Naționalismul la români

„Patriot poți să fii în mai multe țări la rând. Azi ești patriot aici, mâine în Germania, poimâine cine mai știe unde?… Dar ești patriot, căci odată cu cetățenia pe care ți-o acordă, legile oricărei țări te obligă să fii patriot. A fi patriot este o datorie cetățenească. A fi naționalist este o stare de grație. Nimeni nu-ți poate pretinde să fii naționalist, așa cum nu-ți poate cere să fii talentat sau genial. A fi naționalist este un noroc, pe care nu-l au prea mulți.”

Petre Țuțea

A vorbi în termeni pozitivi despre naționalism, în zilele noastre, a devenit, dacă nu un act condamnabil bun de pus la stâlpul infamiei, similar cu rasismul, xenofobia, sau pur si simplu cu crima (ideologică), cel puțin un act de mare îndrăzneală „incorect politică”, neagreat de opinia publică, cu alte cuvinte, un delict de opinie.

S-a scris mult despre naționalism, s-au dat nenumărate definiții, conceptual și atitudinal el este diferit de la un popor la altul.

De aceea, ca român, voi vorbi despre naționalism din perspectiva felului în care el a fost și este înțeles și trăit în România, de către români.

Spre deosebire de Apusul raționalist, acolo unde naționalismul a fost definit în general ideologic, pentru români naționalismul nu este altceva decât o stare naturală, modul lor firesc de a-și trăi românitatea.

În adevăr, naționalismul este starea firească a omului născut într-o anumită matrice spirituală etnică, care-l determină și de care nu se poate rupe în mod absolut, dar pe care o poate ignora (sau, și mai rău, o poate detesta!), fapt care va genera o sumedenie de suferințe și neîmpliniri, și per total, o viață și un destin neîmplinite pentru omul respectiv.

Definiția simplă, aritmetică, a naționalismului ne-o dă logicianul Nae Ionescu care vede FIREA ca fiind matricea Neamului, a NAȚIEI (de la NATIO=naștere), iar NAȚIOnalismul, în mod natural și logic, ca o creștere FIREască, devenire, în interiorul matricei. Ca o „devenire întru ființă” (Noica) – în tema pe care o tratăm aici e vorba, desigur, de ființa națională.

Așa a fost gândit și trăit naționalismul de către toate marile conștiințe naționale românești, în frunte cu românul absolut Mihai Eminescu.

Grecescul „natio” ( naștere) se referă la comunitatea de sânge, etnică, în care te-ai născut, și nu la comunitatea de teritoriu (Țara) în care se pot naște oameni de diferite etnii.

Așadar, naționalismul este strict și indisolubil legat de etnie, de neam, de iubirea de neam, spre deosebire de patriotism care este legat doar de iubirea de Patrie, de țara în care te-ai născut și/sau trăiești.

Nu poate fi naționalist român decât acela prin ale cărui vene curge sânge romanesc.

Odată ce te-ai născut român, ai moștenit pe lângă gena biologică specifică (caracteristici fizionomice și fiziologice) și o genă spirituală (caracteristici morale, psihologice), un fel unic de a fi, care te determină și căruia trebuie să-i rămâi fidel și consecvent pentru a putea exista cu adevărat, și a-ți împlini destinul.

De aceea spunea Petre Țuțea „că dacă nu mai sunt român, nu sunt nimic.”

Daca nu ești român de sânge, nu vei putea deveni român, pentru că Neamul este o categorie ființială, iar apartenența la un neam este un dat, și nu un act de voință, de liberă alegere.

Atât românul cât și alogenul pot fi cetățenii aceleiași patrii România, dar în vreme ce alogenul poate avea doar o legătura civic-morală cu Țara și poporul român (caracterizată prin împlinirea obligațiilor cetățenești), care în cel mai fericit caz poate deveni o legătură de dragoste care să meargă chiar până la jertfă pentru România și români (foarte rar, însă, așa ceva!!!) – legătura românului, mai întâi cu Neamul în care l-a plămădit Dumnezeu și apoi cu Țara în care Dumnezeu a plămădit Neamul său este una sacră și profundă, iar acel român care trăiește acest adevăr și își asumă slujirea neamului său și a țării sale ca pe o datorie sfântă și ca pe o împlinire a destinului său, se numește naționalist român.

