Deceniile comuniste pot fi pricepute doar atunci când sunt analizate dintr-o perspectivă duhovnicească. Revoluția comunistă – la fel ca multe alte măști – cade numai dacă este poziționată în contra Adevărului. De altminteri, acesta este cel mai sigur mod de a nu fi tras pe sfoară: punerea tuturor nedumeririlor în raport cu mântuirea. Aduși în această lumină, idolii se surpă, teoriile se stâlcesc, minciunile se topesc, adaosurile se arată a fi de prisos, iar suspiciunile mult prea adesea se adeveresc.
Vedem cum abordările perioadei comuniste, fie că sunt amicale sau academice, se poartă aproape obligatoriu pe terenul economiei, al politicului, al filosofiilor, al sondajelor sau de ce nu, al părerilor de rău. Din acest motiv, întâlnim o majoritate a cetățenilor care socotesc că epoca a fost nefastă deoarece se formau cozi la lapte, carne, portocale. Ori că problema ar fi fost la granițe, pentru că erau prea strâmte pentru unii și închise pentru mulți. Printre altele, se mai afirmă ca o problema era cultul personalității secretarului general, diplomele „înaltei doamne” (după cum o numea Eugen Barbu), sau cenzura importurilor culturale din Apus, motiv pentru care urcai cu greu treptele umanismului. Contrar opiniilor populare, coada de la alimentară nu a fost un dezastru, nici lumina închisă prea devreme nu a presupus sfârșitul. Tragedia comunismului este că mulți din cei de atunci au murit și ne temem ca n-au mai înviat.
Într-o oarecare discuție despre jumătatea noastră de secol postbelică, mi s-a atras atenția că în România epocii s-au înfăptuit unele dintre cele mai mari proiecte arhitecturale, că s-au pus bazele pentru ceva și pentru altceva și că s-au creat structuri de care ne folosim astăzi, iar acestea vor dăinui și vor aduce aminte cândva, cuiva, de ceva. Nimic de zis, bineînțeles că toate acestea s-au întâmplat. Fără nici o îndoială că au existat pe tot parcursul celor patru decenii oameni muncitori, oameni dedicați, oameni simpli și de nădejde, oameni naivi, sinceri în vorbe, fără gânduri de mărire, fără aplecări către hoție, iubitori de frumos și iubitori de țară. În aparență nu sună rău. Totuși, o singură chestiune le anulează pe toate cele părute bune: în mijlocul acelora nu era Hristos. Ateismul instituționalizat s-a așternut ca un strat gros de gheață pe care milioane de oameni au alunecat, astfel că mulți s-au născut, au trăit și au murit fără să se apropie de Sfintele Taine ale Bisericii.
Întorcându-ne așadar la mult lăudatele proiecte, ne întrebăm oare ce mai înseamnă acum toate construcțiile pentru acele generații peste care s- a prăbușit istoria? Pentru cei care nu s-au mântuit, ce importanță mai are viaductul? Acelora care s-au stins fără nădejdea Învierii, la ce le mai folosește fabrica și barajul?
Dar nouă la ce ne folosesc acestea? Noi care putem să ne închinăm și să cerem iertare departe de umbra partidului, oare nu vom răspunde încă mai rău decât aceia? Nu cumva chiar libertatea ne va acuza fiindcă am căzut de bună voie în aceleași înșelări în care alții au fost târâți cu forța? Dintre tovarășul necredincios care conducea fabrica și directorul de azi care strănută când aude de Hristos și are amețeli când se vorbește de Biserică, se prea poate ca mai greu să-i fie la judecată celui de-al doilea.
În urmă cu aproape 20 ani, părintele Gh. Calciu-Dumitreasa a surprins excepțional dinamica zilei printr-o frază care din clipa în care a fost rostită, a devenit tot mai actuală: „linia de demarcație între bine și rău este atât de evidentă, încât nimeni nu va putea spune ca nu a știut”.
Comentarii