dimpotrivă, cauzează o îndepărtare continuă de paștele legii, ce are efecte benefice atât pentru evlavie, cât și canonice și tipiconale. S-a dat pentru aceasta chiar și o tâlcuire duhovnicească: cu timpul depărtarea cronologică a Paștelor creștine de cele iudaice semnalează și depărtarea continuă și duhovnicească între ele.
Noul calendar, ce se va numi de acum înainte „gregorian”, calcă această hotărârea de atâtea ori, încât s-a văzut nevoit să o anuleze în practică, sub pretextul că evreii nu mai calculează cum trebuie paștele, și ca atare, noi creștinii nu mai suntem obligați să ținem cont de ea!:
De exemplu: în 1997, pesahul cade pe 22 aprilie; paștele apusean este trei săptămâni mai devreme (30 martie) iar Paștele răsăritean este duminica următoare pesahului (27 aprilie). În 2007: pesahul ține între 13-19 aprilie (15-21 nisan) iar paștele gregorian cade pe 16 aprilie; Paștele Ortodox pe 23 aprilie s.n. (10 aprilie s.v.). Anul acesta – 2008 – am avut o încălcare grosolană a hotărârii niceene: paștele gregorian 23 martie, paștele iudaic 20 aprilie (!!!)…
Observăm de aici următoarele:
Biserica Ortodoxă a osândit în cadru canonic Sobornicesc (azi s-ar spune pan-ortodox, dar atunci nu exista termenul), chiar dacă nu Ecumenic, dar oricum cu aceeași tărie, această reformă calendaristică papistașă;
Biserica oprește prin aceasta orice încercare de reformă calendaristică, acreditând părerea pascaliografilor din sec. al XIV-lea (Matei Vlastare, Isaac Arghirul) asupra inutilității oricăror încercări de reformare calendaristică a tabelului pascal. Întârzierile (precesia și proemptoza) sunt binecunoscute, și nu numai că nu constituie vreo primejdie de încălcare dogmatică, tipiconală și canonică, ci dimpotrivă, prin depărtarea treptată de paștele iudeilor, o întărire duhovnicească a evlaviei și subliniere a depărtării celor două percepții: cea vie și adevărată a harului, și cea împietrită în hulă și necredință a iudeilor.
Rata de întârziere a echinocțiului primită de Biserică în sec. XVI-XVII continuă să fie cea de 1/300, și se resping toate variantele alternativelor științifice apusene ca nevalabile.
,,La o altă solicitare din partea autorităților civile române, la începutul secolului nostru și tot în vremea domniei Regelui Carol I, într-o ședință a Senatului, doi ierarhi și-au spus cuvântul. Este vorba de Mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu (1875-1902) și de Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian (1886-1893, 1896-1909). Ședința Senatului în care s-a discutat problema îndreptării calendarului a avut loc la 19 februarie 1900. Mitropolitul Iosif Naniescu s-a pronunțat categoric împotriva schimbării calendarului cu motivarea: calendarul a fost «regulat odată pentru totdeauna». Ierarhul moldovean vedea problema calendaristică nu atât o problema științifică ci una de ordine morală și bisericească (potrivit sursei citate «Cronica bisericească», în revista «Biserica Ortodoxă Română», an XXIII, nr. 12/martie, 1900, p.1155)… La aceeași ședință, Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian a declarat că prin schimbarea cerută de Papa Gregorie «s-ar produce dezbinarea și nu am fi nici cu Biserica Occidentală și nici cu cea Orientală și am rămâne izolați».” (cf. diacon I. Ivan) Această previziune a mitropolitului s-a adeverit întocmai, din nefericire, în anul 1929.
Sinodalii noștri continuă, spre cinstea lor, rezistența, sprijiniți fiind în totalitate de către turma dreptcredincioasă. Ei au dat cererii Patriarhiei Ecumenice următorul răspuns:
„«…adică întru care ne aflăm, întru acelea să și petrecem cu statornicie. Deoarece dintr-o parte, de vom schimba calendarul, ne împotrivim hotărâri1or canonice și vom da ocazie de strâmtorare oarecărora (simplilor credincioși); Iar despre altă parte, nu ne este permis nici cu degetul a ne atinge de hotărârile cele prea vechi, adică a le răsturna, care, prezintă slavă mare Bisericii noastre Ortodoxe.»1
În sens asemănător s-a exprimat și Biserica Rusă: … „această schimbare, care tulbură ordinea rânduită din vechime ce a fost statornicită și sfințită de Biserică tot acest timp îndelungat va aduce negreșit sminteală în viața Bisericii.”