Așadar, este o diferență fundamentală între un etnic român și un cetățean român, sau ca să-l cităm pe Nae Ionescu între un român și un „bun român”(cetățeanul onest, responsabil, de oricare etnie ar fi el).

Ca „simplu cetățean” (iertați-mi clișeul!), poți fi cel mult patriot (ceea ce nu-i puțin lucru, desigur, și e o datorie cetățenească!), dar naționalist nu poți fi, dacă n-ai identitate naturală, etnică.

Cetățeanul aparține unei țări și unei națiuni printr-un act juridic. Chiar dacă cetățeanul alogen s-a născut pe teritoriul țării al cărei cetățean este (Există o legătură „energetică” cu pământul în care te naști. Această legătură va naște, în mod firesc, sentimentul patriotic!), și chiar dacă acesta are o ascendență veche a familiei sale pe teritoriul acelei țări, tot nu poți pune egalitate între el și etnicul al cărui Neam este așezat acolo de Dumnezeu, încă de la începuturi, prin actul tainic și sfânt al nașterii unui neam!

Acest tip de gândire, fundamentat pe înțelegerea și trăirea firească a datelor elementare, naturale, ale originii și creației unui Neam, a fost numit de către ideologii Noii Ordini Mondiale „naționalism etnic” sau „etnicism”, sau „naționalism etnicist”, și blamat peste măsură, în spiritul și litera noilor comandamente ale „corectitudinii politice” - orientare ideologică care vrea să minimalizeze, dacă nu chiar să șteargă, realmente, datul natural al sângelui, al etniei, încercând să introducă, în mod viclean și abuziv, în viata și conștiința publică, prioritatea absolută a statutului de „cetățean”, acordând o importanță secundară, minimală, condiției umane naturale etnice.

Așadar, se dorește, întâi de toate, să fim „cetățeni” - adică ființe umane a căror identitate naturală este trecută în subsidiar sau cu desăvârșire ignorată, dar cu o identitate juridică bine precizată.

Expresia „naționalism etnic” este un pleonasm, pentru că adevăratul naționalism pleacă firesc de la etnie și se desăvârșește în ea. Orice alt tip de naționalism, care nu se fundamentează etnic, este o aberație, o invenție diabolică menită să deruteze omul și să falsifice adevărurile fundamentale ale Creației.

Naționalismul așa-zis „civic” - apărut după Revoluția Franceză, care a definit Națiunea ca fiind un construct social, o comunitate socială, iar naționalitatea ca o apartenență la această comunitate socială, și nu ca o apartenență naturală la o comunitate etnică, de sânge și „de destin” (Nae Ionescu) care este Neamul – este o mare aberație! Acest „naționalism civic” nu poate fi decât cel mult patriotism, în sensul în care cetățenii unei țări, dinlăuntrul sau dinafara ei, iubesc țara respectivă ca fiind Patria lor și luptă pentru ea (ca cetățeni demni ai acestei Patrii). Naționalismul adevărat, însă, se raportează în primul rând la Neam, și apoi la Țară! Naționalistul este interesat întâi de etnicitatea și de etnia lui (Poporul), și apoi, desigur, de Patria lui. Patriotul, care poate fi de orice etnie, este interesat aproape exclusiv de Țara al cărei cetățean este și pe care o consideră Patria sa.

Eu, ca român și ca naționalist român, voi rămâne fidel principiului organicității, etnicității, în definirea naționalismului.

O comunitate de sânge și de destin, adică Neamul, are un caracter tainic, vine de la Dumnezeu și se împlinește în Dumnezeu. Iar adevăratul naționalism nu poate fi decât acela care se mulează pe această realitate, pornind de la cele ale Firii și mergând în cele ale Firii.

Nichifor Crainic își dorea un stat etnocratic, și a formulat și susținut această idee a unei conduceri de stat bazată pe elementul românesc, ca factor esențial, vital, în dezvoltarea firească a societății românești. Idee (și ideal) care a animat toate marile conștiințe naționale românești. Eminescu visa la o Românie în care, în mod natural, totul să fie impregnat de fibra românească: „Sau țara aceasta să fie în adevăr românească, sau nici nu merită să fie.”

