12 Sonete

12 Sonete

VOAL DE ZI

Prin unde mă răsfrâng în voalul zilei,
Pictura e adâncă – vadul morții,
Iar strigătul din vis, ivirea roții,
Aduce pentru noi sărutul milei.

De vreau să spun cine mă-ndeamnă-n oră,
Cu ce acopăr un minut trecut,
O să te chem, prietene tăcut,
În centrul dus-întors, din altă horă.

Sunt îmbătări, sclipiri de cerc întins,
O flacără cu numele învins
Tot arde prin hotarul văzut ieri
Cenușa cu natale primăveri
Și pașii sub altar lăsați de fire,
Atragere, ascunsă amintire.

LUMINĂ CU LUMINĂ

Am vrut, adăugat la jocul verii
Ce ascundea robii în somn durute,
Să tac privirea inimii căzute
Din rodul prefăcut al primăverii.

Atunci, o stea mi-a altoit fiirea
Cu fulgerul care deschide cerul,
E noaptea de intrare în tunelul
Pierdut, fără sfârșit, uitând murirea.

O clipă arde glasurile oarbe,
Lumina cu lumină-n vis se soarbe,
Prin ceața primă bântuie himere,

Tot ce e rău e-n alte atmosfere,
Numai clipirea naște lumea nouă –
Două făclii îngemănate-n rouă.

DOUĂ

Ca dus de ape noaptea grav călcat-am
În urme vaste, gândului știință
Și ochiul rece că e cu putință
A nu privi când gheața sărutat-am.

Nu mă îneacă ce-i rămas din floare
Când tot parfumul doarme somnuri ude
Alături de uitări ca foste rude
Trăind cu alte vieți o altă boare.

Alerg între memorii a plecare
Și nu mai las în timp nici o prinsoare
Să scape fără un sărut de sânge

Alăturat de firul care frânge
Între oglinzile strivite-n rouă,
Trupul ce freamătă de inimi, două.

ZVONURI ȘI NINSOARE

Eu te vedeam de sus cum arzi lumina
Dorințelor născute-n ceasuri care
Ștergeau un gând, la urmă, în urcare
Pe drumul des privit, albind retina.

Albastră-i curățarea pe sub vină
Și verde e chemarea de o seară,
Soartă pe soartă, cei ce se aflară
Nu pot privi în ochi care suspină.

Te-am așteptat cu lotuși printre valuri,
Cu pașii obosiți de ars pe maluri,
Să ne unești, tării, sticliri enorme

Și invadări în lumile informe
De-aici, de nicăieri, topiri de soare,
Atunci când naște zvonuri și ninsoare.

BAZALT

Prin văi de aur mă prelinge soarta
Oricărui dar hrănit cu nori sălbatici
Muriți în văi apuse, fantomatici,
Înconjurând cu raze stinse poarta.

Iar plânsu-i râs pe un tărâm încins,
Secundele rotesc o dublă viață
Și uită-n soare zâmbetul de gheață,
E nașterea ca stil fără cuprins.

Lumina-gând trezește timpul zilei,
Sunt pete invocând apusul filei
Și îndreptarea grea către un altul.

Aflarea e suflată peste vreme,
Surâsul dintre noi în taină geme
Cu ploaia ce sculptează fin bazaltul.

VEACURI FĂRĂ CLIPE

Cum ard și scriu, din sferele tăcute
Metale neștiute se-nfioară,
Sunt lipsa și durerea ce omoară
Motivul, când lumina se ascute.

Deși vorbești vederea amintită,
Prin ceruri ai pierdut aflatul soare
În frigul dorului aprins ce moare
Și lasă-n urma sa viața smintită.

Nu e cădere ceasul dintre file!
Cu vulturi tineri voi seduce partea
Surpată-n bestiarul cu fosile.

Iar paznicul de veci va fi doar moartea,
Să nu pierim în ceasuri fără clipe,
Trăirea, jocul veșnicei risipe.