și cea a Ierusalimului: „Orice hotărâre de schimbare a calendarului în favoarea calendarului gregorian va fi în detrimentul Ortodoxiei.”
Ca urmare a acestor poziții, patriarhul Ecumenic Ioachim a trebuit să tragă la 12 mai 1904 concluzia: „pentru reforma calendaristică în Biserica Răsăritului, Ortodoxă, nu există nici un motiv serios, atât bisericesc cât și științific.”
Drept pentru care nu s-a făcut nici o reformă…
„Dar această hotărâtă statornicie, provenea mai mult din două motive, unul: din netrecuta datorie ce silește pe toți creștinii ortodocși de a păzi patrimoniul Sfânt al Bisericii așa cum l-au primit, și a nu căuta motive de prigonire contra acestor Sfinte așezăminte, iar altul: aveau deplină convingere, toți ierarhii, cum că războiul asupra vechiului calendar era declarat de francmasoni2 și ca atare o asemenea schimbare pică în profitul acestor mari vrăjmași ai creștinismului. Și nu numai atât, ci, contemporanii noștri P.P.S.S.L.L. ierarhi, în multe ședințe sinodale, precum s-a dovedit, au respins cu toată puterea o asemenea cugetare, declarând de erezie schimbarea calendarului, și cumcă, gândul acesta este neortodox și lipsit de adevăratu1 Duh bisericesc, etc. etc…
Să lăudăm pe toți acei înaintași care au ținut piept presiunii lumești și au susținut și păstrat cu evlavie predania străbună.
Dar, din motive pe care nu încercăm să le aflăm, să le analizăm, sau, cu atât mai puțin să le judecăm și osândim, în anul 1923 această rezistență s-a frânt parțial, ca un baraj în calea dezlănțuirii năvalei apelor, ca la inundații sau valul țunami. Acest val a fost de data aceasta pornit chiar dinăuntrul Ortodoxiei, și anume, chiar de la primus inter pares, de la Mama Bisericilor Ortodoxe: Patriarhia Ecumenică.
În 1923 s-a pus problema unificării calendaristice a „creștinilor”, adică a ortodocșilor cu toți ceilalți heterodocși apuseni, cu calendarul lor gregorian. Deci este clar că problema calendarului este una de natură ecumenistă. Dar, insistăm, ea este o și o problemă în sine, distinctă de ecumenism, și a trebuit în consecință să fie tratată separat. Dovada este și faptul că cineva poate fi de ex. în același timp vechi calendarist și ecumenist, sau invers, nou calendarist antiecumenist.
Ispitele au început pentru noi românii deja în anul 1926 când Paștele a căzut în calendarul iulian pe 19 aprilie ceea ce dădea pe stilul nou 2 mai. Iată deja un prim moment al depășirii intervalului de 22 martie – 25 aprilie. Conform celor arătate mai sus de către prof. Chiricescu, s-a ales ca dată în loc de 2 mai, 4 aprilie. În acest punct s-a produs următorul clivaj: B.O.R. s-a rupt în prăznuirea sa de restul bisericilor ortodoxe și a fost în comuniune cu gregorienii apuseni! Un grup relativ mic de monahi din Moldova au protestat și vor forma nucleul a ceea ce se va numi de acum înainte „stiliști”. Vom reveni asupra lor.
Dezastrul nu s-a oprit aici, ci a continuat în anul 1929, când s-a profilat din nou o situație similară. De data aceasta Biserica noastră a fost zguduită mult mai serios, și sminteala a antrenat pături mult mai largi. În această problemă s-au implicat și elita intelectualilor vremii ca Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu, ce ne-au lăsat pagini excepționale de documentare și atitudine ortodoxă. Din aceste pagini observăm următoarele:
Impresionanta credință și erudiție teologică a celor ce erau atunci niște tineri intelectuali, ziariști și nu teologi, dar care puteau să ducă la capăt cu succes orice dispută teologică, chiar împotriva unor vlădici sau profesori de teologie. Întrebare retorică: câți „intelectuali” și ziariști tineri avem azi de calibrul acelora? Desigur că în argumentația lor se pot găsi fisuri teologice, dar așa ceva nici nu ar fi chiar de mirare. Am reprodus în Anexă momentele în care ei au strălucit, și am omis gafele, care nu interesează în acest moment.
Pe lângă monahi și intelectuali, să nu uităm marea masă a credincioșilor ortodocși români care au fost șocați de schimbarea brutală și, pentru ei, cu totul de neînțeles, a calendarului bisericesc.