Ca România să fie „în adevăr românească”, așa cum trebuie să fie, ea nu poate fi condusă decât de români. Pentru că doar românii, care s-ar afla la conducerea țării, înțelegându-și profund Neamul (pentru că aparțin acestui Neam) cu nevoile, problemele, firea și aspirațiile lui, pot lua deciziile cele mai bune în conformitate (și nu în contradicție) cu structura și ethosul poporului român.

Nu este nimic rasist, xenofob, exclusivist, în susținerea unui asemenea principiu!

Este, dacă vreți, pur și simplu pragmatism. Pentru că doar așa poate funcționa România românește, adică firește, altfel toate ideile sau programele străine de sufletul românesc se vor lovi de incompatibilitatea cu marele organism care este Națiunea, poporul român.

Și acest principiu „etnicist” este universal valabil, pentru fiecare țară și națiune în parte!

De aceea, în organizarea politică și administrativă a unei națiuni, principiul care trebuie să primeze este cel al etnocrației. Abia după aceea este valabil principiul meritocrației. Adică, la conducerea Națiunii Române, trebuie să avem neapărat etnici români, care să fie, desigur, cei mai buni dintre români, vârfurile românimii!

Se reproșează așa-zisului „naționalism etnicist” că este excluziv, în sensul în care ar exclude participarea cetățenilor alogeni la viața Națiunii și a Țării.

Nu, etnicismul și etnocrația nu-i exclud pe alogeni de la a participa activ la viața Națiunii Române și a României, ci doar încearcă să asigure, așa cum este firesc și cum au susținut marii noștri Români, primatul elementului românesc în toate structurile esențiale ale vieții și dezvoltării societății românești!

Oricât de „bun român” ai fi, om valoros, cetățean exemplar și patriot adevărat, animat de cele mai bune și nobile intenții (nu e cazul, desigur, n-am avut nici măcar așa ceva la conducerea Țării de ani buni!), nu vei ști să faci binele pe care vrei să-l faci pentru Popor și Țară, dacă n-ai identitate etnică, adică nu ești român.

Sigur, sunt și români de sânge care nu-și înțeleg neamul (și nu puțini!), și implicit nu se înțeleg corect pe sine, dar aceia sunt români degenerați care, însă, pot fi recâștigați pentru că, totuși, au fire românească, au identitate românească.

Fondul lor genetic este totuși românesc, și în orice fază de degradare (alterare) s-ar afla aceștia, prin depărtarea voluntară sau conjuncturală de firea lor cea adevărată, pot fi recuperați, pentru că „sângele apă nu se face”.

A fi român este condiția naturală, ereditară, a celui care s-a născut în matricea spirituală etnică românească, înzestrat cu toate elementele structurale și atributele matricei românești, dar și cu un anumit teritoriu în care neamul său s-a plămădit. Orice român este dator să-și respecte cu strictețe, consecvență, și responsabilitate condiția, în virtutea unei conștiințe naționale.

A fi naționalist român este trăirea sublimă a acestei condiții. Este o „stare de grație” așa cum spunea Petre Țuțea.

Deci, pentru a putea fi naționalist român, trebuie să fii român de sânge, iar apoi să înțelegi foarte bine cine ești pentru a ști cum să trăiești! Naționalistul român este acel român care-și trăiește la modul superlativ românitatea, mergând până la starea sublimă, absolută, a trăirii românității sale, așa cum a făcut Mihai Eminescu. De aceea îl numim pe Eminescu Românul Absolut! Naționalistul român este românul care-și dorește cu ardoare și luptă cu sacrificiu pentru a se împlini în românitatea sa, în datul său natural. Naționalismul lui Eminescu, atât de cerebral și totodată atât de elevat, este expresia cea mai elocventă a naționalismului românesc, iar Eminescu este pentru noi românii, nu doar Românul Absolut, ci și model de naționalism!

Dar ce înseamnă, totuși, a fi român, punctual? Să prezentăm câteva aspecte.