FASCIN

Ce oaste care trece peste vene
Cu mâna îndoită spre a cere
Din mijlocul de cer, câtă plăcere
Pot să absoarbă noile caverne…

Ce frică de asprime înroșită,
Cu evadări tăcute, revărsare,
Când ești fluid cum e o amputare
A setei de mărire, înegrită.

Ce nu-i afară pleacă și revine
Fără povața răsucirii goale
Din colțul care zori de semn prăvale

Un oarece, demult tăiat pe sine,
Cu pleoapa aruncată doar o dată
Înspre lucirea de purtat legată.

ORE DIFERITE

Ca sfântul, răcorit de roci știute,
Adăposteam cu malurile tale
Sensul uitat al verilor astrale
Și timpul, când privirea îl ascute.

Întinsă-n dublu pas e depărtarea,
Suntem veniți în ore diferite;
Fără aflarea paginii smerite
Ce nu a fost întoarce disperarea.

E tremur mersul de lumini și cale,
Ce legea a uitat, acum, rafale,
Aruncă anii zâmbitori în mare;

Iar puntea ce o clatin strigă-n lume
Că vei putea avea același nume
Numai ca să dorești a mea chemare.

PĂCATUL ȘI SECUREA

Prin simplu foc nestins, o înrobire
Aduce dintr-un timp de plâns și sfadă
Orbitul sens învins fără să creadă
În drumul camuflat întru iubire.

Este știut, dar cine mai cunoaște
Din urma ce o lasă-n chipuri noaptea,
Vremelnic pas, mereu deschisă-i cartea
Spre noile vecii cu nimb de moaște.

Să vrei uitarea, te alungi din lume,
Mai vii, mai pleci, cu sufletul aiurea
În jocul unui eu fără păsare.

Din nou în nou, atingi slăvita stare,
Sfințind aprins păcatul și securea,
De neuitat pe timp de roșii brume.

UNICUL HOTAR

Eu te ascund în după-vieți de lună,
Fără sărutul zilnic a minciună,
Am ars pe drum regrete amânate
Și flori de negru, învieri ratate.

Când învățam că marea e sărată,
Că apa nu mai este înrămată,
Din plinul serii asmuțeau nebunii
Să prevestească dor închinăciunii.

Vopsește-mi inima-n picturi de gală
Fără tăcerea umbrelor aparte,
Te mai aștept ca glasul să mai poarte

Frumosul vis spre nunta grea de fală,
Când poate vei ucide altă carte
Pe unicul hotar al ruptei arte.

SCARA

Cu altă noapte, scara greu purtasem
Între penumbra locului, volută,
Și firea ta plutind o mină mută
Pe sub lumină, când o uzurpasem.

Porneam năduf bolnav, mereu mai arsă
Știa să treacă poza după stele,
Pe când pământul înghițea castele
Numai la margine de punte stoarsă.

Cândva, am coborât în fața scării
Să recunosc cine urmează treapta
De vânt și vis și ger, axa mascării;

Prin aburi drepți, sepulcre viu născute
Sunt proorocirea tomului din dreapta
Corpului nou, cu forme cunoscute.

ARTĂ ȘI VORBIRE

Cu gesturi largi privirea se îndoaie,
Fărâma albului alintă glasul,
Un proaspăt sorb divin ascunde ceasul
Iar verbul dintre ore se despoaie.

Jocul de veci îl repetăm, cuvântul,
Aprins de para aurei străine,
Când în pământuri vechi juram pe bine
Și tăinuiam un astru mort, cu gândul.

În preajma focului urcăm pe ape
Uitând că sorții mei au vrut să-ngroape
Între lumină și-ntuneric, marea…

Dar nici un semn de artă și vorbire
Să nu sărute gol acea simțire
Care invocă somnul, condamnarea.

Comentarii

comments powered by Disqus