Rezultatele acestor demersuri s-au văzut în anul următor, 1930, când Biserica Română, slavă Domnului, a revenit pe linia de plutire cel puțin, adoptând ce-i drept răul cel mai mic, și anume păstrarea pascaliei ortodoxe, și prin aceasta comuniunea liturgică cu toate Bisericile Ortodoxe surori. Și aici vedem încăodată și admirăm meritul celor ce au susținut cu tărie și curaj cauza dreaptă a Calendarului liturgic.
Anii ’30 au cunoscut în continuare presiuni constante de schimbare a Calendarului bisericesc, venite acum din partea Ligii Națiunilor. În legătură cu aceasta, trebuie să menționăm un moment important, ce desigur că este și el cvasi-necunoscut în rândul clerului și credincioșilor. El a fost consemnat în revista bisericească „Candela”, nr. 1-4, 1931 din Cernăuți. Care au fost datele acestui important moment?
Pr. Profesor Vasile Gheorghiu, ucenic al prof. Popovici, profesor la fac. de teologie din Cernăuți a primit din partea Sfântului Sinod Român însărcinarea de a examina problema stabilirii unei date fixe a Paștelor, problemă ridicată de broșura Societății Națiunilor „A 4-a conferință generală a comunicațiilor și a documentelor de tranzit preparatorii, vol. I: Reforma calendarului.” Acolo se propunea rectificarea calendarului gregorian, și stabilirea unei date fixe a paștelui, de ex. în a doua duminică din aprilie. Este interesant de observat componența Comitetului preparator al Comisiei consultative și tehnice de Comunicație și Tranzit, instituită de Consiliul Societății Națiunilor:
Marele rabin Israel Levi, președintele Comitetului israelit în chestia reformei calendarului.
Dr. Hertz, marele rabin al comunităților israelite unite din imperiul britanic, Londra.
Reverend Dr. M. Hyamson, președintele ligii pentru păstrarea fixității zilei de Sâmbătă.
Dr. Pinchas Kohn, delegat din partea „Agudas Iisroel”.
Dr. F. Lewenstein, mare rabbin, Zürich.
Profesor Adolf Keller, secretarul general al consiliului ecumenic al creștinismului practic.
M.A.S. Maxwell, M. L. H. Christian și Dr. J. Nussbaum, numiți de conferința generală a adventiștilor de ziua a șaptea.
M-lle Achelis, președintele Asociației pentru calendarul mondial.
M. Brougthon Richmond, secretarul Asociației pentru calendarul internațional.
M. Moses B. Cotsworth, directorul ligii internaționale al calendarului fix.
Iată deci, cine îndrăznea să decidă în privința stabilirii unei date fixe a Paștelui creștin! Criteriile lor nu erau nici măcar la nivel declarativ bisericești, ci exclusiv geo-politice și economice.
În fața acestei provocări Sfântul Sinod Român a apelat la expertiza Pr. prof. Gheorghiu. Așa cum am arătat, el a fost unul din principalii artizani ai așa-numitului „calendar românesc”, un fiasco de proporții, ce s-a anulat, din mila lui Dumnezeu, în anul 1930. Părintele nu recunoaște din păcate eroarea acestui sistem, consideră justă îndreptarea din 1582, și în mod cert este heliocentrist. Dar, precum învață Biserica, la judecata sufletului după moarte, acesta este întâmpinat de două tabere potrivnice: a dracilor care vin cu zapisul greșelilor și cea a îngerilor, ce aduc în față toate faptele bune, care știm că vor cântări – prin mila lui Dumnezeu – mult mai greu în balanță. Și atunci, așa vom urma și noi pe Sfinții Îngeri: punând înainte faptele ortodoxe ale Pr. Gheorghiu, fapte care nădăjduim să atârne mai greu la judecata sa.
Pus, așa cum am arătat, în fața unei situații destul de grele, și presat fiind de către forțele globalizante politice și economice ce le resimțim și noi acum din plin, Părintele a dat și o mărturie tranșantă, care a atârnat se vede destul de serios în ceea ce a urmat de atunci și până acum. Mai mult decât aceasta, el a avut nu numai curaj în fața factorilor de presiune seculari, dar chiar a ridicat un glas de împotrivire față de atitudinea lașă și apostată a Patriarhiei Ecumenice. Vom vedea cum vom răspunde noi cei de azi la presiunile ce se fac pentru a prăznui Paștele pe nou, ca să fim împreună cu toți creștinii.
Note
1 Publicate în Revista Patriarh. „Refacerea C-polui” – 1903.
2 „Fiziologie filosofică” de Paulescu, pag. 259.
Comentarii