Bunăoară, nu este român (chiar dacă are sânge românesc), cel care vede în atitudinea ciobănașului din Miorița lașitate sau resemnare fatalistă! (Doamne, cât m-am săturat de acest clișeu total eronat!) Acela înțelege greșit, pentru că nu simte și nu gândește românește. Acolo este vorba de o atitudine profund creștină, o „imitatio Christi”, prin care ciobănașul, asemenea lui Hristos, își acceptă moartea cu seninătatea și bucuria celui care știe că dincolo de această viață îl așteaptă Împărăția lui Dumnezeu. Ciobănașul nu este nici laș, nici resemnat, dimpotrivă, arată curaj și spirit de jertfă, netemându-se de moarte, fără să fugă din fața ei, dar nici să lupte cu disperare pentru viața lui, și prin această atitudine, biruind desăvârșit moartea: „cu moartea pre moarte călcând”. El știa că suferă o nedreptate și jertfindu-se, adică acceptând această nedreptate, va avea răsplată în Ceruri, de la Dumnezeu. După modelul lui Hristos, Cel care a suferit cea mai mare nedreptate din istoria umanității, pentru a Se Înălța apoi, la Ceruri, de-a dreapta Tatălui.

Adevăratul biruitor în fața morții nu este cel care se luptă și reușește să trăiască, pentru că până la urmă tot va muri, este inevitabil, ci acela care prin smerenia lui, înțelegând semnificația profundă a jertfei, nu face nimic spre a se împotrivi! Pentru că doar prin jertfă se poate birui moartea, Hristos ne-a învățat asta! Ciobănașul nu s-a gândit deloc să se ascundă sau să se lupte cu dușmanii lui, deși avea, probabil, destule atu-uri, ci a ales dintru început să se jertfească, aidoma lui Hristos.

Hristos, Dumnezeu fiind, își putea spulbera adversarii într-o clipită, dar acceptându-Și răstignirea, ne-a arătat sensul dumnezeiesc al jertfei, împlinindu-Și misiunea pe pământ. Căci a murit spre a Învia! Iar Moartea a fost biruită pentru totdeauna!

Când soldații vin să-l aresteze pe Hristos în Grădina Ghetsimani, El nu numai că nu se ascunde, dar îi spune lui Iuda vânzătorul: „Fă ceea ce vrei să faci!”, după care îl oprește pe Petru care ridicase sabia să lupte pentru a-L apăra!

Ciobănașul se pregătește de moarte, oferindu-ne o imagine idilică a morții sale, nicidecum una deznădăjduită, fatalistă. Strămoșii noștri, dacii, se bucurau atunci când vreunul dintre ai lor murea, având credința că acela se duce într-o lume mai bună. Sfinții noștri părinți, așa cum citim în Paterice, mulți dintre ei cunoscându-și ceasul morții, se pregăteau cu mare bucurie pentru „marea trecere”, în vederea apropiatei întâlniri cu Hristos.

Cine este cu adevărat român, înțelege, de pildă, de ce românii au mai multe biserici decât spitale sau instituții de cultură! De ce voievozii neamului nostru, după fiecare biruință, înainte de toate, înălțau câte o biserică sau catedrală, dând slavă lui Dumnezeu!

Poporul român a fost și este un popor mistic, eminamente religios, încă din vremea dacilor. Românul, la vreme de boală sau necaz, dă fuga întâi la preot și apoi la medic sau psiholog. De aceea, nu sunt români cei care „vor spitale, nu catedrale”! Sigur, avem nevoie de spitale, dar lăsați-ne bisericile și catedralele în pace! Cu fiecare biserică sau catedrală ridicată, românii aduc o jertfă de laudă lui Dumnezeu și înalță un turn de apărare divină pentru neamul și țara lor.

În același context, în perioada așa-zisei „pandemii” de coronavirus, dacă cei care conduc România și iau decizii pentru poporul român ar fi fost români, înțelegându-i și reprezentându-i cu adevărat pe români, n-ar fi închis bisericile în perioada celei mai mari sărbători creștine a românilor, și n-ar fi obstrucționat sau condiționat în nici un fel accesul românilor la biserică și la slujbele rânduite.

La români, cultura și civilizația încep cu Dumnezeu, în Biserică, și se desăvârșesc în Dumnezeu, având ca scop fundamental nu culturalizarea și apogeul civilizațional, ci mântuirea Neamului.

La români, cultura și civilizația nu sunt un scop în sine, ca în Occident, ci doar un mijloc de autocunoaștere și de slăvire a lui Dumnezeu, spre propășirea spirituală a Neamului. Ele se subordonează factorului religios, de trăire plenară a lui Hristos în Biserică, și de aceea, atunci când acestea două (cultura și civilizația) sunt așezate înaintea Bisericii și a Tradiției, servind doar raționalismului și progresului științific și uitând de Dumnezeu (așa cum se întâmplă în Occident, care de facto, nu mai are nici Biserică și nici Tradiție!) - iar acest model de cultură și civilizație îi este impus românului (din exterior, dar cu sprijinul interior al celor care conduc România și care sunt străini de Neamul Românesc) - românul reacționează, împotrivindu-se în mod firesc la ceea ce simte și știe că-i străin de natura lui și deci, ii periclitează dezvoltarea sa naturală. Această reacție absolut firească a românului se numește naționalism!

Cel care nu-i român, nu înțelege această reacție, și se grăbește să pună eticheta de troglodit pe poporul român, mărturisind strâmb. Cel care e român, și se cunoaște pe sine, mărturisește drept împreună cu Mihai Eminescu:

„Noi susținem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decât păstrând, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradițiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună țării! Suntem români și punctum. Noi susținem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrând firea noastră românească, decât să mergem repede înainte, dezbrăcându-ne de dânsa prin străine legi și străine obiceiuri…“

Ne-românul strigă sus și tare: „Vrem o țară ca… afară!”

Mă uit „pe-afară”, și ce văd? Tineri care se omoară între ei, atacuri armate în instituții de învățământ (SUA), femei bete care zac prin șanțuri în poziții obscene (Anglia), biserici părăsite sau transformate în baruri (Franța), ș.a.m.d.

Criminalitate, violență, droguri, demență, sexualitate în exces și împotriva firii, cultul trupului și al materiei, hedonism, depravare, decadență morală și spirituală!

Așa stând lucrurile, mă interesează mai puțin străzile bine asfaltate ale celor „de-afară” și nivelul lor de trai material ridicat.

Și apropo de civilizația materială, dacă vorbim despre Vest, care este considerat etalon de civilizație, să nu uităm că Vestul și-a clădit faimoasa civilizație materială din mulțimea de jafuri și crime pe care le-a săvârșit de-a lungul istoriei. Ceea ce arată că Vestul, încă din vremuri vechi, are o mare problemă de moralitate.

Iar în timp ce noi, românii, apăram hotarele Europei creștine de năvala păgânilor, apusenii își construiau netulburați „glorioasa” lor civilizație, reproșându-ne nouă astăzi, cu nesimțire și aroganță, că suntem necivilizați.

Să ne ferească Dumnezeu de-o așa „civilizație”! Cei „de-afară” să-și țină civilizația la ei acasă. Pentru că dacă vor să ne-o impună nouă, ne vom împotrivi. Noi vrem să creștem în cultura și credința strămoșilor noștri, să ne făurim propria civilizație, mulată pe firea noastră românească. Cu alte cuvinte, nu vrem decât să fim lăsați în pace să fim noi înșine. Libertatea de a fi noi înșine și lupta permanentă pentru păstrarea acestei libertăți se numește naționalism.

Naționalismul românesc a avut dintotdeauna un caracter strict defensiv, de apărare a valorilor noastre tradiționale, n-am încercat niciodată să impunem altora modul nostru de a fi, cultura și obiceiurile noastre. Dar ne-am apărat din răsputeri, de multe ori cu prețul vieții, credința, cultura, tradițiile.

De aceea, cei care „vor o țară ca afară”, din punctul meu de vedere, au o singură opțiune: să meargă… „afară”! Se poate rezolva ușor, granițele sunt deschise, oportunități există din belșug, așa că… drum întins!

Căci dacă vor să facă din România o țară ca „afară”, se vor lovi ca de o stâncă de noi ăștia, naționaliștii români, care vrem ca România să fie și să rămână „în adevăr românească”.

Alt clișeu, care ne-a copleșit realmente, prin insistența cu care este afirmat și prin tăria cu care este susținut de toate grupările mai mult sau mai putin naționaliste sau patriotice, este acela conform căruia românii dorm, sunt într-o stare de amorțeală (dacă nu chiar într-un somn adânc) d.p.d.v. moral-spiritual, o adormire a conștiinței cu efecte devastatoare pentru Neamul Românesc. De aceea, auzim pretutindeni sloganuri de genul „Români, treziți-vă!”, „România, trezește-te!”, etc.

Avem un imn național intitulat „Deșteaptă-te, române!”. Da, dar acest imn este de fapt un îndemn la starea de veghe, pentru a putea (re)acționa atunci când trebuie, în deplină cunoștință de cauză!

Căci, într-adevăr, naționalismul este o stare de veghe!

Așa după cum Însuși Mântuitorul îndeamnă: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită.”

Românii sunt treji, au dovedit-o de curând, în privința vaccinării anti-Covid. Faptul că, în ciuda propagandei mediatice acerbe și a constrângerilor de tot felul, românii s-au vaccinat într-un procent destul de mic, de 30%, ne arată că românii, în genere, au înțeles că toată această tevatură cu covidul și cu vaccinarea anti-covid face parte dintr-o politică sanitară - componentă a unei politici globale care este îndreptată împotriva omului (și nu spre binefacerea lui) și care are ca scop final înrobirea omului și crearea unei guvernări totalitariste mondiale.

Am văzut proteste masive în Occident împotriva restricțiilor legate de covid și a vaccinării anti-covid. La noi, protestele au fost mai palide (asta pentru că românii nu au exercițiul protestului și nu-i în firea lor!). Așaaa… și?! În timp ce occidentalii s-au vaccinat într-o proporție covârșitoare, de 80-90%, românii au tăcut dar au făcut ceea ce trebuie, adică nu s-au vaccinat!!!

Asta arată că românii sunt treji, înțeleg bine ceea ce se întâmplă, chiar dacă nu ies masiv în stradă sau în spațiul public să o spună.

De aceea am încredere în poporul român, cred că poporul român încă este treaz și va ieși în stradă, în număr mare, atunci când va simți și va crede că trebuie să o facă. Doar atunci când, din perspectiva lui existențială, va fi ajuns într-o situație limită. Iar despre această situație limită la români nu vreau să vorbesc acum, poate va fi subiectul unui viitor articol. În esență, este vorba despre vocația și exercițiul răbdării (răbdarea fiind principala virtute creștină prin care se câștigă toate celelalte virtuți), și despre înțelepciunea românului de a-și asuma crucea mântuirii sale până la situația limită în care… Crucea îi va fi interzisă!

Revin la starea de veghe și la îndemnul Mântuitorului. Așa cum trebuie să purtăm o grijă permanentă de viața personală, pentru a fi pregătiți în orice moment să facem față oricăror ispite sau provocări, tot așa trebuie sa fim pregătiți, ca Neam, să întâmpinăm și să înlăturăm tot ceea ce este dăunător sau chiar distructiv pentru noi, ca români.

Naționalismul înseamnă mai mult decât trezire națională. Eu l-aș defini mai profund, folosind un termen din limbajul duhovnicesc al Bisericii, și anume trezvie. Da, naționalismul este o stare de trezvie națională. O stare de permanentă și ascuțită veghe, însoțită de rugăciune, care merge până în adâncurile ființei noastre naționale, făcându-ne atenți la orice mișcare a vrăjmașului îndreptată împotriva noastră sau la orice deviere de la drumul nostru firesc.

E greu să te trezești așa, dintr-odată, iar apoi să mai și reacționezi! Trebuie să fii treaz în permanență, să fii în gardă, iar ca român, pentru a fi întotdeauna treaz, e necesar să-ți trăiești perpetuu românitatea.

În trecutul nostru nu foarte îndepărtat, cu precădere în perioada interbelică, naționalismul era o stare de spirit generală și un deziderat unanim. Astăzi, dacă nu este pe deplin condamnat, naționalismul reprezintă doar o nișă în spațiul public românesc. O nișă care se îngustează din ce în ce mai mult, din păcate.

Naționalismul este condamnat, fără a fi condamnabil, iar noi naționaliștii români (câți mai suntem cu adevărat, Dumnezeu știe!), „vinovații fără vină”, încercăm atât cât putem, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ducem mai departe scânteia de demnitate și virtute românească moștenită de la vrednicii noștri înaintași.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Comentarii

comments powered by Disqus